O seara romaneasca

Sarbatorile de Craciun ne bat la usa. Pana nu demult le ziceam sarbatori de iarna, insa de ceva vreme le intampin in pantaloni scurti si tricou.

Chiar daca inca nu simt din plin atmosfera Craciunului, tot ma bucur de concediul care o sa vina, de cadourile pe care sper sa mi le aduca mosu’. Sper ca in aceasta mini-vacanta sa ma odihnesc din continua alergare de colo-colo, sa reflectez la anul care a trecut si cine stie .. sa imi fac planuri pentru urmatorul an.

Insa oriunde as fi si indiferent ce fel de clima este afara, Craciunul are o insemnatate deosebita pentru noi ca si crestini: nasterea Mantuitorului nostru Isus Hristos. E un moment de reflectie a ceea ce Dumnezeu face in viata noastra

Saptamana trecuta am participat la o seara de colinde romanesti de aici de la 15.000 de km departare de tara. A fost o seara speciala, in care pe langa colindele care le indragesc am auzit si alte cantari minunate, ca de exemplu balada lui Ciprian Porumbescu.

Au fost o multime de profesionisti care au cantat, un alt motiv pentru care sa ma mandresc din natiunea din care fac parte, o natiune de oameni talentati si destepti. Aproape fiecare din cei care au cantat aseara stiu sa cante la cel putin doua instrumente, trei dintre ei au facut conservatorul la trei instrumente diferite pian, trompeta si vioara (unul chiar in Elvetia).

Iar o prietena de-a noastra, care canta in corul Queensland-ului, ne-a delectat auzul cu o colinda care ne-a rascolit sufletul. Seara s-a terminat cu o masa copioasa din care nu au lipsit mancaruri traditionale romanesti de sezon: sarmalute, salata de boef si cozonacii.

Recitind ultimul blog din 2009, mi-am dat seama ca anul asta a fost intr-adevar unul de nota 10 pentru intreaga noastra familie, asa cum imi doream.

Personal m-am bucurat ca am mers in Romania si m-am intalnit cu o parte din voi, ca am sarbatorit 10 ani de casnicie la Paris, ca am alergat primul meu maraton, ca am alergat o cursa caritabila si reusit sa strang cu ajutorul vostru bani pentru copiii bolnavi din Brisbane, ca am terminat de citit Biblia, ca am fost sanatos si pentru prima data in viata ca am lucrat pentru mine (ne-am facut o firma de IT, care a sarbatorit zilele trecute un an).

Se zice ca parintii sunt mai fericiti de rezultatele copiilor decat de rezultatele lor. E adevarat! Sunt mandru de ei si de ceea ce au realizat! A fost un an in care au tras tare, insa si rezultatele sunt pe masura.

Daca in 2009 Mihai a fost campionul scolii la “connect 4”, anul asta a fost campionul scolii la inot la categoria de varsta de 9 ani (dupa ce a terminat locul intai la toate cele 4 stiluri de inot), a luat un premiul "Academic Excellence" (adica e in primii 5 copii la invatatura din clasele a 4-a din scoala), a avut un concert la vioara impreuna cu colegii lui din “Junior Orchestra” si continua sa cante si la pian (vineri o sa cante o colinda impreuna cu o alta fetita la 4 maini).

Iulia a terminat si ea clasa 1 printre primele (are aproape numai A-uri) si a castigat si ea concursul de inot pe scoala, insa nu a primit medalie caci nu s-a facut campionat. E la inceput de drum cu scoala, insa se pare ca ii calca pe urmele lui Mihai.

Am incercat sa le insuflu dragostea sa faca miscare si sunt fericit ca amandoi practica inot si American Kenpo (si el si Iulia au luat zilele trecute centura galbena).

Inchei acest blog, la fel ca si anul trecut urandu-va si voua tot ce imi doresc si eu in viata mea pentru 2011!

De abia astept sa vina 2011 si sa ma bucur de incercarile pe care o sa le aduca cu el!

Sper ca Dumnezeu sa lucreze in vietile noastre si sa ne faca mai buni, mai iubitori si mai darnici.

Dorin

Camasile cu patratele

Nu stiu daca e adevarat ca femeile isi cumpara o gramada de pantofi, si nici daca barbatii au o gramada de tricouri. Eu aparent eu am o gramada de tricouri (asta daca e sa te iei dupa Alina).

Nu sunt de aceeasi parere cu ea chiar daca de cateva ori mi-a numarat cu mult peste 25 de tricouri favorite (cele la care nu pot sa renunt si sa le duc la Salvation Army
si nici sa le iau sa tund iarba cu ele).

Anyway .. am si cateva camasi. Probabil si alea peste 10 chiar daca folosesc in mod curent doar vreo 5.

Fiind programator in Australia trebuie sa merg la servici imbracat cu pantaloni de stofa si camasa de luni pana joi inclusiv, ziua de vineri e "casual Friday" in care te poti imbraca in blugi si cu tricou (nu stiu daca peste tot e la fel, ca eu am lucrat mai mult pentru companii guvernamentale).

Lucru interesant e faptul ca majoritatea barbatilor poarta camasi cu maneca lunga in detrimentul celor cu maneca scurta, dar fiind cald in Brisbane ei isi sufulca manecile (probabil ca par mai hotarati sa termine task-urile la care lucreaza in felul asta) :)

Marea majoritate cumparate de aici, cateva insa le-am cumparat din Romania si parca fiecare camasa are istoria ei.

De ex. am una care am cumparat-o de la Aboriginal (nush daca mai exista magazinul asta in Timisoara si nu stiu daca ii si prin alte orase). Ei zic ca ii magazin australian, asa ca va dati seama ca mi-am luat cateva lucruri de la ei pe vremea cand ma gandeam ca o sa emigrez in Australia.

Nu stiu cat de australian sau nu e magazinul respectiv (NA. Nu am vazut nici un magazin cu numele asta in Brisbane), ceea ce stiu e ca atunci cand mi-am luat camasa respectiva la servici un coleg de-al meu din Australia mi-a zis ca si bunica-sa are o fata de masa de aceeasi culoare). Hmmm ... am mai purtat-o de cateva ori si la alte locuri de munca, insa de fiecare data nu a trecut neobservata. Asa ca am mutat-o din top 5.

Mi-am mai luat odata o camasa cu maneca scurta, in carouri de culoare galbena. Am fost foarte incantat de investitie. Dupa vreo cateva saptamani tin minte ca am fost din nou la Metro si mi-am luat o camasa similara, doar ca o alta nuanta de culoare. Foarte incantat si de aia. Doar ca atunci cand a vazut-o Alina mi-a zis: Trebuie sa iti fi placut tare mult camasa de ti-ai luat doua la fel. Uppss ...

Odata m-am mai intalnit cu un roman care mi-a admirat una din camasile mele cu patratele .. si a marturisit ca si lui ii plac. Va dati seama ce bucuros am fost! Deci nu sunt singurul ... I-am inteles si "durerea" atunci cand mi-a zis ca nevasta-sa ii zice ca toate camasile lui au acelasi material ca si batistele. :)

Insa vedeta camasilor mele e o camasa care mai luat-o din Timisoara. De cand am vazut-o in magazin mi-am zis asta ii o camasa adevarata de business man.

Despre ea e povestea din seara asta. Asta ii camasa care valoreaza foarte mult caci mi-a adus toate job-urile din Australia. Ea a fost cea care a suportat toate transpiratiile reci care m-au trecut la interviuri.

Azi a fost ziua cand probabil ca am purtat-o ultima data (deh cei 4-5 ani de cand o am si-au spus cuvantul) si probabil ca trebuie sa ma apuc de invatat pentru urmatorul interviu acum ca nu o sa mai am. :)

La revedere camasa norocoasa! Se anunta un "shopping" de camasi cat de curand!

Voi ce haine/lucruri favorite aveti? Care chiar daca is de cand ii bunica, parca tot nu va vine sa renuntzati la ele...

Dorin

P.S. Am terminat cel de-al doilea puzzle intr-un timp record (3 saptamani). Sa vedem cat dureaza sa il punem in rama

Din nou pe blog …

Azi am primit un mail putin mai ciudat … era ceva de genul “Eu sunt Vlad, unul dintre membrii Radio Whisper, un radio anti-manele dedicat bloggerilor şi nu numai. Am vizionat cu atenţie blogul tău şi vreau să spun că am fost foarte fascinat de ceea ce am găsit. Am fost atras de subiectele interesante şi de originalitatea articolelor. Felicitări !”

M-am mai desumflat putin cand Alina a dat o cautare pe google si a gasit acelasi mesaj de 861 de ori. Insa mi-am spus .. stai putin, chiar daca nu l-am fascinat pe Vlad, asa cum s-a laudat el in mesaj, sunt o gramada de omuleti dragi mie care asteapta sa vada “ce mai punem la cale”. Ei bine, pentru voi e acest post ...

Cu unii dintre voi m-am intalnit in Romania asa pe fuga. Insa vorba lui taica-mio acum parca “developez” clipele acelea petrecute cu fiecare din voi si ma gandesc cat sunt de norocos sa va am. Nu vreau sa fiu sentimental ca e tarziu in noapte ... asa ca o sa trec repede la subiectul discutiei din seara asta: Puzzle-urile ...


Cand am venit in Australia ne-am luat un puzzle mare de o mie de piese cu un castel faimos din Bavaria (Neuschwanstein). A fost unul din lucrurile de care iti inchipui ca o sa fie “fun” de facut cu familia. Intradevar a fost .. pana cand ai de facut padurea. Nenumarate nuante de verde pe bucatele cu forme care mai de care mai neregulate.

Ne-a luat mai bine de doi ani sa il terminam. Doi ani .. si trei case diferite in care am locuit. Partea cu puzzle-ul care e interesanta e ca nu ai nicioata o masa goala in casa care sa fie dedicata lui ... cel putin nu pentru o perioada asa de mare de timp. Apoi vine faza cu copiii prietenilor care vin la tine in vizita. Pana nu termini intreg puzzle-ul nu stii daca ai recuperat toate bucatelele din buzunarele lor cand dadeau sa plece acasa. Apoi la faza cu mutatul parca pune capac la toate. Incerci sa gasesti doua cartoane in care sa il pui, le legi bine cu scotch, il intinzi usor desupra alor lucruri pe care le transporti in portbagajul masinii si apoi vine unul dintre prietenii tai, care isi da seama ca asezand cartonul pe verticala se castiga mai mult spatiu :)

Apoi urmeaza ultimele saptamani. Vezi ca numarul de piese incepe sa se imputineze, si chiar daca mai ii destul de mult verde, parca totusi te gandesti ca ... nu mai ii mult. Apoi emotia asezarii ultimei piese. Si crezi ca e gata ... wrong. Inca o gramada de pasi intermediari (sa il dai cu glue, sa lasi sa se usuce, sa ii gasesti o rama, si sa il inramezi). Suna logic, nu-i asa ?? Ultima propozitie ne-a luat si ea vreo jumatate de an. Doar hotararea Alinei de a nu cumpara un altul pana cand nu l-am agatat pe asta in cui a facut sa il inramez (altfel poate ca si acum ar fi stat pe dulap plin de praf).

Dar parca nu vreau sa vorbesc doar de puzzle-uri in seara asta. Sau nu numai despre acest tip de puzzle-uri. Mai sunt cred ca inca un alt tip de puzzle-uri .. nu stiu daca au nume. Sunt bucatelele care iti formeaza viata. Ma gandesc ca aici poate imi intra copiii, poate ceva prieteni buni, poate lucrurile pe care vrei sa le faci in viata. Cateva se potrivesc parca usor, pe altele parca simti ca nu sunt chiar la locul lor ...si le mai muti putin, pana cand le gasesti si lor locul.
Am gasit saptamana asta un lucru interesant intr-o carte pe care am inceput-o sa o citesc, un lucru care m-a pus pe ganduri. Era o definitie data timpului. E un fel de “daily miracle” (N.A. miracol zilnic). Pana acum parca ma gandeam doar la faptul ca e poate unul din putinele lucruri ce le am in comun cu Bill Gates e ca amandoi avem aceleasi 24 de ore (altul e ca la amandoi ne place serialul “24”).

Insa aici in cartea asta vorbeste despre timp ca despre un lucru care il ai din abundenta, si ca indiferent in ce fel l-ai cheltuit ieri azi mai ai un calup de 24 de ore care iti stau la dispozitie sa faci ceva ce sa conteze, in puzzle-ul de mai sus. Nu poti risipi decat clipa de acum. E imposibil sa intri in datorii. Nu poti risipi ziua de maine. Ea e acolo pentru tine, te asteapta. Nu poti risipi ora urmatoare, ea iti sta la dispozitie, intacta. Poate de aici e si mesajul pe care il zice Tony Robbins “the past does not equal the future” (N.A. Trecutul nu e egal cu viitorul). Nu conteaza cat de cate ori ai esuat in trecut, conteaza ce o sa faci de aici incolo. Cuvantul “esuat” nu ar trebui sa existe in vocabularul nostru ... de fapt ai facut o gramada de lucruri care ti-au aratat “cum nu merge”. Si reversul medaliei e adevarat, adica daca ai avut in trecut succes, asta nu iti garanteaza ca si pe viitor o sa fie tot asa.

Asa ca m-am gandit sa imi risipesc clipa de fata discutand cu voi despre puzzle-uri. Ce piese am mai pus in puzzle-ul meu? Brisbane marathon ( alergat pe 1 august), concediul in Romania, focul de tabara de la Herculane, serile din Unirii, baia in Dunare, cele trei zile la Paris, jocul de darts cu cumnatul meu, timpul petrecut cu familia, poza in care apar trei generatii (bunicul meu de 95 de ani, eu si Mihai), Marty-ul din Cluj, salina din Turda, discutiile despre emigrarea in Australia, si multe, multe alte piese care au format imaginea “vara lui 2010”.

Ce urmeaza? La ce piese lucrez acum? O centura neagra la American Kenpo (is curios in cati ani o sa termin puzzle-ul asta) si ....inca un puzzle de 1000 de piese de care ne-am apucat de o saptamana cu o imagine frumoasa din Grecia.



Care sunt puzzle-urile din viata voastra? Ce incercati sa construiti? Ce imagine grandioasa o sa iasa?

Socceroos ...

Cu doar doua ore intaintea unui meci care e privit de australieni ca si o finala (meciul cu Ghana), as vrea sa postez cateva ganduri despre cum se vede Cupa Mondiala de aici din Australia.

Cu cateva luni mai intainte am incercat sa imi iau concediu in aceasta perioada si sa il petrec in Romania si sa ma bucur de mondialul asta in compania tovarasilor mei, oameni care inteleg sportul asta :)
Aici chiar si cand joaca Australia, tot cel mai important eveniment al saptamanii trecute a fost un meci de rugbi in care echipa Queensland-ului a invins pe cei din Sydney si au luat pentru a 5-a oara consecutiv trofeul...

Cum nu s-a putut sa imi iau concediul decat in august incerc sa ma uit din camaruta mea la acest campionat.. singur singurel(cateodata mai vine si Alina si ne uitam impreuna la unele meciuri). Ora la care se disputa merciurile este fie 21:30, fie 12 noaptea, fie 4:30 dimineata. Cred ca va dati seama ce “ochi ca de broasca care s-a uitat la sudura” am eu dimineata cand ma duc la munca.

De vreo saptamana mi-am “mutat” dormitorul in camera mare .. adica dorm la televizor. Nu reusesc intotdeauna sa vad toate meciurile care se difuzeaza noaptea, insa cateodata ma mai trezesc si daca ii meciul interesant ma uit la el, daca nu dorm mai departe.

Referitor la faza asta, tin minte o faza care mi s-a parut funny cand au fost socrii mei aici la noi. Intr-o dimineata, mama Alinei a venit in camera mare si cand m-a vazut dormind pe canapea s-a gandit ca poate ne-am certat si ca am plecat din dormitor. Cred ca s-a linistit cand a vazut-o pe Alina dormind in fotoliu :)

Am primit un mail imediat dupa primul meci al Australiei cu Germania din care reiesea ceva de genul:“tara mea adoptiva a batut pe tzara ta adoptiva”. Unii dintre voi au ghicit: e vorba de Sorin Ivascu (a.k.a. Sorel), omul caruia ii datorez venirea mea in Australia (numai el stie cat m-a batut la cap sa venim impreuna. Ulterior el s-a razgandit alegand Germania). I-am trimis si eu un mail “de imbarbatare” dupa meciul pierdut de nemti in compania sarbilor.

Acum inteleg de ce e bine sa ai dubla cetatenie .. pot sa ma bucur (caci sper ca o sa ma bucur in seara asta) cand echipa noastra (in cazul asta Australia) joaca un meci la o cupa Mondiala. Sper ca pe viitor bucuria mea sa fie dubla si sa ma bucur si pentru Romania.

Am fugit sa vad meciul cu Olanda .. si sa ma imbrac si eu in culorile galben-verzi ale australienilor. Hai Australia!

Cheers,
Dorin

Ca sa vedeti cata incredere am in ei, azi am cumparat o gramada de tricouri/jersee in culorile Australiei ... ca parca vad ca o sa treaca de grupe si o sa li se dubleze preturile.

Note to myself: la urmatorul campionat mondial o sa imi iau o intreaga luna pauza si o sa savurez fiecare meci asa cum se cuvine!

Genunchiul ...

De vreo cateva saptamani tot incerc sa scriu acest blog .. insa am tot amanat momentul sperand sa nu fiu nevoit sa scriu despre lucrul asta.

De aproape trei saptamani nu am mai alergat. Totul a inceput cu dimineata zilei de luni 24 mai, zi in care trebuia sa alerg 3 ore. Dupa doua ore de alergare am simtit o durere ascutita in genunchiul stang (asta ii genunchiul “bun”, zic asta pentru cine nu stie ca am fost operat de vreo 3 ori la genunchiul meu drept). Am incercat sa o ignor, mai apoi am incercat sa fac ceva “intinderi”, insa durerea a persistat si a trebuit sa ma opresc din antrenament si sa ma plimb pana acasa. A durat o ora sa ajung acasa caci atunci cand m-am oprit am fost la vreo doua cartiere departare de casa :)

Am lasat-o mai usor cu antrenamentul, caci m-am gandit ca poate trebuie sa ii dau ceva vreme o sa se refaca. Am fost si la o prietena de familie care e fizioterapeut si mi-a zis ca sfatul ei e sa o las mai moale.

Dupa o saptamana am incercat iar sa alerg, insa dupa un minut a trebuit sa ma opresc (asta da antrenament intens!!!). Dupa inca o saptamana “am reusit” sa alerg 18 minute, iar acum vreo doua zile am ajuns la 29 de minute de alergare in continuu. Partea proasta e ca am nevoie de mai mult de 29 de minute sa termin maratonul.

Am incercat in saptamanile astea sa merg la sala si sa imi mentin nivelul de fitness facand alte activitati care sa nu presupuna alergarea, insa cred ca e momentul in care trebuie sa imi dau seama ca visul meu sa alerg maratonul trebuie sa mai astepte.

Imi e destul de greu sa iau decizia asta caci am pus multa “sudoare” in astea 15 saptamani de antrenamente. Cred insa ca e o decizie buna, caci nu vreau sa risc sa fac mai mult rau.

Am alergat in toate momentele zilei (dimineata la 4 la vreo 8-10 grade (deja la noi ii iarna), la amiaza pe calduri de 35 de grade, noaptea la 12, pe ploaie, pe ceata :)).

Daca ar fi sa sumarizez in cifre pregatirea mea pentru maraton de anul asta:

- 534 km alergati in 15 saptamani.
- Mi-am batut recordul la 10 km (47minute si 17 secunde)
- Am alergat half-maraton (cel mai repede in 1 ora 44 minute 48 de secunde).
- Cea mai lunga distanta alergata fara oprire: 25 km.
- Cel mai mult timp alergat: 3 ore.
- Cei mai multi km facuti intr-o saptamana (59.4 km).

Si weekendul trecut am facut o drumetie cu Adi Cristea (prietenul cu care am venit in Australia) de vreo 24 km. Nu am nici o problema cand merg, insa deocamdata sa alerg ma deranjeaza.

Poate e o lectie de la Doamne, Doamne, un fel de “lesson learned”, care sa ma faca sa realizez ca totusi depind de El in realizarea tuturor planurilor mele .. si de data asta se pare ca am avut planuri “diferite”.

O sa continui sa fac miscare, insa trebuie sa ma "reprofilez" in ceea ce priveste activitatile mele sportive.

Tinem aproape,

Dorin

Un altfel de cursa ...

Pentru cine imi urmareste postarile mele de pe Facebook (unde tot asa de rar scriu ca si pe blog) banuieste ca tot ce ma preocupa zilele astea e alergarea. Hmmm?! Oare ce mai vrea acum? Parca zicea ca o sa scrie despre altceva.

Am terminat cu cursele caritabile, cu alergarile pe poduri sau prin tuneluri .. insa mi-a mai ramas ceva care trebuie sa fac. De data asta nu o sa o fac nici pentru bolnavii de inima, nici pentru cei de epilepsie, nici macar pentru copiii cu probleme din Brisbane. O sa o fac pentru copilul din mine.
O sa alerg maratonul!

Am o gramada de vise care mai de care mai nebunesti cu lucrurile pe care vreau sa le fac in viata, insa maratonul nu era printre ele.

Sa lucrez la Microsoft, da, sa cant pe scena cu Carlos Santana, da, o centura neagra la o karate, da … nu insa si maratonul.

Bine, bine .. si totusi ce-mi veni sa il pun in pole-position?

Am fost fascinat de mic copil de povestea soldatului grec Pheidippides care a fugit prima data 42 de km doar ca sa spuna “Am invins!” dupa care sa cada mort la pamant.

Pentru mine cursa asta e mai mult de cat o cursa de anduranta. E o lupta cu tine insuti … din care tu esti invingator! Are ceva din motto-ul care vreau sa imi calauzeasca viata: “Quiters never win and winners never quit!”

E ceva care daca reusesc sa il alerg o sa imi demonstreze in primul rand mie ca nu e nimic ce nu pot face in viata!

Pe mine m-a fascinat si ma fascineaza programul de pregatire.

Cand m-am gandit mai serios sa alerg maratonul mi-am downloadat un program de antrenament. Pentru ca tot ce mi-am dorit pe vremea aia era doar sa il termin inainte de 6 ore si jumatate (atunci se “taie” timpul) si mi-am zis ca un program pentru beginners (incepatori) e suficient. E o performanta in sine sa alegi 42 de km, nu? Te plaseaza intr-o clasa anume ... clasa invingatorilor.

Programul incepe cu 20 de minute de alergare. Cel putin la prima vedere nu pare prea mult. Mai ales ca nu te pune nimeni sa ii alergi repede. Nici nu stiu daca trebuie sa ii alergi .. poate ca incepi cu un jogging usor .. si daca o sa pufai prea tare, te opresti din alergarea usoara si “mergi accelerat”. Comform programului in 25 de saptamani te pregateste de maraton.

Eu am pierdut primele 4 saptamani, caci la inceputul anului inca nu aveam visul asta.

Totul a inceput cand m-am inscris pentru Clem7 run: 8 Februarie 2010 - 3 km in 30 de minute pe banda de alergare de la sala.

Au trecut 10 saptamani de atunci ... si intre timp am alergat 307.78 km. Acum doua saptamani am alergat primul meu half marathon (21 km) in 1h: 56 minute: 44 sec.

Nu am inca nici o idee de unde o sa scot si a doua parte de 21 km, insa sunt foarte increzator ca o sa reusesc sa ii parcurg si pe aia. Ba mai mult decat atat ... mi-am schimbat putin si goal-ul: vreau sa il termin in 4 ore. Asta e target-ul meu.

Alerg de 4 ori pe saptamana (marti, miercuri, vineri (ture mai scurte) si duminica o cursa mai lunga (cel mai mult timp alergat 2 ore si 20 de minute).

Inca nu m-am apucat serios de treaba caci nu acord prea mare importanta alimentatiei (desi stiu ca e unul din lucrurile care poate contribui substantial la calitatea pregatirii).

Sunt mandru insa ca nu am mai pus nici o picatura de alcool in gura de 5 luni (de cand m-am apucat de Oshawa) lucru pe care mi l-am propus sa il respect tot anul 2010. Si de asemenea cam de la inceputul anului nu mai beau nici un fel de suc (natural, ne-natural, acidulat, etc).

O sa fie destul de interesant cand o sa ma intalnesc cu “baietzii” anul asta in Ro si o sa isi dea seama ca sunt doar pe “apa plata si lamaie”, insa e un lucru care e in concordanta cu ceea ce cred eu ca e mai bine pentru mine.

Azi am fost si la o clinica sportiva sa imi vada genunchiul un specialist. Pe langa faptul ca tipul asta e doctor, e si alergator. A alergat la viata lui 19 maratoane (cel mai bun timp: 2 ore si 33 minute), si ca sa il citez “doar nu o sa se opreasca la un numar impar”. Mai scrie si in Runner’s World Magazine. Sunt super happy ca mi-a dat unda verde si el. A fost o experienta super interesanta ... si foarte diferita de relatia doctor-pacient din Romania. Ar merita sa scriu un post doar despre chestia asta.

Stiu ca familia mea era (si banuiesc ca inca mai este) ingrijorata cu excesul meu de zel, in ceea ce priveste activitatile mele sportive, insa vreau sa ii asigur si pe aceasta cale ca totul e ok :)

Inchei postul asta cu un citat care mi-a placut in mod deosebit: "It's not the size of the dog in the fight, it's the size of the fight in the dog" Mark Twain (N.R. Nu conteaza marimea cainelui in lupta ci marimea luptei in caine)

Dorin

10 saptamani pana la marea mea incercare: maratonul de la Gold Coast din 4 iulie, ziua Americii (Nu stiu cum o sa ma simt cand o sa il alerg, insa privelistea ma astept sa fie super!(vezi poza de mai sus))

Hristos a inviat!

Hristos a inviat! transmitem familiei, prietenilor si tuturor crestinilor, care zilele acestea sarbatoresc ceva mai mult decat iepurasul care depune oua de ciocolata

Fie ca primavara sa va intre pe geamuri in case, dulapuri, par si plamani, dar mai ales in suflete...

XOX

Clem7 ... sau alergarea prin tunel

Am revenit ... Am luat o pauza de doua zile de la tot ce presupune activitate sportiva, caci inca ma mai resimt dupa cursa de duminica. In engleza e o vorba “parca a trecut un camion peste mine” ..cred ca echivalentul romanesc e: parca m-a batut cu leuca :)

Dar hai sa incepem cu inceputul ... Cum a fost cursa? Mi-am batut recordul? A meritat?

Inainte insa de a va povesti cum s-au desfaurat evenimentele vreau sa va spun cateva lucruri despre tunelul Clem7 prin care am alergat. E cel mai lung tunel din Australia, intreg proiectul a costat 3 miliarde de dolari; practic strabate tot down-town-ul Brisbane-ului (a scurtat drumul cu ... 24 de semafoare!!!)

Constructia lui a inceput in septembrie 2006 si a fost terminat cu 7 luni mai repede. A fost facut cu doua masini gigantice nemtesti (261m lungime, 4000 de tone fiecare) care fora 22 de metri pe zi. O astfel de masina costa 50 de milioane de dolari. S-au excavat 3.5 milioane de tone de piatra.

Un drum prin acest tunel o sa coste 4.7 dolari.

Inapoi la ziua de duminica ... Pe o vreme mohorata, intre doua ploi, m-am pornit la drum la 4 dimineata. Mi-a cam fost groaza ca trebuie sa caut un loc de parcare si o sa pierd startul cursei, asa ca m-am decis sa merg ceva mai repede.

La ora aia nici un om nu a fost pe strada; una-doua masini ce pareau ratacite se grabeau si ele sa ajunga acasa. Asadar drumul pana in city a fost foarte rapid. Mi-am zis sa imi incerc norocul si sa merg cat mai aproape de locul de unde se dadea startul. Zis si facut!

Partea dinspre nord a tunelului se afla la 50 de metri de cladirea unde am lucrat la primul meu job in Australia, si mai stiam ceva stradute pe care speram sa gasesc ceva parcare. Suburbiile din inima Brisbane-ului au casele lipite unele de altele si stazile parca sunt mai mici si locurile de parcare sunt mai greu de gasit. Totusi la ora aia aveam o sansa.

Strada pe care am ales sa merg trece printr-o zona mai “gri” a orasului: The Valley (un fel de China Town). Dintr-o data m-am trezit parca in mijlocul unei multimi zgomotoase, cu lume pestrita, oameni beti, boschetari, prostituate, etc. Asta trebuia sa fie locul de intalnire cu unul dintre colegii mei care a alergat si el duminica. Am si vizualizat aparita mea in pantaloni scurti, numar pe tricou in mijlocul lor. Hmmm .. incalzirea era garantata :)

Am continuat drumul si in final dupa cateva ture pe niste stradute intortocheate am gasit un loc de parcare in fata unui restaurant. Am parcat, am oprit motorul si am asteptat in tacere vreo jumatate de ora, incercand sa trec neobservat omuletilor care tinandu-se de o bere, la bustul gol incercau sa exerseze ceva lovituri de karate.

Sa nu credeti ca vreu sa fac pe lupul moralist, caci nu foarte “Demult, tare demult ...” vorba cantecului celor de la Vama Veche am plecat si eu cu un semn de circulatie sub brat in urma unei seri de ramas bun la restaurantul la care am lucrat in State. Culmea a fost atunci ca o tipa a oprit si ne-a dus (pe mine si Gore, pe prietenul meu care era si el putin afumat) pana la unit-ul unde stateam in Big Sky, Montana.

Dar sa revenim .. m-am intalnit cu Sandesh (colegul meu indian) si ne-am indreptat spre locul cu pricina. Nu mare ne-a fost mirarea sa vedem o puzderie de omuleti care deja erau la start, chiar daca mai erau inca vreo 40 de minute pana la ora 6, ora startului.

Ne-am croit drum pana cat mai aproape de start si am asteptat startul facand cateva “intinderi” si “joc de glezne”. La 6 fix, dupa sunetul pistolului, am inceput sa ne punem in miscare.

Mai intai un fel de mers usor, apoi accelerat, apoi tropait usor (mai mult pe loc) ca in final sa ne dam drumul. Primii 2, 3 km au fost mai mult fuga in zig-zig, incercand sa imi croiesc drum prin multime. Mi-am dat seama ca am inceput cam tare cursa, insa nu mi-am pus mari probleme.

O surpriza neplacuta a fost aerul din tunel. Ma asteptam sa dea drumul la toate sistemele lor de ventilatie, insa doar doua ventilatoare mari de evacuare au fost pornite (si astea erau la cele doua capete ale tunelului). Una peste alta aerul din tunel a fost mai umed decat m-am asteptat si mai greu de respirat. Lucru care avea sa ma coste....

Asa cum v-am spus traseul care urma sa-l alerg era dus-intors. Deci am strabatut tunelul pe ambele lui sensuri. M-am bucurat sa vad luminita de la capatul de sud al tunelului ... si asta nu pentru lumina, cat mai ales pentru aerul curat al diminetii cu care mi-am umplut plamanii. M-am simtit ca unul care si-a tinut respiratia cateva minute sub apa si care, in momentul in care iese la suprafata, parca nu mai poate sa respire. Cand m-am uitat la ceas am vazut cu stupoare ca am alergat cei 5 km in 23:37 de minute (cu 7 secunde peste recordul meu personal la distanta asta). M-am gandit eu ca am inceput prea in forta, insa abia atunci am realizat gresala pe care am facut-o! Mi-am dat seama ca nu mi-am dozat bine efortul ..

Revenirea in tunel, corelat cu faptul ca mintea mea imi zicea “mai incet, mai incet” parca mi-a pus plumb in picioare. Am incercat sa ma autoincurajez, si sa ignor aerul greu, insa parca toate lucrurile incepeau sa fie din ce in ce mai grele, totul se intampla in “slow motion”.

Partea a doua a traseului s-a dovedit astfel un cosmar. Vedeam cum parca timpul incepe sa mearga mult mai repede, si distanta sa mi se para tot mai mare. Parca fiecare km pe care il alergam era din ce in ce mai lung. A trebuit sa ma opresc de vreo 4 ori si sa imi reglez respiratia, insa dupa fiecare oprire, parca pornirea era si mai anevoioasa. Pentru ca sa fe si mai dureroase lucrurile, in momentul in care te opresti ti se pare ca sute de oameni trec pe langa tine .. parca isi iau revansa pentru ca i-ai intrecut la inceput. Pe la km 8 mi-am luat si apa de baut (organizatorii au postat cateva mese cu pungulite de apa tot din 2 in 2 km). De obicei incerc sa ocolesc locurile acelea, caci drumul e alunecos datorita apei care se varsa si pungilor care sunt aruncate pe jos.

Una peste alta am ajuns si la borna cu km 10. Bucuria nu a fost foarte mare, caci abia atunci am realizat ca traseul este mai lung, caci tunelul nu se terminase. Un alt lucru pe care organizatorii au omis sa il spuna. Asa ca mi-am oprit cronometrul la 50:06 minute. 23 de secunde m-au despartit de target-ul meu (de a imi bate recordul pe 10 km). Am mers restul de 500 de metri pana la finish line ... chiar ultimii metri am incercat un sprint care m-a facut sa mai castig cateva pozitii. Timpul oficial la cei 10.5 km a fost de 53:57. Am fost locul 460 (din 5000 de participanti).

Concluzii: A fost o cursa istorica, plina de invataminte. In sfarsit am inteles pe pielea mea ceea ce spuneau alergatorii de maraton ca ultimii km intr-o cursa de anduranta nu ii alergi cu picioarele ci cu mintea. Mi s-a confirmat inca odata faptul ca in timpul unei curse alergi cu pana la 5 minute mai repede decat la antrenamente. Si inca un lucru mi-am dat seama: aici nu exista sa trisezi la antrenamente. S-a vazut ca m-am antrenat doar 3 saptamani pentru cursa asta.

Sunt multumit de rezultat, sunt mandru de medalia pe care mi-au dat-o insa sunt si mai mandru de tricoul pe care l-am primit ca am reusit sa strang mai mult de 150 de dolari. Suma totala pe care am strans-o cu ajutorul vostru a fost de 320 de dolari. Va multumesc inca odata pentru gestul vostru si... sunt mandru ca va am ca prieteni!

Dorin – alergatorul

P.S. Acum ca a trecut cursa o sa incerc sa scriu si ceva posturi care nu presupuna alergarea :)

Goal achieved

Acum trei saptamani va spuneam ca am doua target-uri pentru cursa asta: strangerea a 200 de dolari si obtinerea unui timp bun (sub cel de anul trecut de 49 de minute).

Amandoua mi se pareau mai mult niste vise datorita timpului scurt de pana la cursa.

Primul obiectiv a fost chiar depasit. Pana in momentul in care scriu aceste randuri am reusit sa strang 250 de dolari australieni. Sunt super fericit caci parca inca odata s-a demonstrat ideea ca nu conteaza in ce vremuri traim, si cu toata recesiunea in care suntem (sau de care tocmai am trecut) exista oameni care se pot desprinde de problemele de zi cu zi si sa faca astfel de gesturi atat de nobile.

Acum tine de mine sa imi bat si recordul meu la alergat 10 km. In sensul asta saptamana trecuta am alergat in patru zile 32.19 km , am inotat si am jucat tenis de camp. Inca mai trebuie sa imi imbunatatesc alergarea cu vreo 6 minute, insa vreau sa cred ca totul este posibil vorba celor de la Adidas (Impossible is nothing).

Am aflat cateva detalii despre aceasta cursa de la seful meu (Americanu’) care o sa alerge si el duminica. Intreg traseul e in forma de “V” avand punctul cel mai de jos la 80 de metrii sub pamant. Traseul o sa fie in forma de cerc asa ca o sa am doua urcari (la mijlocul cursei si la sfarsit).

Multumesc inca odata sponsorilor mei, oameni minunati care mi-au demonstrat ca inca lumii ii pasa! Asta ma motiveaza sa ma antrenez si mai tare!

Inchei postul asta cu un citat care l-am gasit pe un jurnal de antrenament pentru maraton:
“If my mind can conceive it, and my heart can believe it, I know I can achieve it!” (Jesse Jackson) (N.R. Daca mintea mea poate sa conceapa un lucru, si inima mea crede in el, stiu ca pot sa il realizez!)

Dorin

Golden boy

Trebuie sa recunosc ca in momentele astea cand scriu aceste randuri sunt miscat atat de povestile cu copiii suferinzi care apar in filmuletele de pe link-ul din post-ul precedent, cat si pentru faptul ca inca inainte de a face cunoscut acest link deja am primit 50 de dolari.

Mersi Mariuse! Si ii multumesc si donatorului anonim! Donatiile voastre au facut, in decurs de doar cateva zile, ca banii stransi sa ajunga la 25% din target-ul propus.

Asta imi demonstreaza ca inca mai sunt cititori pe acest blog si ca in pofida faptului ca postez destul de rar, prietenii care citesc aceste randuri, nu numai ca dau dovada de rabdare, dar mai au si un suflet bun.

Acum sa revin la metoda de antrenament...

Ca sa ajung la conditia fizica de anul trecut cand am alergat la Bridge to Brisbane, pe langa mers la sala si alergare, m-am reinscris la inot. Asa ca saptamana trecuta am alergat in vreo 3 zile, am fost la inot, am jucat tenis si .. cricket. Moment istoric caci sunt probabil singurul bargaoan care a jucat sportul asta. Sper ca acest lucru sa imi creasca sansele de a ajunge primar la mine in sat :)

Mi-am mai angajat si un antrenor care se ocupa de alergarea mea pe sosea. Initial am incercat sa alergam impreuna, insa se pare ca are nevoie de antrenament mai mult decat mine. Asa ca am ajuns la un compromis: el merge pe bicicleta, iar eu incerc sa ma tin de el. E o solutie win-win, amandoi avand de castigat. Cat despre plata ... asta se reduce la cateva imbratisari si niste vorbe de incurajare. Ati ghicit: e vorba de baiatul meu Mihai.

In momente ca acestea, vazand prin ce necazuri trec unele familii cu copiii lor, nu pot decat sa ma gandesc cat sunt eu de norocos ca am doi copii sanatosi. Ei sunt copiii mei de ... aur.

Inchei aici emisiunea din seara asta, insa promit sa revin

Dorin

Un an de nota 10 ....

Va salut prin intermediul blogului si va doresc (chiar daca cu o luna intarziere) un an de nota 10!

Ca de fiecare data la inceput de an ma gandesc despre ce sa va scriu. Sunt multe subiecte despre care as putea scrie si care ar putea sa intereseze pe cine citeste randurile astea, insa vreau sa incep blogul de anul asta cu ultima mea isprava. Azi m-am inscris la un “fun run” o cursa caritabila de 10 km.

Se pare ca am prins gustul de anul trecut de a amesteca doua lucruri care mi se par importante caci te definesc ca individ. Prima este miscarea (un lucru care mi-a placut sa il fac de o viata) si cel de-al doilea: privilegiul de a “ajuta pe cineva”, de a da ceva inapoi ca un semn de multumire ca ai primit destul. De data asta fondurile o sa fie donate copiilor cu probleme de la Royal Children’s Hospital Foundation.

Si totusi ce are special aceasta cursa?? Un lucru ar fi ca numarul de participanti la acest eveniment e limitat: 5000 de oameni. Insa lucrul care o face speciala e ca o sa fie pe sub pamant .. mai precis printr-un tunel care s-a construit pe sub intreg “down-town” Brisbane.

E cursa de inaugurare a unui proiect de 3 miliarde de dolari. E sansa mea sa alerg la 60 m sub Brisbane river ...




Mi-am propus ca pentru aceasta cursa sa strang 200 de dolari. Partea faina e ca orice "ma poate sponsoriza". Aici e link-ul unde o puteti face! Sau puteti da click pe imaginea din dreapta care contine logo-ul cursei.

Consider ca orice dolar dat este pentru o clauza nobila! De asemenea pe link-ul ala o sa vedeti cati bani am strans.

Asa ca o sa scurtez postul asta si sa imi pregatesc planul cum sa atac acesti 10.000 de metri astfel incat sa fiu cat mai rapid. Daca tot se face istorie cu aceasta cursa, ar fi frumos sa imi bat recordul personal de anul trecut de 49 de minute.

Mai am 25 de zile ... antrenamentul incepe ... acum! Cu un somn bun, ca de maine dimineata incepe "distractia"

Dorin