Grizon si …guppy

De ceva vreme ma tot “chinui” sa scriu un post legat de demisia de la Dialog si despre noul meu servici… Poate ca o sa imi “vina cheful” si o sa il si termin, insa pana atunci as vrea sa fac reclama “gratis” unui tip a carui poveste m-a fascinat. Nu am aflat de el decat acum 5 minute, insa umorul lui, modul cum povesteste si lectia de viata pe care o da in cele cateva pagini “biografice” m-au facut sa ma faca sa impartasesc cu voi povestea lui.

Grizon e porecla lui. Un inginer de 53 de ani care are o pasiune … alergatul. Pana aici nimic deosebit. Insa partea interesanta vine cand am aflat aceasta pasiune o are de la varsta de 40 ani, dupa 22 de ani in care a fumat cate doua pachete de tigari pe zi.


Cred ca ce m-a atras initial sa citesc articolul asta a fost titlul lui "Alergarea mi-a schimbat viata" de pe hotnews.ro.

Am gasit interesante si unele din ideile vehiculate in articol …

“Maratonul este pentru mine ceea ce este pentru toata lumea. O batalie. Daca l-ai terminat, ai castigat-o. Daca ti-ai imbunatatit PR-ul (N.R. recordul personal), ai mai castigat-o odata. Daca ai prins o pozitie buna la categoria de varsta, iar ai castigat. E o singura batalie pe care poti s-o castigi de mai multe ori.”

sau …

“Suntem sub ocupatie, dar nu se vede nici o armata. Suntem colonizati de o populatie certareata si nesimtita, nevenita din nici o stepa, neadusa de nici un avion. O populatie care a evoluat in interiorul corpului national, ca fetusii din Alien, si care iese acum prin burta, urland din toti bojocii: "Am avere, am valoare!"

sau o definie ce poate fii pentru pasii marunti pe care ii faci cand te apuci de un lucru …

"Jogging-ul nu este numai alergare. Sambata ai voie sa si mergi. Ai noroc, azi e sambata".

Nu am de gand sa va povestesc articolul caci as strica farmecul lui… sper ca v-am starnit curiozitatea si puteti sa cititi intregul articol aici.

Mi se pare interesant (si in acelasi timp greu) sa ai un hobby in ziua de azi, cand job-ul si restul grijilor de zi cu zi parca iti mananca toata energia si mai ales tot timpul (va mai amintiti de “rat race”-ul lui Kyiosaki??).

V-ati gandit vreodata ce avem in comun fiecare dintre noi, indiferent ca esti badea Gheorghe sau Bill Gates? Pentru toti ziua are 24 de ore. Traim un timp cand suntem inconjurati de tot felul de gadget-uri (microwave, internet, mobile phone, etc) care ar trebui sa ne faca sa economisim timp, insa parca timpul e resursa cea mai de perisabila pe care o avem. De cate ori nu ni s-a intamplat sa “zboare” timpul .. si aici nu ma gandesc la saptamana care a trecut, ci la ani de viata?

Hobby-urile prin “definitie” sunt consumatoare de timp. Insa acel timp care il dedici unui hobby se deosebeste parca de cel de genul “e joi, oare cand a trecut saptamana”, aduce mai mult cu orele pe care indragostitii le petrec impreuna si care par minute.

M-am gandit sa clasific hobby-urile in folositoare si daunatoare. Nu cred ca e cea mai buna alegere a cuvintelor, caci nu imi e foarte clar daca alcoolismul sau gambling-ul (N.R. jocurile de noroc) sunt chiar hobby-uri, iar daca colectionarea de cutii de chibrituri ajuta pe cineva …. Clar e doar ca hobby-ul produce dependenta …

Indiferent daca e bun sau nu, are si aspecte negative surprinse bine de Grizon in povestea lui … "Aspecte negative? Da, si dureroase. M-am cam rupt de vechii prieteni. Nu-mi pot stabili un program comun cu ei si nici macar subiecte de interes comun …"

Probabil ca un hobby aduce si prietenii noi, cu oameni cu care imparti lucruri comune. De obicei noii prieteni sunt mai tineri, caci cei mai “batrani” tocmai am spus ca is oameni “seriosi” cu “probleme serioase”(familie, job, cariera) care nu mai au timp de “prostii”.
Cand eram in Romania am avut cativa prieteni pentru fiecare din hobby-urile mele (de exemplu unii cu care jucam tennis de masa, altii cu care jucam sah)

Exista o limita de varsta pentru hobby-uri? Nu cred. Parca insa sunt mai “spectaculoase” cele pe care le ai cand “ar trebui sa fii om serios”. Daca cineva canta la un instrument muzical de cand era mic copil, parca nu mai surprinde pe nimeni, insa daca se apuca de vioara la 50 de ani (sa zicem) o sa ridice ceva sprancene de uimire si in mod cert o sa se gaseasca cativa care sa ii zica ca e sarit de pe fix. De obicei acesti “binevoitori” se multumesc sa fie simplii observatori, care parca se bucura rautaciosi daca renunti, in loc sa te incurajeze.

Cateodata ma gandesc ca viata e ca o roata … Tot asa ciclica e si treaba cu hobby-urile (cel putin in cazul meu).

Imi amintesc de timpul cand eram pitic si am primit un acvariu de la un vecin de bloc. Nu m-a tinut hobby-ul decat cateva saptamani … si a fost cam dureros (a se citi fatal) pentru cele cateva perechi de guppy pe care i-am avut.

Dupa multi ani, am primit un acvariu mai adevarat si mi-am zis ca acum ca imi permit sa imi redescoper pasiunea de odinioara si o sa imi iau revansa pentru primii pestisori pe care i-am avut. Asa ca am investit in tot felul de scule pe care nu le aveam cand am fost copil (filtre, termostate, etc). Totusi dupa doar cateva ore 11 din cei 12 pesti mi-au murit. Imi amintesc si acum lacrimile Alinei… Nu mi-am dat seama decat mai tarziu ca otetul care a scos calcarul de pe acvariu a facut apa acida (chiar daca l-am clatit de cateva ori). Din greseli se invata, nu?

Dupa cateva luni am devenit un adevarat acvarist (cu ghilimelele de rigoare). Stiam multe lucruri despre speciile de pesti care se gaseau in Romania, de la ce specie merge cu care, sau ce mananca, pana la chestii de finete (la cate grade trebuie tinuta constanta apa ca sa inmultesti pestii Betta).
Am devenit prieten cu tipul de la magazinul de pesti, un ungur tare de treaba care nu urmarea doar sa iti vanda pesti, ci avea rabdare sa iti explice primele notiuni de baza.

In cateva luni am reusit sa am vreo 300 de pesti in doua acvarii de vreo 100 de litrii fiecare (si asta datorita celor vreo 280 de guppy). Imi amintesc ca am cooptat-o si pe Alina care a si “mosit” cateva femele.

Cu timpul mi-a mai pierit interesul pentru acvaristica, insa presimt ca iar se apropie partea ascendenta a traiectoriei caci am dat cateva tarcoale pe langa niste pet-shop-uri(si chiar am primit aprobarea bugetului). Asa ca presimt ce cadou de Craciun o sa imi fac….

Dintre hobby-urile mele actuale (poate hobby-uri e cam pretentious cuvantul la timpul pe care il aloc lor) e tenisul de camp, chitara si …studiul Bibliei. Trei domenii diferite, fiecare cu altzi prieteni. Toate aceste hobby-uri sunt noi (primele doua) sau aproape noi (cel de al treilea). A trebuit sa treaca 32 de ani ca sa ma apuc de ele, insa sunt fericit ca am facut-o.

Voi ce hobby-uri ati avut? Care sunt mai recente? Daca nu aveti nici un hobby si cele pe care le-ati avut odinioara sunt “prafuite”, totusi ganditi-va care ar putea sa fie un hobby care sa va “condimenteze” viata? Astept vesti de la voi ….

Dorin

P.S.Felicitari Grizon! Bafta la maratonul de la Paris din 2009!

Chinezeste

Fiica-mea are 4 ani, merge cu elan la gradinita in fiecare dimineata. Din ianuarie merge la scoala, la prep (grupa pregatitoare, un fel de gradinita cu uniforma), dar pana una alta, la gradinita semneaza condica.

Si cum noi stam langa un cartier cu multi asiatici, ce colegi credeti ca are la gradinita? Chinezi, japonezi, taiwanezi… eu inca nu-i deosebesc care sunt unii si care altii dupa cu arata, cica dupa o vreme te prinzi. Stiu care sunt vietnamezi, aia au pielea mai creola, dar atat.

Probabil ca Iulia stie mai multe, ca ea stie si “Gingle Bells” in chinezeste si inca ceva cantece in japoneza. Dar nu vrea sa ne spuna acasa, crede ca radem de ea. Cand a inceput sa vorbeasca engleza, erau cateodata cand nu intelegeam nimic ce zice si ziceam: “Iulia, tu in ce limba vorbesti? In chinezeste?”. Iar acum ne pedepseste si nu ne mai zice in chinezeste nimic :). Ma duc odata dupa ea si imi zice una dintre tipele de acolo: “Stii ca Julie-girl (asa o alinta acolo) a invatat chinezeste? Sa vezi ce canta astazi cu cativa dintre copii”. Iar Iulia mea era super nervoasa ca mi-a zis, ca si cum asta ar fi marele ei secret.

Pana acasa m-am rugat de ea sa ne cante in chinezeste si nu a vrut. S-a lasat, cu mare greu, dupa ce i-am spus ca si noi am vrea sa stim chinezeste, dar nu stim si ca ce smechera e ea ca stie si i-am improvizat scena si microfon :). Si dupa ce si-a dat drumul, ne-a cantat pe urma de numa numa. Si de atunci ne canta…

Iar astazi a fost Dorin cu ea la un magazin chinezesc si a vazut ca Iulia stie si sa salute in chinezeste si ceva cuvinte. Ne-a dat pe spate pe toti.

Unde nu mai pui ca dintre noi patru, ea vorbeste si engleza cel mai bine. Probabil ca Mihai are vocabular mai evoluat ca ea, insa el are inca accentul ala rusesc (cum avem noi romanii cand vorbim engleza). Iulia insa l-a scos mai usor.

Asa-i cu copiii. Absorb informatia ca buretii. Ma bate gandul cum ar fi sa-i invat spaniola. Aici am auzit ca invata in scoli indoneziana si japoneza, astea sunt mai de folos in Australia ca franceza, germana si rusa pe care le invatam noi in scoli. Dar spaniola cred ca e o limba care merita atentie.

Sunt niste desene animate cu Dora the Explorer (nu stiu daca a ajuns in Romania, aici e o isterie teribila printre fetite). Dora e o fetita care vorbeste spaniola. Zice in engleza un lucru si apoi il repeta in spaniola. Si ii intreba dupa aceea pe copii : “Ce e asta?”. Si Iulia raspunde. Pe urma Dora zice “Muy bien”. Mihai tot incearca sa o lamureasca cum ca Dora nu o aude ce zice, dar Iulia, constiincioasa, tot raspunde la intrebare de fiecare data...

Cheers,
Alina

Mai stiti pasareste?

Tocpomaipi ampa apaflatpa capa epe upunulpu caparepe imipi trapadupucepe blopogulpu inpi enpeglepezapa sipi ilpi maipi sipi dispitripibupuiepe. Darpa punpu papariupu capa nupu stiepe papasaparespetepe :). Sipi oripicipinepe apa fapacutpu 2 clapasepe inpi Ropomapanipiapa stipiepe papasaparespetepe, nupu?

Hipihipihipi… n-ampa maipi scrispi depe multpu apasapa.

Well, can you read this?

Apalipinapa

PSpa : Opoaparepe sipi alpatepe limbipi aupu papasapareaspacapa? Saupu noipi sunputempe ceipi maipi smepecheperipi?

Vacanta in .. Australia

Sunt ceva luni bune de cand nu am scris. .. ultimul post se termina cu o promisiune ca o sa va scriu despre noua mea (pe atunci) masina Rover. Era vorba de noua masina de tuns iarba. Vorba Alinei .. o sa trebuiasca odata sa stau si sa scriu un articol despre toate lucrurile de care am zis ca o sa scriu si nu am mai facut-o (gen .. primul pescuit oceanic, Maria Sharapova, etc)

Intre timp articolul ala a disparut odata cu disparitia laptopului si a altor cateva gadget-uri (iPods, camera foto, etc).

Ce am mai facut in ultimul timp? Incerc sa sumarizez ultimele 3,4 luni in cateva randuri

Asa pe scurt … cu lucrul .. rutina obisnuita (lucru-acasa). Proiectul la care lucrez e pe ultima suta de metri (am terminat de dezvotat toate functionalitatile, acum suntem la faza de testare si de deployment pe serverele de acceptance si production). A fost o experienta interesanta care se pare ca a fost una de success (zic se pare, ca o veche vorba romaneasca spune “sa nu zici hop pana nu sari gardul”).

Cu casa … ne-am mutat, ne-am acomodat, platim darile .. si incet, incet platim mortgage-ul si ne tot facem planuri ce si cum sa “imbunatatim” la ea. Deocamdata toate astea sunt in stadiu de proiect si toate depind de fondurile aferente pentru fiecare “imbunatatire”.

Un alt lucru important care ni s-a intamplat e faptul ca parintii Alinei au venit in vizita la noi pentru o luna de zile. Nu stiu cine s-a bucurat mai tare, noi sau copiii nostri. Cred ca fiecare s-a bucurat diferit ..

Eu m-am bucurat in primul rand pentru hotararea lor de a traversa jumatate de pamant sa ne vada. Poate noua ca suntem mai tineri ne este mai usor sa trecem printr-o asfel de experienta, insa cred ca nu le-a fost chiar simplu sa schimbe cateva avioane, sa se descurce prin unele dintre cele mai mari aeroporturi din lume (din Frankfurt, Londra, Singapore, unde ca sa schimbi terminalul mergi vreo 15 minute cu o masina), stresul cu limba, si nu in ultimul rand durata calatoriei. Cred ca au indurat cu stoicism toate lucrurile astea animati de gandul ca o sa ne vada pe noi.

Apoi un alt lucru pentru care m-am bucurat ca au venit e ca au putut sa vada partea asta de Australie prin ochii nostri. Si aici nu ma refer doar la frumusetile care ne inconjoara (ocean, munti, parcuri de distractie), cat si la oamenii pe care i-am gasit aici, oameni de care am tot vorbit in posturile noastre anterioare.

Cred ca in timpul cat au stat la noi au vizitat vreo 10 familii diferite. A fost un tur de forta pentru ei insa traiesc cu speranta ca dupa ce s-au intors in tzara sunt mai linistiti in ceea ce ne priveste si au vazut nu numai ca ne merge bine, dar si faptul ca nu suntem singuri in acest capat de lume. Apoi cred ca s-au lamurit ca povestile legate de paianjeni, crocodili, serpi, rechini, chiar daca sunt adevarate .. sunt totusi povesti si ca in realitate lumea e destul de relaxata in aceasta privinta. Exceptiile intaresc regula :)

Vizita lor a venit cum nu se poate mai bine … si aici nu ma gandesc doar la faptul ca au prins sfarsitul ienii si inceputul primaverii australiene (desi au fost cateva nopti mai racoroase), ci au venit in momentul in care copiii nostri o rupeau din ce in ce mai greu cu limba romana.

E destul de greu de conceput ca dupa un an si cateva luni de zile sa vina Mihai la mine si sa imi zica ca el nu mai intelege bine romaneste, insa asta e realitatea. Chiar daca noi vorbim cu ei romaneste acasa, faptul ca petrec 10 ore pe zi in compania australienilor ii face sa se descurce mai bine in engleza. Nu pot zice ca vorbesc engleza la perfectie, insa pot sa va spun ca intre ei copiii mei vorbesc in engleza. Si chiar daca asta a fost unul din scopurile pentru care am venit in Australia (sa imi invete copiii engleza) parca ma inspaimanta faptul ca incet, incet o sa piarda limba romana.

Asadar venirea socrilor i-a “fortat” pe copii sa vorbeasca mult mai mult romaneste. Inca mai pastram obiceiul ca in fiecare seara dupa terminarea temelor, Mihai sa ne citeasca cateva pagini in romaneste din cartile pe care le-a primit de la bunici. A fost o experienta interesanta pentru ambele parti, caci si socrii au prins cateva cuvinte in engleza de la pitici.

Venirea lor ne-a facut sa mergem si sa vizitam si alte locuri pe care inca nu le-am vazut. In afara de gradina zoologica a lui Steve si plajele din Gold Coast am mai mers si in cateva rezervatii naturale, o plaja artificiala din centrul Brisbane-ului, etc. Chiar daca nu am bifat toate locurile la care ne-am propus sa ii ducem, pe restul le-am lasat pentru urmatoarea lor vizita in Australia.

Tot la lucrurile pozitive as trece si... kilogramele pe care le-am pus pe noi. De “vina” e mancarea buna facuta de mama Nina. Frigiderul nostru inca mai are cateva borcane de zacusca. Daca in 8 ani de casnicie nu am mancat sarmale facute de Alina in ultimele doua saptamani am mancat de doua ori :).

Tata Valer s-a ocupat de “cosmetizarea” curtii. Astfel cativa copaci si un palmier au “platit” cu viata, am refacut un gard impreuna, am sadit un mandarin si un lamai, etc. Imi e dor de partidele de table pe care le dadeam seara la un pahar de vorba..

Apoi cred ca noi ne-am bucurat ca am fost mai relaxati in ceea ce priveste grija fata de pitici si ei ca au scapat de “rigorile” noastre. S-a vazut in prima zi de gradinita a Iuliei cand a inceput sa faca mofturi, insa s-a reintegrat foarte repede in normal.

Sper ca experienta asta sa fi fost benefica si pentru ei si chiar daca e deja o luna de cand au plecat de la noi, amintirile pe care le avem in suflet sunt proaspete. Sper de asemenea ca sa dea un exemplu si bargaoanilor mei ca daca vrei cu adevarat se poate (vorba reclamei) si nu in ultimul rand sper sa repete experienta asta si pe viitor.

Va multumesc inca odata pentru ca ne-ati vizitat!

Semnat .. ginerele Dorin :)

Barbie

Barbie = bbq (barbecue, gratar). Asa ii zice in Queensland (sau chiar in Australia, inca nu pot evalua exact ce se zice in Qld sau in Au sau in engleza peste tot). In Qld le place sa scurteze cuvintele, dupa ce-ti formezi un pic urechea incepi sa ai idee despre ce e vorba. De ex stiti ce-i aia “brekkie at Maccas”? (scrie pe un panou publicitar pe langa trec cu trenul; eu am vazut si poza si mi-a fost mai usor sa ma prind).

Dar ce vreau sa va zic in legatura cu barbie e ca nu numai numele poate sa te puna in incurcatura, ci si felul in care se face. Ne-a avertizat si pe noi cineva cand am ajuns si ne-a zis ca daca ne cheama aussies (australiens) la bbq, sa stim ca trebuie sa ne aducem noi tot ce vrem sa mancam, in afara de ce specifica ei explicit ca nu trebuie sa-ti aduci.

De exemplu, cand m-a chemat cineva de la lucru la gratar, a scris in email “I will provide the salad and bread, BYO (n.r. bring your own) meat and buzz” (Eu voi pune painea si salata, aduceti carnea si bautura). Si acum depinde cum va fi organizarea acolo, se poate manca la comun, dar se poate si sa isi manance fiecarea mancarea lui si sa-si bea bautura lui.

Avem niste vecini foarte prietenosi, de varsta noastra, au si ei doua fetite si cand au venit la noi la un gratar, m-a intrebat ce sa aduca. I-am zic ca nu trebuie nimic, dar ei au venit asa: cu carnati, mancare pentru copii, el si-a adus bere, ea gin and tonic. Mi-a cerut o felie de lamaie pt ginul ei, restul aveau de toate :). Le-am zis ca uite, la noi e altfel, noua ne place sa punem noi mancarea si bautura si tipa mi-a zis ca si ea e exact la fel, dar ca aici e conceptia cand vii la cineva vrei sa aduci tu tot ce ai nevoie, ca sa nu fie un deranj prea mare pentru gazda si ca, desi se pregateste cu de toate, nu i s-a intamplat niciodata sa vina cineva la ea si sa nu aduca stuff. A fost fain cu ei, li s-a parut interesanta salata de varza (ei nu fac asa) si le-a placut tare musdeiul.

Alta chestie ce e altfel aici ca si in America si ca in Romania e ca nu mananca la toate ketch-up. N-au ketchup in fast food-uri sau in pizzerii, au in schimb, daca ceri, tomato sauce. Chiar zicea un american ca el nu intelege cum e aia fara ketchup, si tomato sauce e in pliculete mici, ca ii ajunge un pliculet de cartof prajit. Nu intelegea nici cu vegemite cum e, asta e o chestie (gretoasa dupa parerea mea) pe care o mananca pe paine prajita cu unt toti australienii si le place la nebunie. Cica e ceva cultural, ei cresc cu aia si la copii la baga suzeta in vegemite sa vada cum e. Ca si americanul, nici eu nu inteleg, simt ca-mi scapa ceva… cica trebuie sa-ti pregateasca painea cu vegemite un australian, ca ei stiu cum sa faca!

Dar le place sa gateasca si le place sa incerce mancaruri noi. De cand am avut colegi asiatici, m-am obisnuit si eu cu mancaruri de-ale lor, ca ne aduceau diverse chestii la lucru si mai mergeam vinerea la restauranturi vietnameze si chinezesti.

Si ce am mai mancat oarecum deosebit e ou de strut. A trebui gaurit cu burghiul. Cica e cat 22 de oua normale. Altfel la gust n-am simtit nici o diferenta...

Tocmai am mancat, poate de-aia am simtit nevoia sa scriu un post depre potol.

Pa,
Alina

P.S. Na, stiti ce-i aia brekkie at Maccas? Daca nu, va zic eu: Breakfast at MacDonalds

O experienta

Mi-am propus cand am inceput sa scriu pe blog sa nu fac din el un jurnal cu ce am mai facut noi, ci mai degraba sa descriu lucruri ce tin de Australia si care dau savoarea acestui loc. Sau ganduri, reflectii, chestii care imi trec prin minte. Sa nu credeti ca daca cititi blogul stiti in amanunt care e viata noastra. S-ar putea sa ne intalnim si sa aveti surprize :).

Well, astazi nu ma pot abtine si fac o exceptie. Am fost iarasi la un interviu si simt ca si mor daca nu mai povestesc cum a fost.

Luni a venit seful meu la mine si la celalalt contractor, ne-a luat intr-o camaruta si ne-a zis exact ceea ce un contractor nu vreau sa auda: “Ma tem ca n-am vesti foarte bune pentru voi.”. Pe scurt, bugete, nu mai prea e de lucru, n-are rost sa ne mai tina, decizia s-a luat la foruri mai inalte, 4 saptamani preaviz si pa. O sun si eu pe recruiteritza mea zambareata, stia deja, bineinteles (asa e ea, informata), ii zic ca uite trebuie sa-mi caut de lucru, daca ai ceva ce mi se potriveste, spune-mi. Imi zice nu-ti fa griji, iti gasesc inainte sa termini cu astia. Eu ii zic “You’re amazing”, ea “Yes, I am.”. Are un stil inconfundabil. Tocuri mari, fuste scurte, cand intarzie isi cere scuze ca a fost sa-si cumpere pantofi, e asa jumatate prietenoasa, usor over the top, perfecta pt meseria asta. Imi zice “Ce zici de facultatea de medicina? Vrei sa mergi?”. Eu “Sigur, de ce nu?”

Si imi aranjeaza interviu la facultatea de medicina. Imi zice, uite, o sa te intalnesti cu X, tip foarte fain si cu picioarele pe pamant si cu multa experienta tehnica. Ma intalnesc cu X, intr-adevar, foarte amabil, imi zice ca e cam devreme, nu vrei o cafea. Eu nu, multumesc. El zice altceva, accept o apa plata, mergem jos la un fel de cafeteria, imi cumpara apa, el isi ia o cafea si la masuta aia mica s-a desfasurat interviul.

Mi-a explicat despre ce e vorba cu jobul si asa tangential am vorbit despre experienta mea in proiecte asemanatoare cu ale lui. Pe urma m-a intrebat daca ma intereseaza jobul, eu i-am zis ca da si mi-a zis: “Am ales pe un tip pt pozitia asta si am facut o greseala. Cand am plecat in concediu si a ramas aici fara mine i s-au spart toate in cap. Si s-a vazut. M-a facut sa arat bad. Nu-mi pot permite sa mai fac inca odata aceeasi chestie. Daca crezi ca nu te descurci, te rog sa-mi spui”. Pot sa va zic am simtit responsabilitatea raspunsului. I-am spus: “Nu cred ca inteleg exact care e dificultatea jobului de care vorbesti. Eu cred ca e o incercare pt mine si as vrea sa mi-o asum”. Zice el, bine, te angajez atunci. Daca cauti un job unde sa stai un pic, sa-ti imbunatatesti CV-ul si sa pleci pe urma, asta e pentru tine. Nu cred ca un om trebuia sa stea intr-un loc mai mult de 2 ani si le spun asta la toti angajatii mei. Ma intreaba de ce vreau sa merg pe contracte. Ii spun ca vezi, in Romania nu era asa ceva, mi s-a parut interesant si am vrut sa incerc. El imi zice : “Sa spun drept, eu m-am gandit la bani!”. Iar eu “Da, da, si banii sunt buni.”

Pe urma m-a dus sus sa ma prezinta la echipa. Am trecut prin sala de autopsii (din fericire nu era nimic acolo), l-am intrebat “Trebuie sa fac asta in fiecare zi? I’m not that keen.” A ras, nu stiu daca trebuie sa trec pe acolo de fiecare data. (Intre noi fie vorba, cred ca voi sta si eu acolo odata, sa vad de curiozitate, ce se intampla).

L-am intrebat daca pot avea program mai flexibil si i-am zis de copii si scoala, a zis ca e ok cu treaba asta.

Cand am plecat, m-a condus, i-am spus “Sper ca ai facut o alegere buna” si el mi-a raspuns: “Sunt sigur”.

Pot sa va spun ca am fost impresionata de ce s-a intamplat. Aveam si febra, imi sticleau ochii, n-am vrut sa iau ceva sa nu ma adoarma, am gresit un autobuz spre lucru, l-am sunat pe Buji si i-am povestit cu lux de amanunte tot. M-a sunat si recruiterita mea, stia ca m-a acceptat si parca o vedeam de cealalta parte a firului cum isi freaca mainile fericita ca a mai facut un aranjament. Mi-am cumparat pe urma ceva medicamente si iata-ma in fata calculatorului la lucru. N-am idee cu ce sa incep, trebuie sa ma adun si sa fac ceva, sa las treaba in ordine.

Asta-i povestea cu ultimul interviu! Am ajuns si doctoritza!

Alina

PS Povestea asta am scris-o in ziua cu interviul. Intre timp, mi-am luat ramas bun de la vechea trupa si, ca semn de apreciere ca au fost asa meseriasi, le-am facut sarmale :). Le-au placut tare mult si au zis ca vreau sa faca si ei, le-am dat reteta... asa-i ca-s patrioata daca ii invat pe australieni sa faca sarmale?

James

L-am intalnit pe James prima si ultima data in autobuz. M-am ridicat sa ma dau jos, m-am dezechilibrat si era sa cad. A venit la mine si m-a intrebat “Are you alright?”. I-am zis ca da, no worries. Cobora si el.

Langa statia de autobuz e una de tren. De acolo mai merg doua statii pana la servici. Si el lua trenul de acolo si in drum spre gara si in asteptarea trenului, s-a dovedit a fi foarte vorbaret. Va redau dialogul.

James: Interesant accent (asta am mai auzit-o, cand vrea cineva sa intre in vorba cu mine). De unde esti?
Eu: Din Romania.
J: Aaaa…. Mergi la serviciu sau te intorci? (Era 7:30 dimineata)
E: (zambind, ce crede asta ca lucrez?) Ma duc. Tu?
J: Eu ma intorc. Lucrez de noaptea la piata de fructe. Se castiga tare bine. Tu ce lucrezi?
E: Sunt programator.
J: Adica programator de calculatoare?
E: Da, programator de calculatoare.
J: Stii, eu vreau sa ma fac psihiatru.
E: Cool. Cred ca e o meserie frumoasa.
J: Da, e. Si se castiga bine.
E: Cati ani trebuie sa faci facultate?
J: 4 ani.
E: 4 ani? Ma gandeam ca mai mult…
J: Dar tu cati ani ai facut facultate?
E: Pai 4… dar ma gandeam ca trebuie sa studiezi mai mult ca sa devii psihiatru.
J: 4 ani dupa ce ajungi doctor.
E: Aaaaa… Tu cati ani ai?
J: 15.
E: Mergi la scoala?
J: Nu, m-am lasat de scoala. Nu puteam sa si muncesc sa si merg la scoala. Dar ma voi intoarce. Btw, pe mine ma cheama James. Pe tine cum te cheama?
E: Alina.
J: Nice to meet you.
E: Nice to meet you, too.
J: Se castiga foarte bine daca ajungi psihiatru. Eu stiu unul, are o gramada de masini luxoase, stii Maseratti, Lamborgini si case faine in Gold Coast… peste tot.
E: Da?... Inseamna ca o fi bun.
J: Da, e foarte bun. Face si hipnoza. L-am vazut cand l-a hipnotizat pe unul sa se creada pui de gaina. Sa-l vezi cum cotcodacea. (rade)
E: Interesant… mi se pare un pic scary…
J: E fain.
E: Dar vad ca iti place sa vorbeti cu oamenii, asta-i un inceput bun pentru profesia ta.
J: Da. I’m a people person. Dar nu numai atat. Eu stiu sa si ascult.
E: Asta-i bine.
J: Ce-ai zis? (rade)
E: (rad) funny

Vine trenul. Ii zic bye, el fuge la ghiseu, vorbeste ceva, se intoarce si se urca si el in tren repede (trenul sta in gara doar 10 secunde). Ma amuz in gand cum a stat el in gara de povesti, in loc sa se intereseze cu ce tren trebuie sa mearga.

Se aseaza in fata mea. Langa el, doua fete in drum spre scoala. Au uniforma cu palarii largi, gulere mari cu dantela alba, ciorapi lungi, grosi, fuste lungi si bocanci in picioare. Astia cu uniforme foarte decente sunt, de obicei, de la scoali catolice. Povestesc ceva, vesele. James se uita la ele cu interes, oare ce-or discuta.

Dupa aceea catre mine
Ma duc acasa si ma culc. Sunt tare obosit. Dar nu pot sa dorm prea mult. Cam 5 ore pe zi, atat.
Il aprob, dand din cap. Nu stiu ce sa-i mai zic. Vine statia mea.
Ii spun:
Succes. C-ya. (nu stiu de ce continuu sa zic c-ya, cand e clar ca nu ne vedem :)… asa zic astia aici si m-am obisnuit si eu).
El: C-ya.

Multe zile sunt ca niste coridoare lungi (uneori mai colorate, alteori mai gri). Ma trezesc, sunt la capatul coridorului si incep sa merg. Sunt mai multe usi, dar eu deschid aceleasi usi ca si ieri. Acolo sunt aceeasi oameni ca ieri si se intampla aceleasi lucruri ca ieri. Ajung intr-un final in capatul coridorului. Si dorm. Dimineata ma trezesc si iau coridorul de la capat.

Si mai sunt zile, cand se deschide cate o usa si apare cate un personaj din asta ca James, care nu stie ca suntem fiecare cu usile noastre si nici nu se sfieste, ca altii, sa iti zica ceva, ca nu cumva sa te faca sa-ti incurci usile sau sa nu ajungi la timp in capat (scopul suprem al zilei).

Nu stiu daca va ajunge un mare psihiatru sau va ramane la schimbul de noapte in piata de fructe unde se castiga foarte bine. Nici el nu stie, dar spera in varianta cu case si masini luxoase in Gold Coast. Sper sa realizeze ce coridor lung are de parcurs si sa-si invete bine usile.

Un week-end de milioane,
Alina

Omuletzii

Mihai al meu a mancat odata nectarine cu pofta si dupa aceea a vrut lapte. I-am spus prieteneste: “Baiete, nu-i bine ce vrei sa faci. O sa te doara burta!”. Ca de obicei el a vrut mai multe explicatii de ce spun asta. I-am explicat ca se intampla ceva cand se intalneste nectarina cu laptele, pt ca una e acid, iar cealalta baza, adica sunt diferite si nu se inteleg bine impreuna. Si el : “Dar ce iasa daca se intalnesc?”. Ca pe vremuri la scoala la chimie, cand te scotea la tabla sa ne asculte, fara sa ma gandesc prea mult cu cine vorbesc, ii spun ca iese sare si apa. L-am cam pus pe ganduri, ca a ramas tacut cateva secunde si dupa aceea, iluminat, mi-a spus: “Aha! Deci asa a facut Dumnezeu oceanul!”

Ca toti copii si el vrea sa le stie pe toate. Iar eu incerc sa-i dau raspunsuri cat mai corecte si exacte. Si, fara sa-mi dau seama, de multe ori uit ca e copil si il tratez ca pe un om mare.

Noi cand am venit in Australia am vrut sa lasam in Romania copiii o vreme. Ne gandeam ca cine stie ce vom gasi pe aici si sa nu fie acomodarea o experienta prea
traumatizanta pt ei. Erau o multime de necunoscute si pt noi. Ne-am gandit sa venim doar noi aici si sa ne cautam de lucru. Cand unul isi gaseste de lucru, celalalt merge dupa copii. Iar pe cand ajung ei aici sa fie o situatie mult mai buna si mai
stabila. Am vorbit si cu altii care au plecat din tara cu copii in situatii similare si ei ne-au sfatuit sa nu-i lasam acasa si sa-i luam cu noi.

Am stat in dubii o vreme, insa pana la urma ne-am hotarat sa incercam marea cu degetul si sa-i luam cu noi de la inceput. Am zis ca o luam mai usor cu cautatul de lucru in prima parte si ii vom considera niste mici tovarasi de calatorie, cu care putem impartasi toate experientele.. Ceea ce a urmat a validat decizia noastra. Ne-am dat seama ca ar fi fost mult mai greu pentru toti, daca ei ar fi ramas in Romania.

Am avut emotii cu ei la inceput, pana am vazut ca totul e ok. Fiecare dintre ei a inceput scoala / gradinita full-time. Nu i-am lasat treptat cateva ore si sa marim perioada. Au ramas de la inceput o zi intreaga. Mihai stia un pic de engleza, lucruri elementare si avea un coleg roman care mai putea traduce din cand in cand. Iulia nu stia engleza si nici nu avea pe nimeni care sa inteleaga romaneste acolo.

Adevarul este ca ei au fost de milioane. Le-am spus ca n-au de ce sa se sperie, e distractie, se joaca cu copiii pe acolo si pe seara ne intalnim si povestim
cum a fost. Iar ei au inteles si au cooperat, ceea ce va dati seama ca ne-a facut noua viata mult mai usoara.

Asa ca nu-i de mirare ca am ajuns sa-i consider mici adulti. Se intampla cateodata cate o faza ca aia cu laptele si nectarinele sau vine Iulia la mine sa-i spal biscuitele care i-a picat pe jos, si atunci imi amintesc ca sunt doar copii.

Dupa parerea mea, parintii au doua tendinte in legatura cu cresterea copiilor, fiecare in parte periculoasa daca exagerazi cu ea. Una e sa-si considere copiii copii toata viata, sa-i cocoloseasca si sa le transmita, fara cuvinte, mesajul ca ei
trebuie ajutati, ca nu se pot descurca singuri si ca cineva trebuie sa aiba grija de ei. Cealalta tendinta, pe care eu am intalnit-o mult mai rar, e sa nu le acorde copiilor dreptul lor la copilarie si sa le puna pe umeri sarcini prea grele pentru varsta lor. Mi se pare trist cand se intampla oricare dintre situatii si
sper sa nu cadem in nici una dintre capcane.

Na, ca mi-am dat cu parerea si in materie de pedagogie.

Cheers,
Alina

Geamuri sparte

Teoria geamurilor sparte, desi se aplica universal in toate domeniilor, eu am citit-o intr-o carte de programare. Si apoi am regasit-o in diferite aspecte ale vietii.

Despre ce era vorba? O cladire ramane parasita. Trece timpul si ea sta intr-o stare relativ buna. Nu se ocupa nimeni de ea, dar nici nu o strica nimeni. Pana intr-o zi cand cineva sparge un geam. In acel moment, cladirea incepe sa se degradeze. Urmeaza alte geamuri sparte, grafitti, se fura din ea, pana cand cladirea ajunge intr-o stare irecuperabila. Dar totul a inceput cu primul geamul spart.

In cartea respectiva era vorba de software, de codul scris, pentru care momentul cand cineva decide sa nu mai respecte standardele e similar momentului in care s-a spart primul geam. Atunci incepe declinul si geamul spart declanseaza o succesiune de evenimente nedorite din aceeasi gama. Ideea era sa nu lasam “geamuri sparte”, iar, cand inevitabil, se sparge unul, sa avem grija sa-l inlocuim cat mai repede.

La fel e si in viata. Prima data cand am intarziat, prima data cand am jignit pe cineva, prima data cand m-am complacut in mediocritate, etc. E mult mai usor sa tii in conditii bune un lucru care merge decat sa “repari” unul in stare de declin. Entropia asta din Univers face ca lucrurile sa se duca spre haos, nu spre ordine si, oricat am fi de naivi, nu putem crede ca ordinea se poate face singura.

Am si eu o gramada de geamuri sparte in viata mea. Unele mai recente, multe vechi. Acum, ca vine primavara, trebuie sa mai repar dintre ele. Si am zis sa incep cu comoditatea de a scrie pe blog. Nu-i spart de mult… :)

Cheers,
Alina

PS Luni (1 sept) e prima zi de primavara. Un fel de 1 martie, dar fara martisoare. Doar artificii si avioane.

Fara fite

In Australia oamenii sunt, in general, destul de prietenosi si fara fite. Unii ii considera chiar prea simpli. Nu vreau sa fac comparatii rasuflate insa am intalnit in Romania o multime de oameni care sunt convinsi ca s-au nascut cu o stea in frunte si scopul lor in viata e sa le scoata ochii la toti ceilalti cu treaba asta. Din fericire in Australia, proportia e mult mai mica.

Ca sa ma fac mai bine inteleasa, am cateva exemple (cred eu) graitoare.

1. Lucram langa biroul unui councilor. Asta e un reprezentant in consiliul local, se ocupa de o regiune din oras (putem sa-i zicem primar de sector).
In pauza de masa, vara asta, eu si colega mea ieseam si mancam pe o banca afara, care era chiar in fata biroului cu pricina. Stiam cum arata primarelul, ca i-am tot vazut poza pe afise in campania electorala, asa ca il recunosteam cand il vedeam intrand si iesind in cladire.
Ce m-a frapat pe mine era ca, de fiecare data cand venea cu cineva, ii deschidea usa si astepta sa intre. Nu la unul, la toti! Si nu-l filma nimeni :).
I-am zis prietenei mele: “Crezi ca unul de-al nostru (n.r. din Romanica) ar face asa?”, Iar ea: “Eu cred ca aia suna inainte, sa aiba vreme lumea sa deschida larg portile si sa intinda covorul rosu.”

2. Femeia de serviciu de unde lucrez eu e o tipa tare vorbareata. Si cateodata, cand vine dimineata sa aspire, dupa ce termina, sta acolo si incepe sa spuna ce a mai patit ea. Si toti o ascultam cu atentie, fara sa o intrerupem, ca si cum ne-ar interesa de nu se mai poate… ceea ce, intre noi fie vorba, nu e cazul…

3. Mihai mi-a zis odata ca i-a spus directorul de la el de la scoala ce fruct minunat e portocala. Iar eu mirata: “Ai vorbit cu directorul?” Dar el “Da, sigur.”. Si eu, ca unul invatat ca, daca ai vorbit cu directorul, inseamna ca ai facut ceva naspa, cer mai multe amanunte . Imi zice : “M-am dus la el sa-mi desfaca portocala, ca stii ca eu nu pot singur” - “Tie directorul iti desface portocalele?” - “Da, cand e pe acolo”.

Numai eu ma mir cum de directorul scolii satisface cereri din astea. Cand ii spun altcuiva, imi zice: “Pai ce te miri, are si el doua maini si poate sa faca asta, care-i problema?”.
Ma gandesc, daca ajungem inapoi in Romania si Mihai al meu il cauta pe director in pauza sa-i lege sireturile (sau mai stiu eu de ce are nevoie) si mai are si noroc sa nu fie omul prea glumet, ce vorbe “dulci” isi aude.


Nu are rost sa va mai spun ca, daca aveti complexe de superioritate, o sa urati Australia, pentru ca, daca nu va cheama Brad Pitt, nu pica nimeni in fund de admiratie pentru voi. Si nici nu-i intereseaza cine e taica-to si ce masina conduci. Chiar nu-i intereseaza. Ai crede ca se prefac ca nu-i intereseaza si se uita pe furis dupa tine, dar, ca sa vezi, chiar nu-i intereseaza.

Am auzit de emigranti care s-au intors acasa, deoarece, chiar daca aveau o masina meseriasa, se simtea oarecum debusolati ca, la ce bun sa ai asa masina frumoasa, daca nu se uita nimeni dupa ea.

Cica nu-i usor sa traiesti in anonimat daca te-ai obisnuit sa fii vedeta :)…

Cheers,
Alina

Big Brother

A inceput Big Brother de ceva vreme si aici, ca doar e international. Am auzit ca ultima editie (au fost vreo 8, cica).

Well, eu m-am uitat la prima emisiune si am fost uimita ce concurenti “pestriti”. Stiam ca, daca vor sa aiba success, trebuie sa aduca oameni care sa fie in stare sa faca la fel ca si substantele din eprubeta cand le amesteci si dau reactii explozive.

Dar sa va zic ce au gasit astia: nelipsitul macho man, unul cu moaca de dur si tatuat generos.
Pe urma un student la drept (sau avocat), student eminent, 10 pe linie si IQ impresionant. O doctorita (veterinar) arsa de soare si cu un fizic de invidiat, care aducea a McLeod Daughters.
Un tip cu o voce de soprana. Zice ca asa e vocea lui si nu se preface. N-am auzit in viata mea asa ceva, iti zgaria urechile.
Blonda perfecta, o fata care sustinea ca, dupa operatii estetice, au ramas putine lucruri “naturale” la ea, fizic, insa personalitatea ei e foarte autentica. Cand a intrebat-o ce lucreaza a zis ca face shopping, ca avea de ales intre asta si facultate si a luat decizia cea mai meseriasa.
O tipa de vreo 60 si ceva de ani, bunicuta, singura, cam acra si foarte pornita sa faca ordine pe acolo.
O pitica de 1 metru, de meserie dansatoare din buric.
O fata dintr-o localitate din asta mai “anonima”. Dupa aceea inca una (surpriza?!), din aceeasi localitate. Se cunosteau. A fost un fel de “O, si tu?” – “Da, tu, si eu” – “Hihi, ce ma bucur” – “Hihi, si eu”. S-au pupat, dar, asa, mai cu dinti :)… presimt niste conflicte ascunse ce mocnesc pe acolo.
Nu-mi amintesc de restul gastii.

Prezentatori faini… dar parca mai faina e Raica noastra. Uitati un promo: http://www.youtube.com/watch?v=Awgv-DaIzQ4

Prima noapte, prima provocare. Nu i-a lasat sa intre in casa, au dormit in curte, iar dimineata a fost prima evacuare. Vot deschis, pe o scena. Ghici pe cine au scos? Ati ghicit, pe bunicuta care se lega de blonda de ce are fusta asa scurta.

In fiecare week-end sunt ceva jocuri sportive, ii pune sa faca tot felul de prostii.

Nu l-am urmarit, insa mi se pare ca poate sa te tina cu ochii bulbucati emisiune de emisiune numai sa te minunezi ce stupid poate fi. Ii ceva fascinant (cel putin pentru mine) in chestiile astea la care te intrebi ce mai poate urma. Am mai prins o secventa cand i-au ascuns poneiul de jucarie cu care dormea blonda. Asta le-a zis ca ea nu mai poate dormi fara el si a mers sa se planga la BB. Asta i-a raspuns ca poneiul a fugit singur, ca ea nu s-a purtat frumos cu el.

Pe urma am prins la radio o discutie cum ca pitica a cazut la jocurile lor meseriase si si-a rupt un picior. Asa ca a iesit din casa, au tinut-o semi-izolata sa nu afle ce se intampla si acum o baga inapoi, ca si-a scos gipsul. Faina scurtatura catre finala:). Si i-am mai auzit spunand ca vreau sa faca o supriza, sa o bage pe Pamela Anderson in casa!

Ce s-o mai lungesc, m-am uitat sa vad, chiar o aduce pe Pamela Andreson?! Si au adus-o, mai! Le-a aratat-o prima data printr-un geam si i-au lasat sa-i faca poze. A fost o aparitie, intr-o rochie rosie, scurta cu ceva volane. Dupa aceea l-a chemat BB pe unul dintre baieti in camera aia secreta si i-a dat-o in primire. Cica 3 zile trebuie sa stea cu ei acolo, sa faca ce fac ei, de mancare, curatenie, etc… Nu stiu ce a urmat pe acolo, erau tare impresionati cand au vazut-o, nu le venea sa creada, au strans-o toti in brate si au tot pupat-o... in repetate randuri :). Imi inchipui ca n-au pus-o la facut curatenie... poate aia de 60 de ani, ca nu stiu ce a facut, dar era iarasi inapoi in casa... si era prietena cu blonda acum... care blonda tocmai a fost eliminata... si era ingrijorata ca si-a facut un prieten in casa... care urma sa ramana acolo, fara ea ... si cu Pamela!

Dar stati, ca nu s-a terminat telenovela. Pamela a dat un interviu si a zis ca protesteaza impotriva felului barbar in care omoara in Gold Coast puii care sunt folositi de KFC… care KFC e sponsorul emisiunii si i-a facut oferta sa vina… care oferta, zice Pamela, pur si simplu, nu putea fi ignorata. Unii zic ca daca tot vroia sa protesteze, putea sa nu le ia banii, altii zic ca daca nu venea sa-si spuna parerea, nu putea ajuta cauza animalelor.

Una peste alta, toata lumea a castigat cate ceva: televiziunea 1,4 milioane de telespectatori noi la ora de maxima audienta (a batut tot), concurentii o experienta de neuitat, Pamela si-a facut numarul, si-a incasat cecul si si-a sustinut si cauza, puii poate o sansa sa se schimbe ceva, australianul de rand o noua chestie de care sa poate povesti (ca pana la urma, ei au platit pentru tot circul).

Na, ca v-am povestit si ce e la TV.

… stii pe ala mic, negru, ce respire greu? Era tac-su, ma!

Ne auzim datile viitoare si cu chestii mai serioase.

Cheers,
Alina

Limba noastra-i o comoara

S-a terminat cu lumea asta! Seful meu mi-a scris un mail in romaneste!

I-am zis odata ca e fain cand vorbesti o limba mai “anonima” cum e romana. Nu intelege nimeni ce spui sau scrii si esti in elementul tau.

In paranteza fie spus, eu cand vorbesc la telefon cu Dorin (sau cu alti romani) si sunt la lucru, in general vorbesc romaneste. Nu stiu daca e bine sau rau, m-am gandit la un moment dat ca as putea vorbi in engleza, asa, pentru ceilalti, sa nu creada ca vorbesc de ei, insa mi-e mai comod in romaneste si, avand in vedere ca e discutie privata, nu cred ca deranjeaza pe nimeni ca vorbesc in limba mea. Ca doar nici eu nu ma chinui sa aud cand vorbeste cineva la telefon ce zice, sau in ce limba…

Inchizand paranteza, seful meu a considerat ceea ce i-am spus un fel de provocare si, mai in gluma, mai in serios, a inceput sa caute traduceri. Cica vrea sa ne transmita instructiunile la fiecare dintre noi in limba materna.
Nu m-am ingrijorat prea tare, odata ca n-am nimic de ascuns si pe urma, ideea sa traduci automat in romaneste mi se parea destul de indepartata.

Prima data a incercat cu telefonul. Are unul smecher, unde poti alege propozitii uzuale si le zice in diferite limbi. In romaneste, le zicea unul cu un accent moldovenesc de te termina si parca din manualele de pe vremea lui Ceausescu:
“Spuneti-mi unde este centrul de informatii turistice, va rog!”.
Departe de o traducere universala…

A facut el ce a facut si pana la urma a gasit altceva. Traducerea nu e corecta 100%, in romaneste textul tradus suna ciudat si nu se acorda toate, insa din romaneste in engleza, traducerea e foarte buna. Asa ca de acum incolo, cand am ceva sa-i scriu, o sa o fac in romaneste... Probabil ca la ora asta mi-a descoperit si blogul si se amuza in secret de impresiile mele in legatura cu tara adoptiva :).

Cazul numarul 2, si mai teribil. Avem un prieten aici, un tip tare destept, ai carui parinti sunt romani (pai se putea altfel? :)). Ei bine, omul asta n-a fost niciodata in Romania si nici nu l-au invatat parintii romaneste (si ei au emigrat la randul lor pe cand erau copii si vorbesc mai bine engleza decat romana; nu-i de mirare, copiii mei vorbesc engleza mai bine decat romana si au emigrat de 1 an). Revenind la tipul asta, el a trait intre australieni, devenind, cum zic ei "true-blue".

Dupa ce a crescut, a avut placere si vointa sa recupereze timpul pierdut si sa invete limba stramosilor. Avand putin contact cu alti romani, a inceput din carti. A luat o Biblie romaneasca si una engleza si a inceput sa le citeasca… in paralel! Astea au fost inceputurile lui in ale limbii romane.

Acum a ajuns sa si vorbeasca si inca destul de bine. Intelege conversatie uzuala si se poate exprima usor. Mai face dezarduri, pune accentual gresit pe cuvinte, dar lucreaza la partea asta. Mai nou a descoperit www.dictionare.com si e fericit ca vede toate formele verbelor.

Eu ii urmaresc progresele si sunt curioasa unde va ajunge intr-un an. Ce e sigur e ca tipul e hotarat si nu se lasa! Parca vad ca in curand o sa ajunga sa-l comenteze pe Eminescu :)...

Si, venind vorba de Eminescu, am auzit ca este un traducator foarte talentat care a reusit sa-i traduca poeziile in engleza intr-un mod nou si indraznet. Si eu cred, ca multi altii, ca Eminescu este un poet intraductibil si ca e imposibil sa redai intr-o alta limba continutul, ritmul, armoniile melodice. Pana cand am vazut asta… cititi si voi si spuneti-mi ce credeti.

http://users.rcn.com/luceafarul/translators_lu.html

Si uite asa ajunge limba romana de circulatie internationala (ca, deh, romanii deja sunt :)). Pana la urma n-o fi romaneasca chiar asa de "in adancuri infundata" de chiar sa nu poti da de ea daca sapi putin.

La re-ve-de-re,
Alina

Aniversary

Sunt mai multe lucruri pe care le-am sarbatorit zilele trecute. De exemplu, un an de cand am aterizat in Australia.

Uitandu-ma peste pozele pe care le-am facut cand am ajuns ... nici nu imi vine sa cred cat de multe s-au intamplat in acest an. Cred ca cel mai spectaculos au crescut copiii, poate ca cu totzii ne-am maturizat (la mine era si cazul :))

Un alt eveniment a fost sarbatorirea unui an de la inceputul proiectului in care am lucrat (am pus verbul la trecut, caci pentru mine s-a terminat lucrul la acest proiect). Terminand la timp toate modulele care trebuiau implementate (o singura echipa mai are de finalizat un ultim modul), nu se mai justifica sa fie prezenta intreaga echipa (30 de oameni). Asa ca incet, incet o sa plece oameni din proiect. In primul val, in care am fost si eu, am fost 4 omuleti: unul dintre business analisti, unul dintre baietii de la baze de date si doi programatori (cate unul din fiecare din echipele de development care si-au terminat modulele).

Chiar daca toata lumea (mai ales sefii) e incantata de ce am realizat (cred ca e unul din putinele proiecte de asemenea avergura care sa se termine la timp in intreg Queensland-ul), simt o usoara nostalgie, ca sa nu zic chiar tristete cand ma gandesc la acest proiect in care mi-am pus o gramada de energie.

Simt ca am crescut ca si programator si ca impreuna cu toata trupa am reusit sa demonstram (si poate sa ne demonstram chiar noua) ca se poate! Chiar impotriva tuturor greutatilor cu care ne-am confruntat pe intreg parcursul proiectului (poate va mai amintiti de unul din primele bloguri in care va scriam ca in prima luna am stat claie peste gramada 10-12 omuleti intr-un training room care nu era mai mare decat living-ul meu de acasa, avand doar doua calculatoare cu care ne puteam conecta la internet).

Cred ca succesul proiectului a fost atitudinea „hai sa vedem cum putem face” mai mult decat „apoi nu se poate face din cauza ca...” O alta satisfactie pentru mine a fost faptul ca mi-am terminat task-urile asignate, in aprox 8 ore de munca pe zi (cred ca in general saptamana mea de lucru era de 43-45 de ore ... am avut colegi care stateau cate 50-60 de ore la servici pe saptamana), insa eu am reusit sa imi manage-uiesc timpul in asa fel incat sa fiu si cu familia mea si am incercat sa fac si sport impreuna cu Mihai....

Asa am inceput acest post acum vreo cateva saptamani, insa de atunci s-au intamplat atatea lucruri ca parca timpul de care am vorbit in randurile de mai sus au fost cu cativa ani in urma.

Intre timp am fost repartizat la un alt proiect. Tot aplicatie web, tot pentru guvern. Insa de data asta lucrez pentru Natural Resources and Water (probabil ceva echivalent cu ministerul mediului si apelor din Romania). Si mi s-a schimbat si pozitia ... m-au pus team technical leader (asta din ciclul sa nu iti doresti ceva ca poate o sa ti se indeplineasca).



Proiectul e super challenging (nu atat prin ca si aplicatie web in sine) cat prin faptul ca se conecteaza cu o gramada de alte sisteme guvernamentale. O alta chestie „cool” e metodologia in care o sa dezvoltam acest proiect: agile. Inca de cand lucram la Siemens mi-am fost fascinat de Extreme programming & Agile methodology (chiar le-am tinut o prezentare colegilor legata despre XP). Cred ca mi-au prins bine cartile lui Kent Beck pe care le-am citit ca sa fac prezentarea aia ca acum sa inteleg mai bine ce e cu biletelele pe care le avem pe pereti (a se citi user stories) si sa inteleg ce inseamna „velocity”.

Imi doresc sa iasa proiectul si sper sa nu uit lucrurile bune pe care le-a facut fostul meu team leader ca sa traga echipa dupa el. Si proiectul asta e multicultural: business analista e din India, developerii sunt fiecare din alta tzara (era sa zic fiecare din alt continent), cei trei colegi developeri sunt din Anglia, Israel si New Zeeland; clientul (care sta in sala cu noi) e singurul australian.

Un alt lucru de care sunt incantat e locatia unde dezvotam acest proiect. Lucrez intr-o cladire de 98 milioane de dolari din centrul Brisbane-ului: Mincom Building, o cladire cu un stil de design Japonez.

E considerata un “groundscraper” caci contine tot atata suprafata de birouri in cele 8 etaje ca si un zgarie-nori de 43 de etaje.

Cateva din provocarile de care arhitectii au trebuit sa tina seama cand au construit cladirea:
- 3 nivele subterane de parcare cu 330 de locuri
- Facilitati de recreere (cladirea are o gradinita, sala de gimnastica si bazin de inot in interiorul ei) ..
- Restaurant de asa dimensiune ca poate sa serveasca 120-150 de oameni
Auditorium de 220-300 de personae (77 de meeting rooms)
- 10 lifturi de mare performanta (dispuse pe trei coloane, fiecare ducand in alta parte a strazii)
- Sistem de aer conditionat care pentru a micsora cheltuielile folosestea temperatura ambientala primavara si toamna


Insa poate cel mai important lucru e ca intreaga cladire a fost construita peste 6 linii subterane de cale ferata, ceea ce a facut ca proiectul sa fie si mai greu de realizat din cauza vibratiilor si miscarilor intregii cladiri.

Toate aceste lucruri (job nou, pozitie noua si locatie noua) m-au facut sa aman trecerea mea din postura de angajat permanent in cea de contractor. "Embrace change" (N.R. Imbratisati schimbarea) e unul din motto-urile tehnologiei agile (si se pare ca asta am tot facut-o in ultimul an)

Probabil dupa terminarea proiectului la care lucrez acum o sa reanalizez si aceasta oportunitate, caci imi dau seama ca independenta financiara nu se poare realiza dintr-un salar lunar. Imi amintesc ca dupa ce am iesit de la evaluarea anuala, fericit de discutia pe care am avut-o cu seful meu am vazut in fata firmei un Audi R8 care apartinea unuia din sefii de la Dialog (care are pretul de catalog undeva peste 100.000 de dolari) si mi-am amintit o istorie pe care am citit-o undeva, care ar putea sa fie adevarata. Cica un angajator il ia pe angajat deoparte si ii spune „Mai ... Dorine, daca lucrezi si anul viitor tot asa cum ai lucrat si anul asta, da nu asa ... chiar mai bine si mai mult, vezi casa aia de pe malul oceanului? O vezi? Intr-o zi o sa fie ...a mea.”

Asa ca salut initiativa lui Nelu Toncean de a incerca ceva pe cont propriu. Bafta Nelule! Inchei acest post pe un ton optimist cu motto-ul lui: „I’m fit for more!”

Keep in touch

Dorin

Urmatorul meu post este despre noua mea masina Rover.

Bani albi pentru zile negre

Cand am zis “Bani albi pentre zile negre” m-am referit la pensie.

Acum partea cu zilele negre, din fericire, de multe ori nu e chiar adevarata in legatura cu pensia.
Stiu pensionari (unii chiar cititori fideli ai blogului) care dau dovada de o vitalitate, un volum de energie si niste preocupari care ne fac de rusine pe multi dintre astia din viata asa zis “activa” (dl Trandafir, va salut!)

Eu de mult timp nu mai consider pensia ca fiind perioada cand nu mai muncesti ca nu mai poti, ci mai degraba o perioada linistita, dupa ani grei de munca, cand poti face ce vrei tu (suna mai bine, nu-i asa?).

In Australia, la pensie ii zice superannuation si ti-o strangi treptat, pe masura ce muncesti. Minimul pe care trebuie sa ti-l dea firma angajatoare in fondul de pensii e 9% din salariul tau brut. Sunt firme (si guvernul face asta) care ofera procente mai mari pentru stimularea angajatilor. Liberii intreprinzatori decid singuri daca isi platesc superannuation sau “traiesc momentul” si se bazeaza pe alte investitii pentru batranete.

Banii astia, munciti de tine pana la urma, ti se strang, linistiti, intr-un cont personal. Poti sa-i verifici, ai optiunea sa alegi intre mai multe fonduri de pensii si poti opta pentru felul in care iti sunt investiti, ca sa-si mareasca valoarea. Nu poti sa te atingi de ei decat dupa o anumita varsta. Daca parasesti tara, poti sa ii scoti, insa te penalizeaza, din cauza ca nu i-ai lasat pana la varsta de pensionare.

Se mai pot face tot felul de scheme, nu sunt foarte in tema (parca aia din guvern iarasi sunt mai cu mot si aici; angajatii permanenti, nu eu...). Poti de exemplu sa pui bani de la tine peste suma care merge normal si statul mai pune si el o suma, ca se te incurajeze pe tine sa faci economia asta.

Mai sunt si consultanti financiari, care, zice-se, te invata sa faci sa-ti creasca “banii albi” de numa-numa, mai ceva ca la bursa.

Mie prima firma unde am lucrat in Australia nu mi-a platit contributiile la zi. Am plecat de la ei si mi-au ramas datori vreo 6 luni de superannuation. De atunci ma tot mint ca o sa vireze banii in ziua aia, dupa aceea peste o saptamana, peste inca o saptamana… am incercat in fel si chip sa ajung la o intelegere, deocamdata fara nici un rezultat. Si, mai intreband pe alti colegi, mai citind pe internet, am aflat ca din pacate se mai practica treburi din astea, nu e ceva iesit din comun.

Si uite asa mi se arata o noua “oportunitate”: sa pot verifica cum merge si sistemul cu plangeri pentru contributii neplatite in Australia :). Sper ca pana la pensionare sa imi recuperez si banii astia … si sa ma duc in Fiji… sau daca nu-mi permit, macar la bai la Govora.

Voi ce planuri aveti pentru pensie?

Cheers,
Alina

Still alive and kicking

Am revenit... TADA!

Nu, n-am murit. Nici n-am uitat de prieteni. Si nici nu am pierdut placerea scrisului.

Am luat doar o scurta vacanta... de la scris pe blog... ca de la restul activitatilor nu stiu cand se intrevede vreo vacanta.

Intre timp, am incercat sa rezolvam o multime de probleme. Pe unele am reusit, pe altele nu. Suntem inca in priza.

In 31 mai s-a implinit un an de cand am aterizat, buimaciti si cam dezorientati pe aeroport in asa numitul "Sunshine State". Imi amintesc si acum briza si soarele care zambea prietenos.
Peste un an, nu stiu cum se intampla, insa parca o luam din nou de la inceput. Ca intr-un joc unde am terminat un nivel si, brusc, fara pauza, trecem in urmatorul. Unde, oarecum, o luam din nou de la zero...

Pana la urma ne-am luat o casuta. V-a povestit Dorin de experimentele noastre in ale imobiliarelor. In cele din urma un investitor indian din Sydney a acceptat o oferta de-a noastra. Avea o casa in Brisbane unde tinea chiriasi si vroia s-o vanda ca sa isi renoveze/modifice alta casa(e). Imediat ne-am si mutat. Din nou. A treia casa in care locuim in Australia.

Dorin a terminat proiectul unde lucra la Mental Health. De maine va incepe altul. Alta locatie, alt client, alta echipa. Alta pozitie, alte emotii, alt program.

Se apropie sfarsitul de an financiar. Mi se termina contractul, iar din 30 iunie (ultima zi de an financiar) nu va mai fi finantare pentru proiectul pe care am fost angajata. Seful meu mi-a spus ca vrea sa ma mentina si sa-mi prelungeasca contractul pe un alt proiect, insa deocamdata nu e nimic sigur. Depinde de sefii lui si de finantarile celorlalte proiecte pe care le are. Daca nu iese schema,va trebui sa-mi caut altceva. Viata de contractor :)

Si, in afara de asta, multe bucurii.

Am fost 3 zile in Melbourne unde ne-am simtit super. Am intalnit niste oameni de milioane, de la care am furat (sper) un pic de energie si putere (nu doar lucrurile rele sunt contagioase :)). Am bifat 2-3 obiective turistice, lucruri pe care ne doream mai de mult sa le vedem (pista de Formula 1, arena de la Australian Open). Foarte fain statul asta, Victoria, oarecum diferit de clasica Australia, are un aer european, ne-am simtit ca acasa.

Si cea mai mare bucurie:
Parintii mei au primit viza si ne vor face in curand o vizita. Va dati seama ca numar zilele ca si copiii cand se apropie Craciunul :).

Sper ca in urmatoarele posturi sa povestim mai pe larg despre toate astea.
Toate cele bune si o vara calduroasa, dar nu chiar caniculara.

Cheers,
Alina

Bonusuri

Dorin mi-a spus “Mai, ce fain!” cand am iesit afara din casa lui. Am pus copiii in masina si mi-am amintit atunci de notarita durdulie…


Meseria de notar, asa cum o stim in Romania e preluata de mai multe profesii aici in Australia . Partea cu legalizat acte sau declaratii minore e facut de un asa-numit Justice of Peace (JoP). A trebuit si noi zilele trecute sa avem 100 points identity (tocmai v-am explicat cum vine cu astea), insa de data asta legalizate de un JoP. Si cum noi am face orice, numai sa nu fie acte, va dati seam ce fericiti am fost de noua insarcinare.

Am intrebat pe un prieten cum e cu JoP, unde il gasim si cat costa. Ne-a spus ca de obicei sunt prin mall-urile mari, au cateva ore in anumite zile cand vin si stau, de exemplu, in farmacie si atunci poti da de ei sa-ti rezolve treaba. Mi s-a parut cam ciudat, dar daca asa merge sistemul… Ne-a dat si numarul unuia pe care-l stia el si a zis sa ma inteleg cu omul, pot sa merg si la el acasa sau sa cautam pe Internet unul care sta in zona noastra. Si cica nu costa nimic, ca doar e functionar public. L-am intrebat: “Dar cum, te duci la el acasa si nu-l platesti?” Zice asta “Nu, sigur ca nu platesti”. Ok, zicem noi, cam neincrezatori.

A gasit Dorin pe Internet pe unul care statea langa noi si s-a inteles cu omul sa mergem la el la 7 seara cu actele. 7 seara in Queensland toamna, cum e acum, e deja bezna de o ora si jumatate si e ora indicata de culcat copiii. Nu-i chiar perioada propice pentru vizite. Dar, oricum, noi ne prezentam acasa la el, conform intelegerii. Omul ne deschide, era imbracat si el in haine de casa, descult si ne cheama inauntru. Ne-a xeroxat foile, le-a legalizat (prima stampila pe care am vazut-o intr-un an de cand sunt aici), ne-a intrebat de unde suntem, daca ne place aici, ne-a spus ca si sotia lui e emigranta, ca el s-a casatorit in China si anul acesta trebuie sa-i faca si ei acte pt rezidenta permanenta. Foarte dragut tipul, cum sunt de obicei australienii, easy-going si prietenosi. I-am multumit, iar el ne-a condus spre iesire si ne-a spus ca oricand mai avem nevoie, sa-l sunam si sa trecem pe la el. Intr-adevar nu a costat nimic.

Si, cum va spuneam, in drum spre masina mi-a amintit de notarita durdulie (dar altfel draguta) care a semnat si stampilat si parafat si parasemnat actele cand am cumparat un apartament in Romania . A intarziat, noi toti am asteptat-o sa vina si apoi am privit-o cum a inceput in viteza sa semneze actele, fara sa citeasca un rand, si-a incasat onorariul, s-a ridicat gratios si a plecat.

Imi dau seama ca sunt meserii unde volumul de lucru nu justifica neaparat salariul primit. Cred ca e normal intr-o economie de piata si sa nu credeti ca nu respect meseria de notar. Insa acum, dupa ce am avut cealalta experienta, mi se pare ca e gresit ceva adanc, din inima sistemului. Si anume faptul ca nu se practica niste tarife accesibile pt orice om, oricine ar fi el. Eu am asimilat repede conceptul asta nou cum ca nu trebuie sa dai 10% din salariul minim pe economie pentru o semnatura si o parafa, dar mi se strange inima cand ma gandesc cum reusesc oare sa plateasca in Romania cei care chiar iau salariul minim pe economie sau pensionarii?


Noi mai primit 2 bonusuri in Australia (mai meseriase decat servicile mai sus amintite, de aceea le-am lasat la urma) si anume ziua mamei si ziua tatalui. Ziua mamei pica in al doilea week-end din luna mai, iar cea a tatalui in primul din septembrie. Iar cum noi am sarbatorit ziua mamei pe 8 martie, a doua zi a mamei o consider un bonus. Iar ziua tatalui, la fel :).

Ca si de ziua tatalui, am donat la scoala un obiect de pana la $5 care sa poata fi dat cadou mamelor. Apoi fiecare copil a cumparat cate un cadou donat de alt copil. I-am dat si eu la Mihai $5 sa-mi ia cadou (ca doar n-o sa pun copilul sa cumpere din economiile lui cu care vreau sa-si cumpere cel mai meserias X- Box care s-a inventat).

Doar ca baiatul m-a fentat si mi-a luat un cadou de 50 centi si de restul banilor si-a cumparat el ceva bun de mancare. Asa m-am facut cu un fluture crosetat (verde cu rosu), cu magnet pe spate, ca sa-l poti lipi pe frigider. Dar in plus (bonus), mi-a spus ca serveste el micul dejun si m-a intrebat ce vreau sa mananc. I-am spus ca paine prajita cu unt. “Si de baut?” zice el. Am comandat o cana cu lapte. Dar, zice el ca-i cam greu cu laptele, ca trebuie sa-l si incalzeasca si e grea sticla de 3l cand vrei sa torni. Am schimbat atunci optiunea si am ales o cana cu apa. A fost mai fericit cu alegerea asta, cica se descurca mai bine cu apa :).

Ce va pot spune e ca a fost o masa tare gustoasa. Si-a facut si lui exact la fel si am mancat amandoi impreuna. Asta in timp ce admiram fluturele crosetat de pe frigider… adevarul e ca de mult n-am mai primit asa cadou!

Cheers,
Alina

Zile libere

Hello? Se aude? Mai lucreaza cineva pe acolo sau sunteti toti in vacanta?
V-ati cam facut de cap cu vacanta de Pasti si 1 mai in aceeasi saptamana.

Si noi sarbatorim ziua muncii maine, in 5 mai. Nu le prea place la australieni sa lucreze lunea, asa ca au amanat sarbatoarea din mijlocul saptamanii pentru urmatoarea zi de luni. Long week-end, visul australian. Si week-endul trecut a fost week-end lung, ca, pe cand voi aveati liber in vinerea Pastelor, noi am sarbatorit Anzac Day.

Anzac Day comemoreaza toate razboaiele lor si toti militarii care au luptat si au murit in razboaie. Anzac vine de la Australian & New Zealand Army Corps, care au luptat in al doilea razboi mondial in Turcia, la Gallipoli (da, si ei au luptat cu turcii... ) si au murit in batalie mai mult de 8000 de australieni si 2700 de neo-zeelandezi.

De Anzac Day ma gandeam ca am vreme sa fac un shopping mai consistent, pentru mine si sufletelul meu :). Am lasat copiii acasa cu Dorin si m-am pornit la atac. Pe drum... plini de batranei cu decoratii, o zi pe an le scot de la naftalina si le poarta cu mandrie. Partea proasta ca m-am fentat cu magazinele, am uitat ca in zilele libere nu poti sa-ti cumperi nici paine, asa ca m-am intors casa cu mana goala. M-am ales cu o plimbare si, fara sa vreau, am facut si economii.

Urmatoarea sarbatoare e la inceputul lui iunie. Atunci sarbatorim Ziua Reginei. Acum se discuta sa se faca Australia republica si colegii mei ziceau ca ce ne facem noi cu Australia republica, daca astia nu ne mai dau zi libera de ziua reginei.

Dupa ziua reginei vine Ekka Day. In Brisbane se face o expozitie o saptamana in cinstea recoltei si avem zile libere sa putem sa mergem la expozitie. Fiecare regiune are alta zi libera in saptamana aia, sa nu se buluceasca toti deodata :).

In afara de asta, mai e Craciunul si Pastele si gata!

Adevarul e ca, acum, de cand lucrez pe contract, pot sa am zile libere cand vreau... pe cheltuiala mea. O zi cand stai acasa e o zi cand nu esti platit, fie ea sarbatoare legala, concediu medical sau, pur si simplu, lene :). Insa nu ma plang de zile libere din cand in cand. Imi place cand nu merg copiii la scoala si avem ocazia sa ne mai distram si noi impreuna.

Sper ca v-ati distrat bine de sarbatori!
Spor la treburi,

Alina

preocupari, activitati si ... vise

Stiu, stiu .. nu am mai scris de mult, si nu am nici o scuza pentru asta. Am avut noroc cu Alina ca v-a mai povestit ce se mai intampla prin partea asta de lume ...

Is multe lucruri despre care as vrea sa va scriu, chestii care mi s-au intamplat, chestii care ma framanta, activitati pe care le-am facut, ce mi-ar mai place sa fac, cu ce imi mai omor timpul ...

Vreau sa va dau un feedack la povestile mele precedente cu sportul .. chiar daca nu mai is asa de focusat pe treaba asta (o sa va spun mai jos care ii chestia care imi consuma energia), dupa ce la 1 martie mi-am atins targetul (am avut chiar 77.9 kg) acum is intr-o perioada de mentinere, in care greutatea mea oscileaza de la 76 la 79 de kg.

In ultimele trei saptamani am mai rarit-o cu sala, insa nu si cu activitatea sportiva. Am sa va spun cum arata programul meu sportiv pe saptamana:

Luni: sala (6am- 7:30), TKD (5:45 pm – 6:45pm)
Marti: optional sala (dupa lucru) / pauza
Miercuri: sala (6am- 7:30), TKD (5:45 pm – 6:45pm)
Joi: optional sala (dupa lucru) / alergare / pauza
Vineri: sala (6am- 7:30 a.m) + sah (cu colegii la lucru)
Sambata: tenis de camp (7 a.m – 9 a.m) + soccer (90 minute)
Duminica: tenis de camp (7 a.m – 9 a.m)

Ocazional mai bag un basket si un tenis de masa ...

Mi-am luat prima tresa la centura albastra la TKD (si Mihai si-a luat a doua tresa la centura galbena). Acum ma bate gandul sa schimb cluburile de TKD si sa trec intr-un club unde is mai multi avansati ... caci pentru urmatoarea centura o sa trebuiasca sa fac „sparring”, iar aici unde merg is mai mult copii si femei.

M-am inscris la un club de soccer: Victoria Point, care activeaza in Divizia a 5a. E o experienta interesanta pentru mine caci de mic mi-am dorit sa joc fotbal “adevarat” (adica 2 reprize a 45 de minute, pe teren mare, avand arbitrii care sunt membrii ai federatiei australiene de soccer, echipament complet ( eu am numarul 14 si joc centru-dreapta) (stiu ca femeile o sa se intrebe … pai ori in centru, ori pe dreapta?? Hotaraste-te odata! :))

Saptamana asta am trei colegi care participa la “corporate thriatlon” (o competitie care consta in trei probe: inot 400m (in ocean), alergare 4km, mers pe bicicleta: 10 km). E o varianta mai light (ca doar e pentru corporatii), insa e destul de serioasa (am inteles ca anul asta sunt 2500 de participanti. As fi vrut si eu sa ma inscriu, insa cand am aflat de treaba asta erau deja terminate inscrierile.

Ma bate gandul sa ma pregatesc sa alerg la maraton (42.2 km) (bineinteles ca la anul), mai ales ca sunt vreo doua unul in Brisbane (care a fost saptamana trecuta) si unul in Gold Coast (care o sa fie in 6 iunie). Daca la thriatlon sunt 2500 de participanti, la marathon am inteles ca sunt in jur de 30.000.

Este una din activitatile care sunt trecute pe lista de 100 de lucruri pe care sa le faci in viata.

Am fost surprins sa vad ca au participat (si au terminat) maratonul celebritati ca Katie Holmes (5:29 ore) (sotia lui Tom Cruise), Oprah (4:29) si P Daddy (4:14). L-am gasit chiar si pe George Bush (3:44) si pe Al Gore pe lista.

O sa va tin la curent cand, daca o sa ma apuc de antrenament pentru maraton. Sa vad cum o sa mearga pregatirea, in functie de asta pot sa ma inscriu si la 10km sau half marathon (21 km)

Gata cu sportul … sa trecem la lucruri mai serioase :)

Job-uri … sau din ciclul “meseria e o bratara de aur”:

Majoritatea dintre voi stiti povestile mele de cand am fost o luna bucatar mexican in State, nu? Best job ever! Am vrut sa vad daca experienta pe care am avut-o acum 9 ani in State o sa mi se para la fel de interesanta, acum ca m-am mai copt (putin) la minte.

Toata povestea a inceput cu o discutie cu un tovaras de aici din Brisbane care m-a auzit ca vreau sa imi cumpar un restaurant (in viitorul indepartat) si mi-a spus ca are un take-away de vanzare (care ii un fel de cafenea in care se serveste micul dejun si pranzul) si ca daca vreau pot sa merg si merg la el sis a vad cum se conduce unul de genul asta. Zis si facut! Mi-am luat doua zile de concediu si am mers sa lucrez pentru el. A fost o experienta interesanta (poate nu asa de fascinanta cum mi s-a parut meseria de mexican chef … caci totusi e o mica mare diferenta intre un restaurant si un take-away).

Acolo am intalnit-o pe managera lui, o grecoaica de vreo 52 de ani (venita in Australia de …juma de secol), cu care am discutat de toate (de la tips&tricks legate de mancaruri, pana la ce presupune conducerea unei astfel de afaceri). Cred ca e o afacere care poate scoate bani frumosi, insa tocmai pentru ca se lucreaza cu mult cash in hand (bani in mana) ar trebui sa te implici personal in ea, tu sau cineva de incredere.

Urmatoarele meserii pe care vreau sa le experimentez sunt cea de zugrav, cea de faiantar si sofer de tir (ca am o gramada de prieteni care fac meseriile astea). Ca peste tot in lume in constructii se castiga bani seriosi (e munca multa, grea, in soare … insa deh si banii is pe masura ... ca sa va faceti o idee, cred ca se pot castiga pana la 200.000 de dolari anual).

Intotdeauna am fost incantat sa invat lucruri noi … si nu mi-a fost rusine sa pun mana si sa fac un lucru. Joburile mele pentru care am fost platit (si care bineinteles ca nu se afla pe CV-ul meu) au fost: bucatar (in Montana), om de serviciu (in Montana), electrician (in California)…. Ah, era sa uit .. si prof de engleza (in Bargau).

Fiecare meserie a fost cu satisfactii, impliniri si cateodata si esecuri. Insa toate astea cred ca m-au format, m-au facut sa fiu omul care sunt azi.

Partea cu meseriile imi aminteste de un banc mai vechi: Cica ii intreaba invatatoarea la scoala pe elevi ce meserii au parintii fiecaruia. Gigel se ridica in picioare si zice: Tatal meu e HR manager la Siemens :), Maria zice „mama mea e Sales Executive la Alcatel”, etc .. si cand ajunge si la Bula, acesta se ridica si zice „DJ la Mistic Club”. „Ce???” „Clopotar, tovarasa invatatoare! „

Cred ca si meseria mea de „om de servici” avea o varianta in engleza care suna mai bine: PA (public attendant) at BigSky Resort Montana :) (6.25$/ora)

Insa tot simt ca inca nu stiu ce o sa ma fac cand o sa cresc mare … chiar daca pe zi ce trece imi place tot mai mult meseria mea actuala, de software developer, parca nu ii genul ala de meserie pentru care tu ai plati sa o poti face. Timpul o sa lamureasca si problema asta.

Ce ma framanta la ora asta?

Un alt vis de-al meu e pe cale sa se implineasca: Vrem sa facem pasul si sa ne luam o casa; asta a fost unul din motivele pentru care am plecat din Romania, caci acolo mi se parea ca e imposibil sa ajung sa am casa mea, indiferent cat as castiga din programare.

Asa ca toata ziulica citim carti/reviste de real estate investing, discutam cu brokeri, si facem planuri :), iar sambata mergem sa vizionam case, mergem la licitatii si sa discutam cu real estate agents.

O casa in zona unde stau acum e de la AUD $350.000 – 400.000 in sus (casa trei dormitoare, living, una, doua bai, garaj, 500-700m2). Pretul caselor a cam inghetat de cateva luni (odata cu prabusirea pietei imobiliare din State) si cred ca acum e un moment mai bun sa cumperi decat sa vinzi.

Partea proasta ... ca sa citez un blog precedent al Alinei, e ca acum piata imobiliara s-a linistit dupa o perioada de boom (probabil aceeasi casa care acum ii 350k-400k, anul trecut cand am ajuns in Brisbane era 260k-280k). Se spune ca acum e cel mai scazut nivel de a-ti permite sa iti cumperi casa (housing affordability) din ultimii 17 ani, si ca Brisbane-ul (pentru ca e un oras in crestere, in care se muta in fiecare saptama peste 1000 de oameni) a ajuns sa fie pe locul doi dupa Sydney in clasamentul asta. Asa ca ma astept sa creasca puternic pretul chiriilor ...
Partea buna .. e ca strang bani la ciorap si merg sa fac oferte mai mici decat pretul de strigare si .. astept sa vad dade, dade o sa gasesc pe unul disperat care vrea sa vanda :)

O sa vedem si aici ce o sa iasa .. oricum daca o sa imi iau casa, o sa fac si eu ca si Adi (celalalt baiat cu care am venit in Australia) o afacere de 1 milion de dolari .... cu minus :), vorba lui Cristi Pitic. Dar deh ... placerea sa iti tunzi gazonul din fata casei ... e nepretuita (vorba reclamei)

Alte planuri ... sa imi imbunatatzesc zdranganitul la chitara (pe partea muzicala) si sa ma apuc sa mai studiez si sa imi mai iau ceva atestate Microsoft (asta pe partea profesionala, mai ales ca ma bate gandul sa ma fac consultant ca si Alina)

Sa nu va mai zic de planurile legate de dezvoltarea mea spirituala si de planurile pe care le am in ceea ce priveste viata de familie .. insa toate astea poate intr-un alt post.

Spor la toate si ... Sarbatori Fericite! Si vorba unui prieten ... nu tre sa astept pana duminica sa va zic „Hristos a inviat!”, nu-i asa? :)

Cheers,

Dorin

100 de puncte

In Australia nu este notiunea de buletin ca act de identitate. Te identifici cu un act cu poza, cum ar fi carnetul de conducere (daca ai) sau pasaport (iarasi daca ai). Ma intrebam cum te identifici daca nu ai din astea. Ei bine, treburile sunt mai complicate de atat si daca ai. Daca aveti rabdare, va explic cum vine treaba.

Pentru majoritatea situatiilor, nu e nevoie sa te identifici. Mie nu mi-a cerut act de identitate nici cand m-am angajat (si nici dovada ca am studiile care am spus ca le am). Le-am dat contul de banca unde sa-mi puna banii, contul in care sa-mi vireze superannuation (banii pt pensie) si TFN (tax file number, echivalentul lui Social Security Number, la americani) pentru taxe.

Pentru situatii cand se cere mai serios sa te identifici (vinzi/cumperi proprietati sau inchiriezi o casa), se cam complica situatia, pentru ca iti cer 100 points proof of identity (dovada identitatii). Pasaportul si carnetul de conducere au fiecare 50 de puncte, dar trebuie doar unul dintre ele. Carduri de banca, cardul de la Medicare, facturi de curent, telefon, internet pe care apare numele tau si adresa sunt fiecare 10 puncte. Mai poti avea contract de vanzare-cumparare, extrase de cont, etc... Trebuie sa faci cumva sa strangi 100 de puncte. Altii pot sa-ti ceara o dovada de identitate categoria A (certificat de nastere, pasaport, viza, etc) si una categoria B (tot felul de carduri).

La telefon, daca suni sa rezolvi ceva (ex. sa schimbi asigurarea la masina), trebuie sa te identifici. Asa ca ei iti pun niste intrebari de control, sa vada daca esti cine zici ca esti. Cred ca am vorbit de vreo 15-20 ori si de fiecare data ma intreaba adresa si data nasterii. Odata parca m-a intrebat cum ii cheama pe copii. Daca raspunzi corect, ei considera ca esti identificat si discuta cu tine si restul informatiilor. Daca trebuie sa si platesti ceva, le dictezi numarul de pe cartea de credit si face si plata. Iti trimite pe urma prin posta chitanta.

Am conturi online la toate (Medicare, Centerlink, fodul de superannuation, banca, firma de asigurari). Cand iti faci cont online, nu-ti da username si parola la telefon, ci le trimite in posta. Ca masura de siguranta ti le trimite separat, username-ul intr-o scrisoare si parola in alta. Daca ti le ia cineva pe amandoua, ai cam incurcat-o :). Si pot sa va spun ca in Australia nu sunt lacatele la casuta postala. La noi e un pic mai deosebit, ca arata ca si cutiile de seif in banca si se incuie, dar asta e o exceptie. De obicei lumea nu-si inchide cutia postala.

Am citit de hoti care merg la masini parcate si pun o hartie la stergator in spate care sa incurce vizibilitatea. In general lumea nu observa pana nu se urca la volan si atunci cred ca e un pliant cu reclame. Au fost persoane care au plecat sa-l ia sa-l arunce si au lasat masina deschisa cu cheile in contact. Si atunci, cineva a tasnit in masina si a plecat cu tot. Daca ramane o poseta in masina, hotii iau banii si cartile de credit si restul le dau mai departe la hotii de identitate. Deja e problema, ca se poate da altcineva drept tine. Si trebuie sunat urgent la banca sa-ti inchida toate conturile.

Cu cartea de credit platesti fara sa ai nici un PIN, doar semnezi chitanta. Si ei ar trebui sa compare semnatura cu cea de pe spatele CC. Asta da masura de siguranta! Prima data cand a platit cu CC, Dorin nu-l avea inca semnat. I-a spus vanzatoarea: „Am uitat sa verific semnatura, da-mi-l inapoi sa vad.”. Ca sa nu mai lungeasca povestea cu explicatii cum ca tocmai l-a facut si nu l-a semnat inca, a scos un card romanesc si i-a aratat semnatura. Si a fost ok.

Nu trebuie sa fim paranoici, doar un pic atenti. Am primit un sfat bun in Australia, pe care vi-l transmit si voua: „Don’t volunteer information” („Nu vorbi mai mult decat trebuie”). S-a facut un studiu cat de multa informatie se poate obtine pe chat. Sunt persoane care isi folosesc numele real si pot fi usor convinsi sa spuna data nasterii sau adresa. Asta e o neglijenta care te poate costa scump. Si eu mi-am sters urmele si tin in privat felicitarile pe care le-am primit de ziua mea de pe blog.

Sa stiti ca toate au ajuns la sursa si va multumesc la toti cei care mi-ati scris sau ati sunat. Miss you, guys!

Cheers,
Alina

Partea proasta

Am vrut sa scriu un post despre partea buna a Australiei, urmat de unul cu partea mai putin buna (unii ar numi-o chiar proasta).

Acum de partea buna am tot scris. Poate chiar prea mult. Cand am inceput sa scriu pe blogul acesta, mi-am propus sa fiu cat pot de obiectiva cu ce povestesc aici. Insa la mine, ora pe saptamana pe care mi-o petrec scriind pe blog (ca atata dureaza de obicei) e o experienta foarte faina, pentru ca imi face placere sa scriu, asa ca sunt fericita si cand sunt fericita nu-mi vin in minte lucruri rele de care sa va povestesc.

Insa astazi vreau sa fac un efort si sa scriu despre lucrurile care nu-mi plac aici. Ok? Tineti-va bine ca urmeaza artileria grea.

Nu-mi place iarna. Nu stiu cum de la astia de pe aici nu li se pare frig iarna si pot sa mearga in pantaloni scurti si slapi. Mie mi se pare foarte rece, chiar daca au fost mereu peste 5 grade si vin dintr-o tara unde iernile sunt serioase.

Ca sa va dati seama, ideea mea de iarna ideala e cam asa: zapada multa, mergi imbracat bine la un ski, un sanius, o bulgareala si vii in casa, bei un ceai/ o supa fierbiente / un vin fiert, te schimbi in tricou si stai la caldura sa te uiti pe geam ce frumos ninge. Aici zapada nema si nici cald in casa. Asa-s facute casele sa nu tina caldura si nici nu au sisteme evoluate de incalzire. Acolo un aer conditionat in living si un calorifer electric cu ulei in dormitor. Cel mai greu era dimineata, dupa ce trebuia sa ies din dus la o temperatura un pic (dar putin) mai mare decat afara. Anul asta ne-am inarmat din timp cu mai multe ustensile de incalzit si sper sa fie si iarna mai usoara (ca iarna asa grea ca anul trecut n-au avut nici ei de cand se stiu).

Alta chestie cu care am tot fost amenintata inainte sa vin aici, era ca ce o sa ma fac eu cu paianjeni si serpi veninosi, crocodili si rechini. Chiar daca asta nu m-a deranjat niciodata prea tare, o scriu totusi aici pentru ca e o poveste clasica cu Australia.

La crocodili nu m-am gandit niciodata ca la o amenintare.

Cu rechinii, vorba unui coleg de-al meu, care mi-a zis: „Eu ma orientez, cand intru in apa, sa fie unul mai gras inaintea mea si merg pe principiul ca rechinul merge pe imbucatura mai grasa prima data” :).

Despre serpi stiu ca 90% dintre cei muscati au fost in timpul tentativei sa-i omoare sau sa-i ia in mana sa-i studieze. Se pare ca serpii n-au instincte agresive impotriva oamenilor, daca nu sunt provocati.

Paianjeni n-am prea vazut cand am venit. Am povestit cu niste australieni si le-am ca nu am vazut inca paianjeni mari. Toti zambeau cu subinteles si ziceau „You will /O sa vezi tu”. Si am vazut niste exemplare... aproape cat palma. Eu nu am oroare de paianjeni, daca as avea, asta ar fi intr-adevar o problema, pentru ca nu poti sa-i eviti de tot niciodata. Ii stiu pe care sunt veninosi (din poze), dar nu i-am intalnit. M-am distrat citind despre o inchisoare unde tineau detinutii paianjeni in borcan. Se crede ca din cand in cand bagau mana sa-i muste „for a high”, ca aveau halucinatii ca de la droguri, insa nu s-a demonstrat nimic.

Ce stiu eu e ca veninul trece prin sistemul limfatic si ca daca pe cineva l-a muscat un sarpe, trebuie sa nu se agite, sa stea linistit si cineva sa-l duca repede la un spital. Folclorul spune ca aborigenii, cand ii musca ceva, au o metoda excelenta. Se aseaza langa un copac si stau acolo 3 zile nemiscati. Dupa aceea se ridica si-si vad de treburi.


Alta chestie ce ma pune pe ganduri e sistemul lor asa de bine pus la punct. Pe de o parte e foarte fain si comod sa suni numai, sa zici cum te cheama si ei sa gaseasca in sistem toata istoria ta. Pe de alta parte, ideea asta ma cam sperie. Eu inca nu ma simt confortabil sa platesc tot cu credit cardul, chiar daca financiar e mai avantajos, pentru ca stiu ca tot ce am luat ramane acolo, legat de numele meu. Se inregistreaza toate vizitele la doctor, toate rezultatele de la analize. Ei stiu toate relatiile pe care le-ai avut, toate persoanele cu care ai locuit, inclusiv daca un cuplu s-a separat pentru o vreme, se stie perioada cand n-au stat impreuna. Doua persoane de sex diferit, daca locuiesc impreuna mai mult de nu stiu cate luni, din punct de vedere al taxelor sunt o familie si trebuie sa-si faca taxele impreuna. Am citit intr-o brosura de-a lor ca o femeie cu un copil a primit ajutor pentru plata gradinitei, insa nu a declarat ca locuieste cu cineva. Daca isi faceau taxele impreuna cei doi, ar fi avut dreptul la un ajutor mai mic. S-au prins aia si am pus-o sa dea inapoi banii.

Intr-o lume ideala, asta n-ar trebui sa fie o problema. Mai ales daca nu ai nimic de ascuns. Insa ideea ca esti o bucatica de informatie in sistem, care poate fi alterata sau folosita la un moment dat impotriva ta nu-mi place.

Alta problema pe care o vad aici e ca nu sunt suficienti doctori in sistemul medical. Daca ai o urgenta, nu-i nici o problema, te rezolva. Insa pentru o problema care nu „arde” trebuie sa astepti pe o lista pana iti ajunge randul, daca vrei sa folosesti sistemul public. Sau sa ai o asigurare privata de sanatate. Sau sa platesti tu singur consultatia /interventia. Un coleg de-al meu a avut niste probleme mari cu dintii. A stat cateva ore in operatie si l-a costat peste $10. 000 toata distractia. Avea o asigurare privata care a acoperit o parte din costuri, iar restul a platit el. Macar in Queensland salvarea e gratis, inclusiv elicopterele alea care vin la accidente.

In inchiere, sa va zic bancul cu partea buna - partea proasta (sa fiu in asetimentul postului de astazi).
Frate meu era pe casa. Partea proasta ca a inceput sa alunece. Partea buna ca a reusit sa se prinda de streasina. Partea proasta ca s-a dus cu tot cu ea. Partea buna ca langa casa era o capita de fan. Partea proasta ca era o furca in capita. Partea buna ca n-a picat in furca. Partea proasta ca nici in capita.

Va doresc ca in saptamana care urmeaza, spre deosebire de mine, sa gasiti partea buna a lucrurilor,

Cheers,
Alina

Schroedinger's cat

Ati auzit de pisica lui Schroedinger? Nu-i ea asa celebra ca si cainele lui Pavlov, dar asta nu inseamna ca e mai putin importanta. Schroedinger a folosit exemplul cu pisica pentru a ilustra teoria cuantica a superpozitiei, generalizand o sugestie lansata de Einstein.

In caz ca nu ati auzit de ea... Pisica (imaginara) a lui Shroedinger se afla inchisa intr-o cutie, impreuna cu o particula radioactiva. Particula radioactiva poate cu o probabilitate egala sa se descompuna sau nu. Daca se descompune, pisica moare, daca nu, traieste.

Intrebarea e: in momentul acesta, pisica traieste sau nu?
Schroedinger spune ca ambele variante sunt adevarate. In momentul in care pisica este inchisa in cutie, universul se cloneaza. In unul dintre universuri, pisica traieste, in celalalt a murit (aici vine superpozitionarea). Doar in momentul in care deschidem cutia, vom afla in care dintre universuri ne aflam.

Zilele astea, nu stiu de ce, m-a obsedat in repetate randuri povestea asta cu pisica si cu universurile paralele. Cum ne aflam la un moment in viata cand luam o decizie, iar universul nostru se cloneaza. In unul dintre ele am facut o anumita alegere, in celalalt am facut exact contrarul. Tema e destul de fumata, mai ales in filmele americane. E ceva dramatic in toata povestea asta cu omul care se intoarce in timp sa vada cum ar fi fost viata lui daca in momentul X ar fi ales altceva.

Referitor la mine si viata mea, ma gandeam care au fost deciziile pe care le-am luat in care universurile paralele au fost la distanta maxima unul de altul. Nu-mi vine sa cred in predestinare (ca viata ti-e scrisa de dinainte pas cu pas), insa cred cu tarie ca nimic din ce se intampla nu e la intamplare si ca lucrurile au logica lor interna, pe care pot sau nu sa o inteleg. Ce e sigur e ca seria de decizii pe care le-am luat au facut din mine omul care sunt acum. Si tot ce va povestesc acum e doar unul dintre universurile posibile. E universul in care ma aflu eu. In caz ca nu va spune nimic sau vi se pare neinteresant tot ceea ce cititi aici e poate datorita faptului ca universul in care traiti voi se suprapune prea putin peste cel in care traiesc eu.

Am intalnit oameni care au luat decizii grele si s-au luptat sa ajunga in universul pe care l-au visat. Ceea ce contrazice oarecum predestinarea. Colegul meu vietnamez a fugit din tara lui cand avea 11 ani. A plecat pe o banca de 9m, in care se aflau 62 de oameni. Cu mama lui, 3 frati si un var, toti mai mici decat el. Au plecat fara harti, plutind in deriva pe ocean zile intregi, printre cadavre de pe alte barci scufundate. Li s-a terminat mancarea si beau apa din ce ploua si se strangea pe fundul barcii. Unii disperau si plangeau. El insa spune ca in momentele acelea, nu se putea gandi nici ca-i prinde, nici ca mor de foame, nici ca se ineaca. Singurul gand era ca scapa si ajunge la libertate! Si a ajuns. Dupa un an in Indonezia in lagar, i-a trimis in Australia. Si aici au inceput sa-si refaca viata, sa mearga la scoala, sa invete engleza... bucurandu-se cand venea ora de matematica si vedeau cifre in loc de cuvinte...

Cati oameni in situatia mamei lui ar lua o asemenea decizie? Si cum ar fi fost viata lor daca ar fi ramas? De ce ei au trebuit prima data sa infrunte moartea si doar dupa aceea sa traiasca cu adevarat? Ati putea vreodata trai in universul lor?

Cheers,
Alina

Transporturile

Eu calatoresc cu trenul, autobuzul, CityCat-ul (ferry) si masina. Si in curand cu avionul, ca avem in plan o excursie in Melbourne.

Prefer tren sau ferry, pentru ca astea vin la timp. Autobuzele au bucati de traseu cand merg separat de restul masinilor si bucati cand sunt in trafic, asa ca nu pot controla la minut sosirile in statii.

In plus de asta, intr-o zi, un sofer de autobuz, pur si simplu a gresit traseul. Cand am vazut pe unde o ia ma gandeam ca am vazut eu gresit numarul si cine stie in care m-am suit, dar nu, omul chiar a gresit traseul. Si a mers o bucata buna pe alte strazi, ca nu putea sa intoarca ditamai mastodontul si nici s-o scurteze pe alte drumuri. Trebuia sa se intoarca de unde a gresit. Era ora 8, si autobuzul plin si de elevi care mergeau la scoala si de oameni in drum spre serviciu, dar n-a facut nimeni istericale. M-as fi asteptat la un pic de nervi, dar unii au dat din cap atostiutori, iar altii s-au distrat de situatia in sine (ca nu patesti in fiecare zi asa ceva). Soferul era tare figura, ca intreba : „N-am luat-o bine? Care stiti zona, sa ma ajutati?”. Si oamenii isi tot dadeau cu parerea ce sa faca.

Cu autobuzul te poti pacali in doua feluri: una e sa nu te sui in el si alta sa nu te dai jos. Sa va explic: autobuzul nu opreste in statie daca nu-i faci semn cu mana. Eram intr-o statie plina de oameni si se apropia autobuzul. Nu i-am facut semn sa opreasca, mi se parea evident ca opreste, insa se pare ca toti oamenii din statie (in afara de mine) asteptau un alt autobuz. Nimeni n-a facut semn, autobuzul a mers tacticos mai departe.

Ca sa te dai jos trebuie sa apesi un buton. Nu apesi butonul si nimeni de jos nu face cu mana... v-ati prins. M-am prins si eu pana la urma, dupa ce odata am mers cu o statie in plus.

Cu trenul e simplu. V-am spus ca fiecare linie e colorata in alta culoare. In garile mari sunt panouri electronice unde se afiseaza trenurile. De cand se apropie unul de statie pana pleaca, linia respectiva palpaie. Cand ajungi in statie si palpaie linia cu trenul pe care vrei sa-l iei, fugi ca un campion. Incerc sa gasesc trenuri cu 3 minute intre ele. 2 minute de control daca intarzie, un minut sa fugi de pe un peron la altul.

Cu ferry e cel mai fain. Prinde un pic de viteza vaporasul si nu e trafic pe rau, sa intarzie. Simti un pic de briza si e o panorama impresionanta sa mergi pe apa printre zgarie nori.

Cu masina n-am prea circulat la lucru. E trafic mare pana in city la orele de varf. E problema si cu parcarea.
Ca sa incurajeze oamenii sa circule mai multi in masina (sa reduca numarul de masini si, implicit, poluarea), masinile cu 2 sau mai multe persoane au voie sa circule pe „speed line”, o linie mai libera, necongestionata.

Cu permisul cum e: dupa ce iei scrisul (sala), iei carnet de learner si ai voie sa circuli cu placute cu L pe masina. Inainte sa ai learnerul, nu ai voie sa iesi deloc in trafic (nici cu instructor). Dupa ce dai proba practica, urmeaza Provisional 1, apoi Provisional 2 si pe urma Open licence.

Lernerul trebuie sa circule cu instructor sau cu o alta persoana care are Open licence.

Au facut ei un studiu ca responsabili de majoritatea accidentelor cu victime sunt tinerii sub 21 de ani dupa ce trec de la lerner la provisional. Acum au introdus noi legi care ii o obliga pe learners sa faca 100 de ore de condus cu cineva cu experienta, incluzand condus pe ploaie sau noaptea, ca sa nu fie pe cont propriu prima data cand se confrunta cu o situatie de genul asta.

Daca ai peste 21 de ani poti trece de la lerner direct la provisional2.

Eu acum sunt lerner, ca inca nu mi-am dat proba practica. Pentru ca am avut carnet in Romania, o sa faca o exceptie in cazul meu si imi da direct Open si nici nu ma mai obliga sa fac 100 de ore de condus.

Examenul teoretic e usurel si cartulia draguta, cu poze si explicatii babesti. Mi-a placut cum explicau ca in conditii normale de trafic trebuie sa fii la 2 secunde distanta de cel din fata ta. Cum stii ca esti la 2 secunde de el? Iti iei ca reper un pom de pe marginea drumului si cand masina din fata e in dreptul lui, incepi sa numeri „1001-1002” (one thousand one, one thousand two). Cand termini de numarat, daca ai trecut de copac, mergi prea repede.

La curbe esti obligat sa faci „shoulder check” (privirea peste umar) ca sa verifici punctul mort. Chiar daca ai oglinzi din alea smechere care vad punctul mort.

Vineri seara, prima data, m-a oprit politia. Veneam cu Dorin de la niste prieteni si poate ca am luat-o un pic cam tare. A venit in spate cu girofarul, am oprit, mi-a bagat lanterna pe geam si mi-a cerut carnetul de lerner (aveam placutele cu „L” puse) si la Dorin carnetul lui sa vada daca e Open. Dupa aceea mi-a pus si fiola sa vada daca n-am baut. In week-end sunt mai precauti cu ce se intampla, mai ales cu astia incepatorii. Lernerii n-au voie sa bea nici berea permisa celorlalti, ei trebuie sa aiba 0 absolut alcool in sange. N-am baut nimic, va dati seama, insa stiind ca nu am voie deloc, tot am avut emotii (stiti folclorul cum ca iti poate iesi ca ai alcool daca ai mancat cine stie ce combinatie ciudata :)).

Am vazut ca mai nou verifica pe soferi si de droguri. Sunt niste panouri electronice pe autostrada si am vazut ca era unul care zicea ca sunt puse in functiune teste de droguri si ca depisteaza marijuana, extasy, speed and ice. Mi s-a parut distractiv ca le enumerau pe toate, insa initiativa e foarte buna. Nici nu vreau sa ma gandesc ca e posibil ca oameni care iau substante ce dau halucinatii sa se urce dupa aceea la volan sa mearga acasa.

Sper cat de curand sa fiu si eu mare soferita. Deocamdata exersez si-i scot peri albi la Dorin, care nu stiu cat mai rezista in scaunul de copilot cu stoicism ca pana acum. Experiente de genul asta exerseaza rabdarea si intaresc caracterul, nu-i asa?

Cheers,
Alina

Hristos a inviat!

Astazi se sarbatoresc Pastele in Australia. Mi se parea mie ca e cam repede anul acesta si cand am vorbit cu parintii acasa, mi-am dat seama ca nu coincide cu Pastele din Romania. Mai bine spus nu coincide cu Pastele dupa calendarul ortodox, ci cu cel dupa calendarul catolic.

Anyway, noi am sarbatorit Pastele mai devreme. Nu e prima data cand ma bucur de Pastele catolic, si pe la scoala ne mai placea cateodata sa ne dam catolici (sau simpatizanti catolici) sa mai obtinem cateva zile libere :).

Multe sarbatori au dublura. Dupa Anul Nou (ala din 1 ianuarie) vine Anul Nou chinezesc (pe care nu strica sa-l sarbatoresti). Mai e si „Christmas in July”. Cum australienii au Craciunul vara, insa sunt legaturi puternice cu America si Europa (unde Craciunul e iarna), se mai sarbatoreste odata un mini-Craciun si in iulie (cand e iarna si in Australia). Sa fie toata lumea multumita!

Vineri si luni sunt public holiday. Saptamana asta mi-am cam facut de cap, n-am fost la lucru decat o singura zi, joi. Prima zi la noul job, iar oamenii de acolo se pregateau si ei de mini-vacanta. Colac peste pupaza, tocmai s-a terminat un mare proiect si pentru 80% din ei era ultima zi de lucru (va fi tare ciudat marti la birou cu atatia lipsa).

Good Friday (Vinerea Pastelor) toate magazinele au fost inchise. Am vrut sa cumparam paine si am gasit numai la o benzinarie. Noroc cu Pizza Hut si KFC, alea nu erau inchise. Stiu de KFC ca e inchis o singura zi pe an, de Craciun. In Vinerea Mare nu se servesc bauturi alcoolice la nici un bar. Nu stiam asta, mi-a spus un coleg, foarte indignat ca trebuie sa bea acasa vineri.

La televizor si in ziare, ca si de Craciun, din nou oamenii sunt avertizati sa isi ia precautii la condus si sa nu se urce la volan sub influenta bauturilor alcoolice. Pe primele pagini ale ziarelor apar primele accidente care s-au intamplat perioada asta. Am vazut imagini destul de socante. Am observat ca obisnuiesc sa arate imagini in cadrul campaniilor de avertizare (pentru cancerul de piele, arata imagini reale din operatii). Chiar daca e putin neplacut, e o metoda eficace, iti atrage atentia si te face sa te gandesti de doua ori.

Vremea a fost destul de buna, oamenii s-au inghesuit pe plaje si salvamarii sunt in alerta. Nu stiu daca v-am mai povestit, cu atata litoral, nu e posibil sa fie supravegheate toate plajele. Faci baie intr-o plaja nepatrulata pe riscul tau. Curentul e foarte puternic si pot fi rechini in apa.

Cand am fost in Byron Bay, am facut baie pe o plaja supravegheata si a fost un moment cand a scos pe toata lumea din apa, pentru ca au vazut din elicopter un rechin marisor care se apropia de tarm. Se vede foarte bine din elicopter, am vazut odata imagini. Salvamarii au insistat ca toti oamenii sa iasa pe plaja. Niste surferi s-au lasat convinsi mai greu, dar pana la urma s-au conformat si ei.

Pe nisip sunt doua steaguri si ele delimiteaza o portiune de ocean unde e sigur sa faci baie, ca e supravegheata de salvamari. Acum urmeaza o perioada plina pentru ei, cu sarbatoriile si pe urma 2 saptamani de vacanta scolara. Week-endul acesta au avut deja cateva victime (dintre care un tip care a baut si dupa aceea a intrat in ocean... noaptea; nu l-au mai gasit). Este o emisiune pe nume „Bondi Rescue” cu salvamari, situatii reale cu viata si munca lor, e foarte interesant.

Zilele astea, copiii au mancat oua de ciocolata, iepurasi de ciocolata si bilbi la ciocolata (bilbi e tot o rozatoare mica, pe cale de disparitie, n-am vazut niciodata in realitate, dar am donat „golden coins” pentru ea). Si sa vedeti energie dupa aceea!

Hristos a inviat si sarbatori fericite celor care sarbatoresc acum Pastele!

Alina