Un alt nou an isi face aparitia la orizont, acum cand ne pregatim sa ii spunem “bye, bye” la anul 2009.
A fost un an foarte bun pentru noi.
Am fost sanatosi, am avut de lucru, am reusit sa ne intalnim cu taica-mio, am vazut niste locuri incredibile (am facut snorkeling la Marea bariera de corali, am fost pe Daydream island), am fost pe cruise, am fost la grand prix-ul de la Melbourne, am fost la concert la P!nk, am alergat la “Bridge to Brisbane”, am mai participat la inca o competitie caritabila “Walk for bible”, etc.
Copiii nostri au terminat foarte bine scoala:
Mihai a avut un an de exceptie! A fost intr-o clasa mixta (cu elevi din clasa a 3-a si a 4-a) si a fost unul dintre cei mai buni din clasa (spun astea bazandu-ma pe notele obtinute la sfarsit de an). A fost campion la connect 4 pe scoala, a invatzat sa cante la pian si la vioara, a facut fotbal, a ajuns in echipa de “squads” la inot, a mers la trei concursuri pe Australia (a luat “high distinction” (adica a fost intre primii 1% din Australia) la matematica si “science”, si “distinction” (primii 5%) la “computer science”)
Iulia a terminat grupa pregatitoare si de la anul o sa fie si ea la scoala. Si ea a mers foarte bine cu scoala, insa nu a primit note. A avansat si ea vreo 4 nivele la inot! Deocamdata asta e singur sport pe care il face.
Pentru mine e un bun prilej sa trag linie si sa ii multumesc lui Dumnezeu pentru toate lucrurile pe care mi le-a dat anul asta. Nu a fost meritul nostru pentru tot ceea ce ni s-a intamplat ci totul i se datoreaza doar Lui.
De abia astept sa vina 2010 si sa ma bucur de incercarile pe care o sa le aduca cu el!
Profit de acest ultim blog ca sa va urez si voua tot ce imi doresc si eu in viata mea pentru 2010 si nu uitati ca viata e o calatorie si nu o destinatie!
Inchei cu un gand pe care l-am primit de la Sorin Ivascu: Bucurati-va de viata in fiecare zi ca si cum ati primi-o cadou in fiecare dimineata!
Dorin
Sunday, December 27, 2009
Wednesday, November 25, 2009
Ohsawa ...sau buckwheat
Pentru cine nu stie George Ohsawa este numele unui japonez care pe langa altele (probabil) a pus bazele unei diete...macrobiotice
Bine, bine .. si ce are asta cu "traficul de banane"
Acum cativa ani am urmat sfaturile unui prieten pentru care am un adanc respect care mi-a zis de o dieta de dezintoxicare (urasc cuvantul asta dieta, insa parca primele trei litere din acest cuvant (N.R. die = moarte) suna mai bine decat primele trei din cuvantul "cura")
Puternic motivat de faptul ca Alina nu credea ca o sa ma vada sa nu mananc carne la fiecare masa, am reusit pentru 10 zile sa mananc doar orez fiert (care nu avea nici sare macar), grau fiert si hrisca (pana atunci nici nu am auzit de "chestia" asta ... zic chestie, ca nu stiu in ce oala sa o bag; m-am uitat pe internet si astia o catalogheaza ca o pseudo-cereala).
Un lucru uimitor s-a intamplat ... pe la jumatatea distantei (adica prin ziua a 5-a) s-a intamplat exact ce Alex (asa il cheama pe prietenul meu) mi-a spus ca o sa se intample ... am inceput sa simt (parca cu papilele gustative) diferite mirosuri. Imi amintesc ca l-am luat intr-o dupamasa pe Mihai de la gradi si educatoarea i-a dat pe drum un sandwich cu unt, cascaval ras si rosie. Toate ingredientele astea le puteam deslusi foarte clar doar prin miros ... si parca fiecare imi lasa un gust distinctiv in gura. Nu prea cred ca face sens ce am zis .. dar cred ca in mare ati prins ideea. Daca o sa incercati sa tineti cura asta .. o sa vi se para "WOW!"
Ok .. si ca un efect secundar al acestei curi de 10 zile a fost ca am slabit ... 8 kg!
In ultima parte a fost ziua si kg! Efectul a fost atat de vizibil incat parea ca o sa ma scurg din pantaloni .. imi amintesc ca am dat putut sa strang cureaua cu vreo 3 gauri.
Mai tin minte putine lucruri .. unul e ca e "extrema" ..chiar daca 10 zile nu par a fi asa de multe, cand mananci doar orez toata ziua ..o sa ti se para o vesnicie. Surprinzator .. am fost plin de energie cand am facut-o (ma asteptam sa fiu ca o leguma alea 10 zile, insa nu a fost deloc asa .. tin minte ca am mers in continuare la sala, la lucru, etc)
Ok, ok .. si totusi ce e cu povestile astea din copilarie?
Faza e ca ieri am discutat cu un coleg de serviciu despre treaba asta .. si azi a venit la mine alt coleg (un sarb tare simpatic) care mi-a cerut mai multe amanunte despre ea. Si dupa cateva minute de povesti, cand l-am auzit ca vrea sa o incerce .. mi-am zis si eu ca nu ar strica sa vad daca sunt destul de motivat sa o mai tin odata.
Asa ca zilele ce urmeaza o sa fac un shop scurt sa vad de unde pot sa imi cumpar ingredientele necesare .. si incepand de luni, eu impreuna cu Vlad (asa il cheama pe colegul meu sarb) o sa tinem cura asta. Se mai baga careva? Ce zici Sorine? (Sorin .. pentru Simens-isti a.k.a. "Sorel" a fost unul din discipolii mei care a tinut-o si el .. si cu rezultate la fel de spectaculoase ca si mine.)
Pentru doritori regulile sunt pe cat de simple, pe atat de "provocatoare":
Ce se poate manca: orez brun (e voie si alb, insa parca am citit undeva ca orezul brun pentru ca e neprelucrat are mai multe fibre), grau, hrisca (astea toate fierte) si se pot face "pituci" din faina integrala.
De baut: apa sau ceai de busuioc.
Cat se poate manca: cat vrei .. insa credeti-ma ca dupa cateva zile .. nu prea o sa vrei sa mananci mult.
Altceva: nimic (nici ketchup, nici pui, nici peste, nici lapte, nici cafea .. si nici bere) :)
Zile in care iti vine sa renunti: a doua si a sasea.
o sa revin cu amanunte...
Dorin - de la dezintoxicare
Bine, bine .. si ce are asta cu "traficul de banane"
Acum cativa ani am urmat sfaturile unui prieten pentru care am un adanc respect care mi-a zis de o dieta de dezintoxicare (urasc cuvantul asta dieta, insa parca primele trei litere din acest cuvant (N.R. die = moarte) suna mai bine decat primele trei din cuvantul "cura")
Puternic motivat de faptul ca Alina nu credea ca o sa ma vada sa nu mananc carne la fiecare masa, am reusit pentru 10 zile sa mananc doar orez fiert (care nu avea nici sare macar), grau fiert si hrisca (pana atunci nici nu am auzit de "chestia" asta ... zic chestie, ca nu stiu in ce oala sa o bag; m-am uitat pe internet si astia o catalogheaza ca o pseudo-cereala).
Un lucru uimitor s-a intamplat ... pe la jumatatea distantei (adica prin ziua a 5-a) s-a intamplat exact ce Alex (asa il cheama pe prietenul meu) mi-a spus ca o sa se intample ... am inceput sa simt (parca cu papilele gustative) diferite mirosuri. Imi amintesc ca l-am luat intr-o dupamasa pe Mihai de la gradi si educatoarea i-a dat pe drum un sandwich cu unt, cascaval ras si rosie. Toate ingredientele astea le puteam deslusi foarte clar doar prin miros ... si parca fiecare imi lasa un gust distinctiv in gura. Nu prea cred ca face sens ce am zis .. dar cred ca in mare ati prins ideea. Daca o sa incercati sa tineti cura asta .. o sa vi se para "WOW!"
Ok .. si ca un efect secundar al acestei curi de 10 zile a fost ca am slabit ... 8 kg!
In ultima parte a fost ziua si kg! Efectul a fost atat de vizibil incat parea ca o sa ma scurg din pantaloni .. imi amintesc ca am dat putut sa strang cureaua cu vreo 3 gauri.
Mai tin minte putine lucruri .. unul e ca e "extrema" ..chiar daca 10 zile nu par a fi asa de multe, cand mananci doar orez toata ziua ..o sa ti se para o vesnicie. Surprinzator .. am fost plin de energie cand am facut-o (ma asteptam sa fiu ca o leguma alea 10 zile, insa nu a fost deloc asa .. tin minte ca am mers in continuare la sala, la lucru, etc)
Ok, ok .. si totusi ce e cu povestile astea din copilarie?
Faza e ca ieri am discutat cu un coleg de serviciu despre treaba asta .. si azi a venit la mine alt coleg (un sarb tare simpatic) care mi-a cerut mai multe amanunte despre ea. Si dupa cateva minute de povesti, cand l-am auzit ca vrea sa o incerce .. mi-am zis si eu ca nu ar strica sa vad daca sunt destul de motivat sa o mai tin odata.
Asa ca zilele ce urmeaza o sa fac un shop scurt sa vad de unde pot sa imi cumpar ingredientele necesare .. si incepand de luni, eu impreuna cu Vlad (asa il cheama pe colegul meu sarb) o sa tinem cura asta. Se mai baga careva? Ce zici Sorine? (Sorin .. pentru Simens-isti a.k.a. "Sorel" a fost unul din discipolii mei care a tinut-o si el .. si cu rezultate la fel de spectaculoase ca si mine.)Pentru doritori regulile sunt pe cat de simple, pe atat de "provocatoare":
Ce se poate manca: orez brun (e voie si alb, insa parca am citit undeva ca orezul brun pentru ca e neprelucrat are mai multe fibre), grau, hrisca (astea toate fierte) si se pot face "pituci" din faina integrala.
De baut: apa sau ceai de busuioc.
Cat se poate manca: cat vrei .. insa credeti-ma ca dupa cateva zile .. nu prea o sa vrei sa mananci mult.
Altceva: nimic (nici ketchup, nici pui, nici peste, nici lapte, nici cafea .. si nici bere) :)
Zile in care iti vine sa renunti: a doua si a sasea.
o sa revin cu amanunte...
Dorin - de la dezintoxicare
Thursday, November 12, 2009
Obiceiul … sau cum m-am plimbat 240 km
De fiecare data cand incep sa scriu un post ma gandesc la cat timp a trecut de cand l-am scris pe ultimul … sa caut scuze, hmm nu prea am. Am fost ocupat? Oare nu ii toata lumea? Hai mai bine sa va povestesc cate ceva ce am facut lunile astea si sper ca pe viitor sa fiu mai activ (oare nu sper lucrul asta de fiecare data?!)
Unii dintre voi stiti ca ultimul dintre Blagoi care ne-a facut o vizita a fost taica-mio. Si a fost si cel care a petrecut cel mai mult timp aici in Aussie (aproape 5 saptamani). Nu spun asta ca in ideea ca am considerat sederea lui o povara, ci ca sa va dati seama nu am mai stat atat timp cu el in ultimii 10 ani adunati.
A fost un timp de nepretuit. Am avut prilejul sa discutam ore intregi impreuna. Am vazut locuri care de o frumusete care iti taie rasuflarea. Ne-am plimbat depanand amintiri de pe vremea cand eram mic, am adormit amandoi la ora de pian a lui Mihai, am jucat table si sah impreuna. Ce mai a fost cu mult mai mult decat mi-am planificat ca o sa fie!
Dar sa luam cu inceputul ..
Inaintea venirii fiecarui membru al familiei noastre, impreuna cu Alina si copiii facem un consiliu de familie in care stabilim care sunt “obiectivele turistice” care o sa le aratam incercand sa il lasam sa guste putin din bunatatile de care suntem inconjurati aici in acest “colt de lume”. Suna de parca as fi in al 9-lea cer :)
Cand alegem aceste obiective avem doua criterii: primul ... mergem pe chestii “clasice” (adica lucruri incercate de noi, locuri care le-am vizitat, care ne-au placut, cu care mergem la sigur). Al doilea criteriu e cel al noutatii: profitam de vizita lor pentru a descoperi impreuna locuri noi.
Ok .. bifam weekendurile (cand organizam excursiile) si ne rugam ca sa avem vreme frumoasa ca sa putem sa facem tot ce ne-am propus.
A venit si ziua mult asteptata: aterizarea tatalui meu in Brisbane.
Cred ca am fost cel mai emotionat dintre tot familionul. L-am asteptat cum asteapta un copil pe Mos Craciun. Dimineata fuga la aeroport .. acolo vreo cateva ore de asteptare pana cand se face vama, timp in care ti se lungesc ochii la oamenii care tot apar pe culoar, de parca toata lumea vine numai cel pe care il astepti tu intarzie sa apara. Apoi prima imbratisare. Apoi primele impresii (cum a fost drumul, cum nu te-ai schimbat (chiar daca pe fiecare dintre noi se vede trecerea acestor 2 ani si jumatate), ce mai e pe acasa, etc).
Ca de fiecare data, bunicii care au venit la noi au avut “privilegiul” de a petrece mai mult timp cu copiii nostri (adica de a ii duce la scoala, de a ii lua de la scoala, etc). Astfel in prima zi i-am aratat traseul si i-am facut cunostinta cu profesorii.
Poate oboseala dupa cele 30 de ore de zbor, poate caldura mare, sau poate faptul ca am incercat sa parcurgem cei 700 m care ne despart de scoala intr-un ritm mai alert l-au facut pe taica-mio sa trebuiasca sa ia o pauza la jumatatea distantei.
Acest lucru + greutatea lui (117.5 kg) m-a facut sa schimb un plic planul care mi l-am facut in legatura cu sederea lui la noi. Si astfel dintr-un concediu relaxant in compania noastra, sederea lui s-a transformat intr-un “booth camp”. Am intrerupt mersul la sala, inotul si tenisul de camp ... si mi-am focusat toata energia in antrenarea lui.
In ziua urmatoare m-am intors de la servici cu “cadouri”: o pereche de adidasi noi nouti. Inarmat si cu un ceas care inregistreaza pulsul am inceput un program care a constat din doua plimbari zilnice de aproximativ o ora fiecare (dimineatza devreme si seara) intr-un ritm intre 50-80% din MHR (maximul heart rate).
Am mers pe principiul “daca faci un lucru in 30 de zile consecutiv, o sa ti se formeze o deprindere”. Si de aici a inceput “chinul” .. trezirea de dimineata la 5:20, plimbarea pana la 6:30 – 7. Si apoi acelasi lucru seara (cateodata ne-a prins si 11 noaptea pana cand ne-am intors acasa, insa a doua zi tot la 5:20 ne-am pornit la plimbare).
A fost un program destul de greu de tinut si pentru mine, care desi eram “fit” (tin sa va reamintesc ca tocmai am fugit 10 km in 49 de minute la Bridge to Brisbane in perioada aia) am slabit 2 kg de la aceste plimbari. Ca sa nu mai vorbesc de durere de picioare :)
Pe masura ce timpul a trecut, greutatea tatalui meu a mers in jos (la inceput mai repede (2kg in prima saptamana), apoi mai incet), insa conditia lui fizica s-a imbunatatit spectaculos. Spre finalul sederii lui aici, cred ca au fost zile in care am mers peste 15 km.
Am batut intreaga suburbie in care sunt in lung si in lat (ca sa mai schimbam peisajul). Cand a fos mai “profesionist” (a se citi cand s-a obisnuit cu plimbari mai lungi), mergeam dimineata si in alte suburbii (de exemplu am fost intr-o dimineata in centrul Brisbane-ului, si ne-am plimbat prin gradina botanica). Nu mica i-a fost mirarea cand la ora 5:30 – 6: 00 am intalnit cel putin o suta de omuleti care se plimbau ca si noi, alergau sau se dadeau cu bicicletele. Desi suntem catalogati natiunea cu cei mai multi obezi (raportati la numarul de locuitor), exista si australieni care fac miscare! Si asta de la colegii mei de la birou, care in pauza de masa merg sa fuga intr-un parc din apropiere, pana la vecinii mei chinezi care fac tai-chi in fata casei, sau la biciclistii din Southbank. Oamenii aia cred ca au alte preferinte culinare decat McDonalds.
Stiu ca acum ca a “scapat” de mine, poate e mai greu sa se tina de un astfel de program care sa presupuna activitate zilnica, insa vorba reclamei “Daca vrei cu adevarat, poti!”
Am incredere in el ca nu o sa se lase, si chiar daca timpul nu il ajuta, o sa continue ceea ce am inceput impreuna in Australia. Nu-i asa tata??
Cu ce obicei m-am ales eu din acest experiment? Cu trezitul la 5:15 in fiecare dimineata (chiar si duminica (din pacate) :)...si cu multe lectii de viata.
Lucrul extraordinar, caci toata viata mea am fost de principiul ca daca nu iti ajung 24 de ore, poti sa te trezesti mai devreme si sa castigi inca o ora.
O sa revin cu alte amanunte din cadrul sederii lui aici la noi (mai placute de data asta) si o sa va povesesc cum am reusit sa mobilizez 20 de oameni sa faca impreuna cu mine o plimbare de 7km. Toate astea intr-unul din numerele viitoare ...
Dorin, alias Johny Walker – keep on walking
Unii dintre voi stiti ca ultimul dintre Blagoi care ne-a facut o vizita a fost taica-mio. Si a fost si cel care a petrecut cel mai mult timp aici in Aussie (aproape 5 saptamani). Nu spun asta ca in ideea ca am considerat sederea lui o povara, ci ca sa va dati seama nu am mai stat atat timp cu el in ultimii 10 ani adunati.
A fost un timp de nepretuit. Am avut prilejul sa discutam ore intregi impreuna. Am vazut locuri care de o frumusete care iti taie rasuflarea. Ne-am plimbat depanand amintiri de pe vremea cand eram mic, am adormit amandoi la ora de pian a lui Mihai, am jucat table si sah impreuna. Ce mai a fost cu mult mai mult decat mi-am planificat ca o sa fie!Dar sa luam cu inceputul ..
Inaintea venirii fiecarui membru al familiei noastre, impreuna cu Alina si copiii facem un consiliu de familie in care stabilim care sunt “obiectivele turistice” care o sa le aratam incercand sa il lasam sa guste putin din bunatatile de care suntem inconjurati aici in acest “colt de lume”. Suna de parca as fi in al 9-lea cer :)
Cand alegem aceste obiective avem doua criterii: primul ... mergem pe chestii “clasice” (adica lucruri incercate de noi, locuri care le-am vizitat, care ne-au placut, cu care mergem la sigur). Al doilea criteriu e cel al noutatii: profitam de vizita lor pentru a descoperi impreuna locuri noi.
Ok .. bifam weekendurile (cand organizam excursiile) si ne rugam ca sa avem vreme frumoasa ca sa putem sa facem tot ce ne-am propus.
A venit si ziua mult asteptata: aterizarea tatalui meu in Brisbane.
Cred ca am fost cel mai emotionat dintre tot familionul. L-am asteptat cum asteapta un copil pe Mos Craciun. Dimineata fuga la aeroport .. acolo vreo cateva ore de asteptare pana cand se face vama, timp in care ti se lungesc ochii la oamenii care tot apar pe culoar, de parca toata lumea vine numai cel pe care il astepti tu intarzie sa apara. Apoi prima imbratisare. Apoi primele impresii (cum a fost drumul, cum nu te-ai schimbat (chiar daca pe fiecare dintre noi se vede trecerea acestor 2 ani si jumatate), ce mai e pe acasa, etc).
Ca de fiecare data, bunicii care au venit la noi au avut “privilegiul” de a petrece mai mult timp cu copiii nostri (adica de a ii duce la scoala, de a ii lua de la scoala, etc). Astfel in prima zi i-am aratat traseul si i-am facut cunostinta cu profesorii.
Poate oboseala dupa cele 30 de ore de zbor, poate caldura mare, sau poate faptul ca am incercat sa parcurgem cei 700 m care ne despart de scoala intr-un ritm mai alert l-au facut pe taica-mio sa trebuiasca sa ia o pauza la jumatatea distantei.
Acest lucru + greutatea lui (117.5 kg) m-a facut sa schimb un plic planul care mi l-am facut in legatura cu sederea lui la noi. Si astfel dintr-un concediu relaxant in compania noastra, sederea lui s-a transformat intr-un “booth camp”. Am intrerupt mersul la sala, inotul si tenisul de camp ... si mi-am focusat toata energia in antrenarea lui.
In ziua urmatoare m-am intors de la servici cu “cadouri”: o pereche de adidasi noi nouti. Inarmat si cu un ceas care inregistreaza pulsul am inceput un program care a constat din doua plimbari zilnice de aproximativ o ora fiecare (dimineatza devreme si seara) intr-un ritm intre 50-80% din MHR (maximul heart rate).
Am mers pe principiul “daca faci un lucru in 30 de zile consecutiv, o sa ti se formeze o deprindere”. Si de aici a inceput “chinul” .. trezirea de dimineata la 5:20, plimbarea pana la 6:30 – 7. Si apoi acelasi lucru seara (cateodata ne-a prins si 11 noaptea pana cand ne-am intors acasa, insa a doua zi tot la 5:20 ne-am pornit la plimbare).
A fost un program destul de greu de tinut si pentru mine, care desi eram “fit” (tin sa va reamintesc ca tocmai am fugit 10 km in 49 de minute la Bridge to Brisbane in perioada aia) am slabit 2 kg de la aceste plimbari. Ca sa nu mai vorbesc de durere de picioare :)
Pe masura ce timpul a trecut, greutatea tatalui meu a mers in jos (la inceput mai repede (2kg in prima saptamana), apoi mai incet), insa conditia lui fizica s-a imbunatatit spectaculos. Spre finalul sederii lui aici, cred ca au fost zile in care am mers peste 15 km.
Am batut intreaga suburbie in care sunt in lung si in lat (ca sa mai schimbam peisajul). Cand a fos mai “profesionist” (a se citi cand s-a obisnuit cu plimbari mai lungi), mergeam dimineata si in alte suburbii (de exemplu am fost intr-o dimineata in centrul Brisbane-ului, si ne-am plimbat prin gradina botanica). Nu mica i-a fost mirarea cand la ora 5:30 – 6: 00 am intalnit cel putin o suta de omuleti care se plimbau ca si noi, alergau sau se dadeau cu bicicletele. Desi suntem catalogati natiunea cu cei mai multi obezi (raportati la numarul de locuitor), exista si australieni care fac miscare! Si asta de la colegii mei de la birou, care in pauza de masa merg sa fuga intr-un parc din apropiere, pana la vecinii mei chinezi care fac tai-chi in fata casei, sau la biciclistii din Southbank. Oamenii aia cred ca au alte preferinte culinare decat McDonalds.
Stiu ca acum ca a “scapat” de mine, poate e mai greu sa se tina de un astfel de program care sa presupuna activitate zilnica, insa vorba reclamei “Daca vrei cu adevarat, poti!”
Am incredere in el ca nu o sa se lase, si chiar daca timpul nu il ajuta, o sa continue ceea ce am inceput impreuna in Australia. Nu-i asa tata??
Cu ce obicei m-am ales eu din acest experiment? Cu trezitul la 5:15 in fiecare dimineata (chiar si duminica (din pacate) :)...si cu multe lectii de viata.
Lucrul extraordinar, caci toata viata mea am fost de principiul ca daca nu iti ajung 24 de ore, poti sa te trezesti mai devreme si sa castigi inca o ora.
O sa revin cu alte amanunte din cadrul sederii lui aici la noi (mai placute de data asta) si o sa va povesesc cum am reusit sa mobilizez 20 de oameni sa faca impreuna cu mine o plimbare de 7km. Toate astea intr-unul din numerele viitoare ...
Dorin, alias Johny Walker – keep on walking
Friday, September 4, 2009
O saptamana de neuitat
Saptamana asta a fost o saptamana incarcate in evenimente pentru mine …
Luni m-a rugat Mihai (N.R. fiul meu) sa merg si sa il vad la “parade”. Mi-a mai zis de cateva ori in decursul astor doi ani de cand e elev sa merg si sa il vad la scoala, insa lucrand in city pana nu demult imi era peste mana sa merg si sa il vad. De aproape un an lucrez in Brisbane Technology Park, un loc care e foarte aproape de unde stam si mi-am zis ca in pauza de masa as putea sa trag o fuga si sa merg sa il vad.
Ce este parada asta? E ca un fel de “careu” din zilele noastre...
nush daca va mai amintiti cum era cand erati la scoala .. diferenta ar fi poate ca asta e un eveniment care se desfasoara odata pe saptamana (se tine lunea) si in care elevii sunt informati de activitatile care o sa se desfasoare in decursul saptamanii respective, sunt premiati elevii care au facut anumite activitati (de ex. “Student of the week”, e una dintre diplomele care li se inmaneaza in mod festiv). Saptamana asta a fost de exemplu “Ziua internationala a cartii” (inca de saptamana trecuta cei de la “prep” (N.R. cei din grupele pregatitoare) au fost intr-o zi la scoala imbracati in personajele lor favorite. Au fost astfel o gramada de printese (Iulia a fost Thinkelbell)... chiar si profele au fost costumate (una dintre profele lui Iulia a fost imbracata intr-un koala iar cealalta a fost un cowboy (de fapt cred ca mai corect s-ar spune cowgirl).
Cu acest prilej am aflat ca Mihai a castigat finala de juniori (clasele 1-4) a jocului “Connect 4” (parca ii varianta australina a “morii”din Ro) si lunea viitoare o sa aiba un meci cu “resident school champion” Tony Ho. Finala mare o sa fie dupa sistemul cel mai bun din 5 meciuri. Asa ca in weekendul asta o sa fim in “cantonament” :)
Tot la parada clasa lui a cantat unul din cantecele care imi place mie cel mai mult: “I am Australian” (N.R. Eu sunt australian). E un cantec care ma impresioneaza, caci sumarizeaza pe scurt istoria Australiei ... “a convict then a free man, I become Australian” (N.R. un detinut, iar apoi om liber, am devenit australian). La partea cu corul fiecare pitic a avut in mana o pancarda cu diferite tari a elevilor care invata in scoala (bineinteles ca Mihai a avut una pe care scria mare ROMANIA)
We are one, but we are many
And from all the lands on earth we come
We share a dream and sing with one voice:
I am, you are, we are Australian
Cantecul in sine e impresionant, insa sa il vezi cantat de copii de diferite culori si culturi il face parca si mai profund. Continua sa ma fascineze filozofia australiana sumarizata in aceste simple versuri: nu conteaza de unde ati venit, ce conteaza e ca impartim acelasi vis si tu si cu mine, noi amandoi suntem australieni.
Dupa doua zile l-am auzit din nou, de data asta intr-un cadru mult mai festiv, cand la primaria din Brisbane, impreuna cu inca vreo 700 de oameni am devenit australieni. A fost un moment emotionant care a culminat cu juramantul de credinta pe care l-am facut:
From this time forward, under God,
I pledge my loyalty to Australia and its people,
Whose democratic beliefs I share,
Whose rights and liberties I respect,
And whose laws I will uphold and obey.
Probabil ca avem si noi ceva similar cand cineva vrea sa devina cetatean roman (si daca nu avem poate ca ar trebui sa avem asa ceva). Aici parca mai mult decat oriunde in lume am simtit ca oamenii care traiesc pe aceste meleaguri chiar sunt guvernati de aceste lucruri si nu sunt doar niste vorbe goale (N.R. convingerile democratice pe care le impart, drepturi si libertati pe care le respect si a caror legi le sustin si ma supun lor).
Sa nu credeti ca am uitat ca sunt roman (de fapt eu sunt bargaoan, asta ma face sa fiu o specie mai aparte) si nu cred ca am sa uit vreodata lucrul asta, insa faptul ca acum sunt si australian imi da o mare satisfactie.
E ca si pregatirea mea pentru “Bridge to Brisbane” .... insa de data asta pregatirea asta a durat aproape 4 ani (cred ca in 2005 Sorin si Adi au sadit in mintea mea samanta asta cu Australia)... si cursa in sine am inceput-o in momentul in care am aterizat in Brisbane. Nu stiu daca am trecut de finish line .. cred ca poate doar m-am calificat intr-o alta echipa ... insa pana acum m-am bucurat de aceasta cursa si ziua de miercuri 2 septembrie 2009 constituie un “big tick” pe CV-ul vietzii familiei mele.
Asadar .. o cursa caritabila, o parada emotionanta si o noua cetatenie mult asteptata. What a great week! Si inca nu s-a terminat ... weekendul de abia acum incepe!
Sa aveti un weekend fain!
Dorin
Luni m-a rugat Mihai (N.R. fiul meu) sa merg si sa il vad la “parade”. Mi-a mai zis de cateva ori in decursul astor doi ani de cand e elev sa merg si sa il vad la scoala, insa lucrand in city pana nu demult imi era peste mana sa merg si sa il vad. De aproape un an lucrez in Brisbane Technology Park, un loc care e foarte aproape de unde stam si mi-am zis ca in pauza de masa as putea sa trag o fuga si sa merg sa il vad.
Ce este parada asta? E ca un fel de “careu” din zilele noastre...
nush daca va mai amintiti cum era cand erati la scoala .. diferenta ar fi poate ca asta e un eveniment care se desfasoara odata pe saptamana (se tine lunea) si in care elevii sunt informati de activitatile care o sa se desfasoare in decursul saptamanii respective, sunt premiati elevii care au facut anumite activitati (de ex. “Student of the week”, e una dintre diplomele care li se inmaneaza in mod festiv). Saptamana asta a fost de exemplu “Ziua internationala a cartii” (inca de saptamana trecuta cei de la “prep” (N.R. cei din grupele pregatitoare) au fost intr-o zi la scoala imbracati in personajele lor favorite. Au fost astfel o gramada de printese (Iulia a fost Thinkelbell)... chiar si profele au fost costumate (una dintre profele lui Iulia a fost imbracata intr-un koala iar cealalta a fost un cowboy (de fapt cred ca mai corect s-ar spune cowgirl).
Cu acest prilej am aflat ca Mihai a castigat finala de juniori (clasele 1-4) a jocului “Connect 4” (parca ii varianta australina a “morii”din Ro) si lunea viitoare o sa aiba un meci cu “resident school champion” Tony Ho. Finala mare o sa fie dupa sistemul cel mai bun din 5 meciuri. Asa ca in weekendul asta o sa fim in “cantonament” :)Tot la parada clasa lui a cantat unul din cantecele care imi place mie cel mai mult: “I am Australian” (N.R. Eu sunt australian). E un cantec care ma impresioneaza, caci sumarizeaza pe scurt istoria Australiei ... “a convict then a free man, I become Australian” (N.R. un detinut, iar apoi om liber, am devenit australian). La partea cu corul fiecare pitic a avut in mana o pancarda cu diferite tari a elevilor care invata in scoala (bineinteles ca Mihai a avut una pe care scria mare ROMANIA)
And from all the lands on earth we come
We share a dream and sing with one voice:
I am, you are, we are Australian
Cantecul in sine e impresionant, insa sa il vezi cantat de copii de diferite culori si culturi il face parca si mai profund. Continua sa ma fascineze filozofia australiana sumarizata in aceste simple versuri: nu conteaza de unde ati venit, ce conteaza e ca impartim acelasi vis si tu si cu mine, noi amandoi suntem australieni.
Dupa doua zile l-am auzit din nou, de data asta intr-un cadru mult mai festiv, cand la primaria din Brisbane, impreuna cu inca vreo 700 de oameni am devenit australieni. A fost un moment emotionant care a culminat cu juramantul de credinta pe care l-am facut:
I pledge my loyalty to Australia and its people,
Whose democratic beliefs I share,
Whose rights and liberties I respect,
And whose laws I will uphold and obey.
Probabil ca avem si noi ceva similar cand cineva vrea sa devina cetatean roman (si daca nu avem poate ca ar trebui sa avem asa ceva). Aici parca mai mult decat oriunde in lume am simtit ca oamenii care traiesc pe aceste meleaguri chiar sunt guvernati de aceste lucruri si nu sunt doar niste vorbe goale (N.R. convingerile democratice pe care le impart, drepturi si libertati pe care le respect si a caror legi le sustin si ma supun lor).
Sa nu credeti ca am uitat ca sunt roman (de fapt eu sunt bargaoan, asta ma face sa fiu o specie mai aparte) si nu cred ca am sa uit vreodata lucrul asta, insa faptul ca acum sunt si australian imi da o mare satisfactie.
E ca si pregatirea mea pentru “Bridge to Brisbane” .... insa de data asta pregatirea asta a durat aproape 4 ani (cred ca in 2005 Sorin si Adi au sadit in mintea mea samanta asta cu Australia)... si cursa in sine am inceput-o in momentul in care am aterizat in Brisbane. Nu stiu daca am trecut de finish line .. cred ca poate doar m-am calificat intr-o alta echipa ... insa pana acum m-am bucurat de aceasta cursa si ziua de miercuri 2 septembrie 2009 constituie un “big tick” pe CV-ul vietzii familiei mele.
Asadar .. o cursa caritabila, o parada emotionanta si o noua cetatenie mult asteptata. What a great week! Si inca nu s-a terminat ... weekendul de abia acum incepe!
Sa aveti un weekend fain!
Dorin
Wednesday, September 2, 2009
3710 ...sau “I finished!”
banuiesc ca nu se mai oboseste nimeni sa deschida link-ul spre blogul asta datorita lipsei de activitate de pe el, asa ca am sa scriu pentru mine ... sa recitesc cand o sa fiu mai batran.
Pe scurt ce am mai facut in perioada asta ... in afara de ritualurile zilnice (lucru, scoala, sport, shopping) mi-am mai demolat cate ceva prin casa (a se citi ca mi-am mai facut inca o baie) + cateva alte mici modificari (pus parchet laminat). Scopul acestor investitii este venirea tatalui meu la noi.
Daca atunci cand a venit maica-mea am cumparat flori si leagan si umbrelute + mobila de stat pe afara, m-am gandit ca pe bargaoan poate il "dau pe spate" cu chestii mai de interior. Sper doar ca sa termin santierul pana vine, ca altfel am ratat "efectul surpriza". Oricum stiu ca pentru el faptul ca ne vede conteaza mai mult decat toate chestiile pe care le-as putea face. Is super incantat de venirea lui ca deh ... nu l-am mai vazut de 2 ani. Sunt convins ca astia doi ani ne-au schimbat pe toti destul de mult si ca o sa avem o gramada de lucruri de povestit. Sper sa ne ajunga timpul ....
Bine, bine .. da ce ii cu numarul? Am sperat sa fie numarul castigator la cursa de duminica. De cateva luni am pus la cale impreuna cu un tovaras indian de la lucru sa alergam proba de 10 km la competitia caritabila "Bridge to Brisbane". A fost prima mea competitie de fuga mai adevarata (asta chiar daca in tinerete am fost la nationale la Craiova). Anul asta au fost vreo 45.700 de omuleti care au participat in ambele probe (de 5km si 10 km). Banii care vor fi stransi cu prilejul asta o sa fie donati pentru bolnavii de inima.
Am inceput pregatirile acum cateva luni ... ca orice lucru care trebuie sa se termine peste 4, 5 luni e destul de greu sa fii focusat la ceea ce ai de facut ca sa fii “on track”.
Dupa vreo luna de fuga m-am asigurat ca pot alerga distanta asta .. si am facut 10 km in sala pe treadmill (N.R. banda de fuga) in 59’49’’. Tranpiratie peste tot, pufaiala ca o locomotiva veche cu aburi ... ca ultimele 2,3 minute am alergat la viteza 14-15 ca sa ma incadrez sub o ora.
Apoi am lasat alergatul de induranta si m-am focusat pe alergat de 40-50 de minute la 80% din MHR (ca sa ma ajute in acelasi timp sa topesc niste grasime). Toate astea au fost comasate cu un program in care am mers la sala de vreo 4,5 ori pe saptamana, de 1,2 ori la inot + odata pe saptamana jucat tenis de camp. O colega mi-a spus ca sunt “sport freak” si poate ca a avut dreptate.
La lucru am descoperit ca seful meu, un american, alearga in pauza de masa. Am fost mirat la inceput, caci nu prea parea alergator ( e un tip bine facut, asa la vreo 90 kg, insa nu parea genul de om care sa alerge distante medii-lungi). Apoi am aflat ca a fost alergator de performanta (cea mai lunga distanta pe care a alergat-o a fost 30 km). M-am dus la el si i-am zis daca ma ia si pe mine la o “tura” ... Am picat la tura de 10.5 km care avea in ea vreo 3 dealuri (din care primii 3 au fost urcus abrupt, ca pe casa). A fost cel mai mare provocare din viata mea (in materie de sport). Pe la jumatatea ei mi-am tot zis “can’t quit, winners never quit, hang in there” ... una peste alta am terminat-o in vreo ora. pufaind, insa am fost bucuros (dupa vreo 2 zile cand mi-au mai trecut durerile :)) ca nu m-am facut de rusine. Urmatoarele curse au fost mai scurte (doar de vreo 8 km) si mai omenesti (nu cu pante asa de abrupte si asa de lungi) ... si chiar am reusit sa le termin primul (cu un record personal de 39 minute la 8.2 km).
Dintre chestiile organizatorice: am facut un lobby la firma mea de recrutare si au organizat o echipa pentru cursa asta si au donat si ei alti 10 dolari pentru o alta fundatie caritabila (pentru bolnavii de epilepsie). Din cei 16 oameni care au alergat pentru echipa asta eu am reusit sa strang 8 (cu mine cu tot).
A venit si ziua cursei.
Ne-am intalnit toti 8 pe la vreo 5 dimineata, am luat un maxi–taxi care ne-a dus pana in oras. Cand am ajuns la destinatie, dupa vreo jumatate de ora, era o multime de oameni care mergeau, parca inca somnorosi sa se alinieze la start.
Startul a avut loc la 6:05 a.m. Primii care au luat startul au fost cei in carucioare. La 6:25 a avut loc startul celor de la 10 km. Au fost 5 grupe care s-au aliniat la start (grupa albastra, a alergatorilor care termina cursa sub 40 de minute, grupa rosie (sub 50 de minute), grupa verde (sub 60 de minute), grupa galbena (sub 120 de minute) si grupa alba a celor care parcurg distanta la pas de plimbare. Eu impreuna cu vreo alti 3 colegi am fost in grupa verde.
Am fost fascinat de intreaga organizare a competitiei ... pentru aceasta cursa a fost oprita o parte din cea mai aglomerata autostrada (ca de acolo s-a dat startul) si cateva strazi importante din city. Fiecare alergator a primit un tag care o sa iti afiseze timpul exact in care ai terminat competitia (doar saptamana viitoare o sa apara si rezultatele oficiale) La finish line am primit un tricou pe care scrie “I finished!” (N.R. Am terminat).
Una peste alta a fost o experienta foarte reusita. O zi superba de primavara, o cursa reusita (nici unul dintre noi nu s-a accidentat), doua fundatii caritabile. Deja gandul imi zboara la cursa de anul viitor .. cand o sa alerg in echipa rosie (dupa ceasul meu am terminat cursa in 49 de minute si 43 de secunde)
Pe scurt ce am mai facut in perioada asta ... in afara de ritualurile zilnice (lucru, scoala, sport, shopping) mi-am mai demolat cate ceva prin casa (a se citi ca mi-am mai facut inca o baie) + cateva alte mici modificari (pus parchet laminat). Scopul acestor investitii este venirea tatalui meu la noi.
Daca atunci cand a venit maica-mea am cumparat flori si leagan si umbrelute + mobila de stat pe afara, m-am gandit ca pe bargaoan poate il "dau pe spate" cu chestii mai de interior. Sper doar ca sa termin santierul pana vine, ca altfel am ratat "efectul surpriza". Oricum stiu ca pentru el faptul ca ne vede conteaza mai mult decat toate chestiile pe care le-as putea face. Is super incantat de venirea lui ca deh ... nu l-am mai vazut de 2 ani. Sunt convins ca astia doi ani ne-au schimbat pe toti destul de mult si ca o sa avem o gramada de lucruri de povestit. Sper sa ne ajunga timpul ....
Bine, bine .. da ce ii cu numarul? Am sperat sa fie numarul castigator la cursa de duminica. De cateva luni am pus la cale impreuna cu un tovaras indian de la lucru sa alergam proba de 10 km la competitia caritabila "Bridge to Brisbane". A fost prima mea competitie de fuga mai adevarata (asta chiar daca in tinerete am fost la nationale la Craiova). Anul asta au fost vreo 45.700 de omuleti care au participat in ambele probe (de 5km si 10 km). Banii care vor fi stransi cu prilejul asta o sa fie donati pentru bolnavii de inima.
Am inceput pregatirile acum cateva luni ... ca orice lucru care trebuie sa se termine peste 4, 5 luni e destul de greu sa fii focusat la ceea ce ai de facut ca sa fii “on track”.
Dupa vreo luna de fuga m-am asigurat ca pot alerga distanta asta .. si am facut 10 km in sala pe treadmill (N.R. banda de fuga) in 59’49’’. Tranpiratie peste tot, pufaiala ca o locomotiva veche cu aburi ... ca ultimele 2,3 minute am alergat la viteza 14-15 ca sa ma incadrez sub o ora.
Apoi am lasat alergatul de induranta si m-am focusat pe alergat de 40-50 de minute la 80% din MHR (ca sa ma ajute in acelasi timp sa topesc niste grasime). Toate astea au fost comasate cu un program in care am mers la sala de vreo 4,5 ori pe saptamana, de 1,2 ori la inot + odata pe saptamana jucat tenis de camp. O colega mi-a spus ca sunt “sport freak” si poate ca a avut dreptate.
La lucru am descoperit ca seful meu, un american, alearga in pauza de masa. Am fost mirat la inceput, caci nu prea parea alergator ( e un tip bine facut, asa la vreo 90 kg, insa nu parea genul de om care sa alerge distante medii-lungi). Apoi am aflat ca a fost alergator de performanta (cea mai lunga distanta pe care a alergat-o a fost 30 km). M-am dus la el si i-am zis daca ma ia si pe mine la o “tura” ... Am picat la tura de 10.5 km care avea in ea vreo 3 dealuri (din care primii 3 au fost urcus abrupt, ca pe casa). A fost cel mai mare provocare din viata mea (in materie de sport). Pe la jumatatea ei mi-am tot zis “can’t quit, winners never quit, hang in there” ... una peste alta am terminat-o in vreo ora. pufaind, insa am fost bucuros (dupa vreo 2 zile cand mi-au mai trecut durerile :)) ca nu m-am facut de rusine. Urmatoarele curse au fost mai scurte (doar de vreo 8 km) si mai omenesti (nu cu pante asa de abrupte si asa de lungi) ... si chiar am reusit sa le termin primul (cu un record personal de 39 minute la 8.2 km).
Dintre chestiile organizatorice: am facut un lobby la firma mea de recrutare si au organizat o echipa pentru cursa asta si au donat si ei alti 10 dolari pentru o alta fundatie caritabila (pentru bolnavii de epilepsie). Din cei 16 oameni care au alergat pentru echipa asta eu am reusit sa strang 8 (cu mine cu tot).
A venit si ziua cursei.
Ne-am intalnit toti 8 pe la vreo 5 dimineata, am luat un maxi–taxi care ne-a dus pana in oras. Cand am ajuns la destinatie, dupa vreo jumatate de ora, era o multime de oameni care mergeau, parca inca somnorosi sa se alinieze la start.
Startul a avut loc la 6:05 a.m. Primii care au luat startul au fost cei in carucioare. La 6:25 a avut loc startul celor de la 10 km. Au fost 5 grupe care s-au aliniat la start (grupa albastra, a alergatorilor care termina cursa sub 40 de minute, grupa rosie (sub 50 de minute), grupa verde (sub 60 de minute), grupa galbena (sub 120 de minute) si grupa alba a celor care parcurg distanta la pas de plimbare. Eu impreuna cu vreo alti 3 colegi am fost in grupa verde.
Am fost fascinat de intreaga organizare a competitiei ... pentru aceasta cursa a fost oprita o parte din cea mai aglomerata autostrada (ca de acolo s-a dat startul) si cateva strazi importante din city. Fiecare alergator a primit un tag care o sa iti afiseze timpul exact in care ai terminat competitia (doar saptamana viitoare o sa apara si rezultatele oficiale) La finish line am primit un tricou pe care scrie “I finished!” (N.R. Am terminat).
Una peste alta a fost o experienta foarte reusita. O zi superba de primavara, o cursa reusita (nici unul dintre noi nu s-a accidentat), doua fundatii caritabile. Deja gandul imi zboara la cursa de anul viitor .. cand o sa alerg in echipa rosie (dupa ceasul meu am terminat cursa in 49 de minute si 43 de secunde)
Friday, June 19, 2009
Love story
E unul din filmele care mi-au placut in “tinerete”. L-am revazut zilele astea ….si parca aceleasi sentimente le-am retrait ca si prima data. Un film dureros, insa plin de invatzaminte ...
De obicei mie imi plac filmele americane, caci majoritatea au “happy end”, insa acesta nu este unul dintre ele, dar totusi imi place. De ce? Poate pentru povestea frumoasa de dragoste dintre cei doi actori principali, poate pentru pofta de viata a fetei...
Un film ca asta te face sa te gandesti cat de fragila este viata si ca trebuie sa te bucuri de fiecare clipa din ea. Suna ca un cliseu, insa e adevarat.
Cu ce nu is de acord din film e relatia fiu-parinte. Tocmai pentru ca e viata scurta, nu ai vreme sa te certi/superi pe nimeni, caci asa cum mi-a spus odata un prieten, poate nu o sa mai ai vreme sa te impaci.
Si nu sunt de acord nici cu citatul “Love means never having to say you're sorry” (N.R. Dragoste e atunci cand niciodata nu trebuie (sau nu ai nevoie) sa spui ca iti pare rau).
Mie mi se pare mai potrivita metafora lui Stephen R. Covey (N.R. Autorul best-sellerului "Seven habits of highly effective people") care se refera la o relatie ca si la un “emotional bank account”. Poti adauga “bani virtuali” in acest cont prin politete, blandete, onestitate, tinandu-ti promisiunile, loialitate, etc. si iti faci in felul asta rezerve, provizii. Cu cat rezerva este mai mare nu iti e frica daca faci greseli, chiar daca in felul asta faci “retrageri” din cont. Mai greu e atunci cand contul e overdrawn si depinde de persoana respectiva cat timp vrea sa te crediteze.
Ceea ce mi s-a parut interesant e faptul ca esti “nevoit” sa faci depozite in mod constant, mai ales la persoanele apropiate (cele cu care interactionezi zilnic) si ca micile nedreptati, nepoliteturi, lipsa de respect pot sa faca cele mai mari “retrageri”. Si aici nu ma refer doar in relatia sot-sotie, ci si la relatia parinte-fiu.
Cateodata ma folosesc de postura de parinte sa imi impun punctul de vedere. Si nu intotdeauna am dreptate. Imi amintesc de o faza ce s-a intamplat intre Iulia si Mihai. Intr-o seara mai “obositoare”, am auzit cateva vociferari din partea lor, apoi un “buff” si apoi niste plansete ca din gura de sarpe ale Iuliei. Cand am navalit pe hol sa vad ce s-a intamplat, am vazut-o pe Iulia cazuta pe jos si pe Mihai in apropierea ei. Plansetul ei m-a facut sa ma gandesc ca si-a rupt o mana.In mintea mea am vazut intregul film. Mihai exasperat de miorlaiturile lui sora-sa a impiedicat-o. Era clar!
Asa ca nu am mai asteptat nici o explicatie a lui, i-am dat vreo doua scatoalce si l-am trimis la culcare, dupa care m-am ocupat de “ranit”.
Pe moment in clipele alea de furie nu mi-am dat seama ca lacrimile de pe obrajii lui Mihai nu erau niste lacrimi de vinovatie, ci mai degraba de nedreptate. Alina era insa pe hol si a vazut toata faza: Mihai alerga prin casa si Iulia i-a iesit de dupa un colt al holului in fatza si de aici si “buff-ul”.
Cand s-a mai destins atmosfera mi-a spus ce a vazut ea. Va dati seama ce a fost in inima mea. Cu coada intre picioare, am intrat la el in camera, m-am urcat la el in pat si mi-am cerut iertare. Ce m-a impresionat mai tare e ca m-a magaiat pe par si mi-a spus: “That’s all right, dady!” Mi-am dat mai apoi seama ca inca mai am bani in depozitul pe care il am la fiul meu, si ca “retragerea” pe care am facut-o atunci cand am procedat nechibzuit, a fost acoperita (macar partial) de o “depunere” in momentul in care am mers si mi-am cerut sincer scuze.
De aceea cred ca unul dintre modurile prin care poti sa iti construiesti acest depozit e si atunci cand spui “am gresit, imi pare rau”.
Unii dintre voi stiti ca inca de pe vremea cand eram in Timisoara aveam un set de reguli. Si in familia noastra, la fel ca si in societatea in care traim, nimeni nu e mai presus de lege.
Atunci am inceput cu genoflexiuni daca se mergea descult pe gresie (si imi amintesc ca nu a fost tare placut sa fac 20 de genuflexiuni proaspat operat la genunchi). Acum cateva zile, tocmai eu am “propus o lege” ca cel din cauza caruia intarziem la scoala sa nu se uite seara respectiva la TV. Zis si facut. Legea a fost aprobata cu majoritatea voturilor.
Ieri dimineata, am stat mai mult ca de obicei la sala si am ajuns cu copiii la scoala cu 1,2 minute intarziere. Ieri seara dupa ce am pus copiii la culcare m-am asezat comod in fotoliu sa ma uit la filmul asta .. la care Alina ma intreaba: Ce faci? Uiti ca din cauza ta am intarziat la scoala astazi? ...
Asa ca am pus DVD-ul inapoi in carcasa si m-am bagat in pat la ora 9 :) ... numai bine ca acum e 3 a.m.
Cheers,
Dorin
De obicei mie imi plac filmele americane, caci majoritatea au “happy end”, insa acesta nu este unul dintre ele, dar totusi imi place. De ce? Poate pentru povestea frumoasa de dragoste dintre cei doi actori principali, poate pentru pofta de viata a fetei...
Un film ca asta te face sa te gandesti cat de fragila este viata si ca trebuie sa te bucuri de fiecare clipa din ea. Suna ca un cliseu, insa e adevarat.
Cu ce nu is de acord din film e relatia fiu-parinte. Tocmai pentru ca e viata scurta, nu ai vreme sa te certi/superi pe nimeni, caci asa cum mi-a spus odata un prieten, poate nu o sa mai ai vreme sa te impaci.
Si nu sunt de acord nici cu citatul “Love means never having to say you're sorry” (N.R. Dragoste e atunci cand niciodata nu trebuie (sau nu ai nevoie) sa spui ca iti pare rau).
Mie mi se pare mai potrivita metafora lui Stephen R. Covey (N.R. Autorul best-sellerului "Seven habits of highly effective people") care se refera la o relatie ca si la un “emotional bank account”. Poti adauga “bani virtuali” in acest cont prin politete, blandete, onestitate, tinandu-ti promisiunile, loialitate, etc. si iti faci in felul asta rezerve, provizii. Cu cat rezerva este mai mare nu iti e frica daca faci greseli, chiar daca in felul asta faci “retrageri” din cont. Mai greu e atunci cand contul e overdrawn si depinde de persoana respectiva cat timp vrea sa te crediteze.
Ceea ce mi s-a parut interesant e faptul ca esti “nevoit” sa faci depozite in mod constant, mai ales la persoanele apropiate (cele cu care interactionezi zilnic) si ca micile nedreptati, nepoliteturi, lipsa de respect pot sa faca cele mai mari “retrageri”. Si aici nu ma refer doar in relatia sot-sotie, ci si la relatia parinte-fiu.
Cateodata ma folosesc de postura de parinte sa imi impun punctul de vedere. Si nu intotdeauna am dreptate. Imi amintesc de o faza ce s-a intamplat intre Iulia si Mihai. Intr-o seara mai “obositoare”, am auzit cateva vociferari din partea lor, apoi un “buff” si apoi niste plansete ca din gura de sarpe ale Iuliei. Cand am navalit pe hol sa vad ce s-a intamplat, am vazut-o pe Iulia cazuta pe jos si pe Mihai in apropierea ei. Plansetul ei m-a facut sa ma gandesc ca si-a rupt o mana.In mintea mea am vazut intregul film. Mihai exasperat de miorlaiturile lui sora-sa a impiedicat-o. Era clar!
Asa ca nu am mai asteptat nici o explicatie a lui, i-am dat vreo doua scatoalce si l-am trimis la culcare, dupa care m-am ocupat de “ranit”.
Pe moment in clipele alea de furie nu mi-am dat seama ca lacrimile de pe obrajii lui Mihai nu erau niste lacrimi de vinovatie, ci mai degraba de nedreptate. Alina era insa pe hol si a vazut toata faza: Mihai alerga prin casa si Iulia i-a iesit de dupa un colt al holului in fatza si de aici si “buff-ul”.
Cand s-a mai destins atmosfera mi-a spus ce a vazut ea. Va dati seama ce a fost in inima mea. Cu coada intre picioare, am intrat la el in camera, m-am urcat la el in pat si mi-am cerut iertare. Ce m-a impresionat mai tare e ca m-a magaiat pe par si mi-a spus: “That’s all right, dady!” Mi-am dat mai apoi seama ca inca mai am bani in depozitul pe care il am la fiul meu, si ca “retragerea” pe care am facut-o atunci cand am procedat nechibzuit, a fost acoperita (macar partial) de o “depunere” in momentul in care am mers si mi-am cerut sincer scuze.
De aceea cred ca unul dintre modurile prin care poti sa iti construiesti acest depozit e si atunci cand spui “am gresit, imi pare rau”.
Unii dintre voi stiti ca inca de pe vremea cand eram in Timisoara aveam un set de reguli. Si in familia noastra, la fel ca si in societatea in care traim, nimeni nu e mai presus de lege.
Atunci am inceput cu genoflexiuni daca se mergea descult pe gresie (si imi amintesc ca nu a fost tare placut sa fac 20 de genuflexiuni proaspat operat la genunchi). Acum cateva zile, tocmai eu am “propus o lege” ca cel din cauza caruia intarziem la scoala sa nu se uite seara respectiva la TV. Zis si facut. Legea a fost aprobata cu majoritatea voturilor.
Ieri dimineata, am stat mai mult ca de obicei la sala si am ajuns cu copiii la scoala cu 1,2 minute intarziere. Ieri seara dupa ce am pus copiii la culcare m-am asezat comod in fotoliu sa ma uit la filmul asta .. la care Alina ma intreaba: Ce faci? Uiti ca din cauza ta am intarziat la scoala astazi? ...
Asa ca am pus DVD-ul inapoi in carcasa si m-am bagat in pat la ora 9 :) ... numai bine ca acum e 3 a.m.
Cheers,
Dorin
Friday, May 22, 2009
Il Luce
In dimineata asta m-am trezit mai devreme ca de obicei … la ora 4. Si nu ca sa merg la sala ci ca sa urmaresc finala Cupei UEFA.
De cand sunt in Australia nu prea am avut contact cu ce se mai intampla cu fotbalul, am vazut doar meciurile Romaniei la Europenele de anul trecut si finala Champions League. Motivul pentru care nu ma uit la un sport care imi place e in primul rand ora imposibila la care se difuzeaza meciurile, cat si faptul ca doar meciurile din Champions League sunt televizate pe canalele free. Asta e “disclaimer-ul” pentru faptul ca nu prea mai sunt in tema cu subiectul.
Interesul pentru partida de azi dintre Sahtior Donetsk si Werder Bremen a fost mai mult pentru faptul ca antrenorul echipei din Ucraina e Mircea Lucescu.
Am un respect deosebit pentru el, si orice lucru nou care il aflu despre el parca imi sporeste si mai mult acest respect. Cred ca e unul din oamenii care fac ca zicala ca “omul sfinteste locul” sa fie adevarata. E unul dintre cei mai iubiti antrenori care au antrenat in Turcia doua echipe rivale, ambele din Istanbul (Galatasaray si Besiktas). Chiar daca a plecat la Sahtior din 2004, suporterii nu l-au uitat, ca atare azi i-au scandat “I love you Luce” pe stadionul din Istanbul unde a avut loc finala cupei UEFA.
Plecarea lui sa antreneze o echipa din Ucraina pentru mine a fost suprinzatoare. Initial m-am gandit ca doar banii lui Rinat Akhmetov, un Abramovich al Ucrainei, l-au facut sa renunte la o cariera de antrenor care parea promitatoare pentru un campionat intr-o tzara in care exista practic o singura contra candidata la titlu: Dinamo Kiev.
Abia azi mi-am dat seama ca m-am inselat. Nu numai ca a cucerit campionatul Ucrainei de trei ori in cei 5 ani de cand antreneaza pe Sahtior, insa a format o mare echipa (are 5 brazilieni in formatie!!!), care joaca un fotbal frumos, si care se poate bate de la egal la egal cu marile echipe din Europa. Meritul lui sunt convins ca nu e numai in formarea echipei actuale, ci si a pepinierei din care vor apare jucatori de valoare: Sahtior Academy.
Azi ca o incununare a muncii lui a castigat ultima editie a Cupei UEFA (de anul viitor o sa aiba alt format si o sa se numeasca Europe League). Astfel se poate spune ca e primul si ultimul antrenor roman care a castigat Cupa UEFA. Trebuie sa amintesc ca are si un roman in formatie: pe Razvan Rat (care a evoluat si el cele 120 de minute ale partidei). O alta chestie interesanta e ca in semifinalele competitiei a eliminat-o chiar pe rivala Dinamo Kiev, deci e o dubla performanta :)
Declaratia lui de dupa meci arata de fapt viziunea acestui mare antrenor:
"Este o performanta care trebuie sa dea incredere echipelor din Est si curaj pentru a ataca Champions League. Suntem pregatiti sa facem performanta acolo, sa ajungem in fazele superioare si chiar sa o castigam."
Pe langa faptul ca vorbeste fluent 6 limbi, si e un profesionist desavarsit, e un om la care am apreciat intotdeauna caracterul lui. Iar din ciclul „aschia nu sare departe de trunchi” ma bucur ca si Razvan Lucescu, care e la inceput de drum, ii calca pe urme.
Mircea Lucescu e unul dintre oamenii care fac reclama buna Romaniei, alaturi de Hagi, Nastase, Nadia Comaneci, (chiar daca un ziar din Italia titra azi pe prima pagina „Tiganul Lucescu duce Cupa UEFA la Donetsk”) si vazandu-l fluturand tricolorul Romaniei m-a facut sa fiu mandru ca sunt ROMAN.
Il Luce ... respect!
De cand sunt in Australia nu prea am avut contact cu ce se mai intampla cu fotbalul, am vazut doar meciurile Romaniei la Europenele de anul trecut si finala Champions League. Motivul pentru care nu ma uit la un sport care imi place e in primul rand ora imposibila la care se difuzeaza meciurile, cat si faptul ca doar meciurile din Champions League sunt televizate pe canalele free. Asta e “disclaimer-ul” pentru faptul ca nu prea mai sunt in tema cu subiectul.
Interesul pentru partida de azi dintre Sahtior Donetsk si Werder Bremen a fost mai mult pentru faptul ca antrenorul echipei din Ucraina e Mircea Lucescu.
Am un respect deosebit pentru el, si orice lucru nou care il aflu despre el parca imi sporeste si mai mult acest respect. Cred ca e unul din oamenii care fac ca zicala ca “omul sfinteste locul” sa fie adevarata. E unul dintre cei mai iubiti antrenori care au antrenat in Turcia doua echipe rivale, ambele din Istanbul (Galatasaray si Besiktas). Chiar daca a plecat la Sahtior din 2004, suporterii nu l-au uitat, ca atare azi i-au scandat “I love you Luce” pe stadionul din Istanbul unde a avut loc finala cupei UEFA.
Plecarea lui sa antreneze o echipa din Ucraina pentru mine a fost suprinzatoare. Initial m-am gandit ca doar banii lui Rinat Akhmetov, un Abramovich al Ucrainei, l-au facut sa renunte la o cariera de antrenor care parea promitatoare pentru un campionat intr-o tzara in care exista practic o singura contra candidata la titlu: Dinamo Kiev.
Abia azi mi-am dat seama ca m-am inselat. Nu numai ca a cucerit campionatul Ucrainei de trei ori in cei 5 ani de cand antreneaza pe Sahtior, insa a format o mare echipa (are 5 brazilieni in formatie!!!), care joaca un fotbal frumos, si care se poate bate de la egal la egal cu marile echipe din Europa. Meritul lui sunt convins ca nu e numai in formarea echipei actuale, ci si a pepinierei din care vor apare jucatori de valoare: Sahtior Academy. Azi ca o incununare a muncii lui a castigat ultima editie a Cupei UEFA (de anul viitor o sa aiba alt format si o sa se numeasca Europe League). Astfel se poate spune ca e primul si ultimul antrenor roman care a castigat Cupa UEFA. Trebuie sa amintesc ca are si un roman in formatie: pe Razvan Rat (care a evoluat si el cele 120 de minute ale partidei). O alta chestie interesanta e ca in semifinalele competitiei a eliminat-o chiar pe rivala Dinamo Kiev, deci e o dubla performanta :)
Declaratia lui de dupa meci arata de fapt viziunea acestui mare antrenor:
"Este o performanta care trebuie sa dea incredere echipelor din Est si curaj pentru a ataca Champions League. Suntem pregatiti sa facem performanta acolo, sa ajungem in fazele superioare si chiar sa o castigam."
Pe langa faptul ca vorbeste fluent 6 limbi, si e un profesionist desavarsit, e un om la care am apreciat intotdeauna caracterul lui. Iar din ciclul „aschia nu sare departe de trunchi” ma bucur ca si Razvan Lucescu, care e la inceput de drum, ii calca pe urme.
Mircea Lucescu e unul dintre oamenii care fac reclama buna Romaniei, alaturi de Hagi, Nastase, Nadia Comaneci, (chiar daca un ziar din Italia titra azi pe prima pagina „Tiganul Lucescu duce Cupa UEFA la Donetsk”) si vazandu-l fluturand tricolorul Romaniei m-a facut sa fiu mandru ca sunt ROMAN.Il Luce ... respect!
Wednesday, May 6, 2009
O lectie de istorie - WEB-ul -
Hello Alina, hello Dorin,
Based on the interviews you had within Siemens VDO, we would like to let you know that we are interested to hire you both. (N.R. Buna Alina, buna Dorin Pe baza interviurilor pe care le-ati avut la Siemens VDO, am vrea sa va spunem ca suntem interesati sa va angajam pe amandoi)
Asa suna raspunsul celor de la Siemens, care in mai 2002, vroiau sa ne angajeze pe amandoi in acelasi departament: SV IO WEB CW AS. Aveam sa fiu anajatul cu numarul 498 al lui Siemens VDO Romania si aveam sa fiu al 5-lea angajat intr-un departament nou creat ... departamentul de Web.
Pe vremea aia Siemens-ul nu imi spunea multe (ii stiam mai mult pentru telefoane si electrocasnice, decat pentru celelalte ramuri), nici initialele alea nu imi spuneau mai nimic (poate si datorita faptului ca se schimbau odata pe luna), iar faptul ca am plecat din Cluj pentru multi a fost o “nebunie”.
Acum dupa aproape 7 ani acest deparament s-a desfiintat. Stiu ca au ramas doar cativa oameni din “vechea garda” pe baricade, si stiu ca au trecut aproape 2 ani de cand am plecat din el, insa nu pot sa nu ma gandesc cu nostalgie si poate si cu durere la acest lucru.
Ce a insemnat pentru mine perioada petrecuta la Siemens? In mod cert mai mult decat 5 ani de viata. A insemnat o experienta unica alaturi de niste oameni deosebiti, oameni pe care am avut privilegiul sa ii cunosc si pe cativa dintre ei sa ii pot numi prieteni.
Dovada o face si email-ul pe care l-am primi de la Valerica Telcean(sefa de pe atunci de la HR) pe care inca il mai tin in Inbox, cardul cu Siemens pe care l-am luat in Australia si poza pe care am facut-o cand am mers la F1 la Melbourne.
Am fost un colectiv unit, grupati in jurul unui om care a crescut alaturi de noi in postura unui leader de necontestat: Andrei Marin, tipul de om pentru care oamenii pe care i-a condus au vrut sa il urmeze.
Zic asta caci la mai bine de 4 ani de cand a plecat din colectivul nostru, numele lui a ramas pe buzele tuturor. Poate e un mit, un fel de El Commandante! In mod cert a reusit sa faca sa fim unul dintre cele mai “invidiate” departamente din Siemens, pentru atmosfera de lucru din cadrul lui. Poate ca a fost si “momentul propice” in care ne-a intalnit, vorba lui Sorel “Pentru ca in web am fost cu totii tineri (indiferent de varsta) iar echipa noastra a insemnat privilegiul sa ne intalnim in viata asta intr-un mod deosebit si original.”
Pe vremea aia, cei de la Siemens au stiut sa investeasca niste bani in team-building-uri si in motivational weekend-uri care au facut sa fim ca o mica familie. Sigur nu a fost numai meritul lui, ci meritul fiecaruia dintre noi care am format acel departament. Oameni cu personalitati diferite, care insa am facut ca sa functionam ca un mecanism unitar. Ar fi nedrept sa nu amintesc si de Nelu Toncean. Daca Andrei a fost leader-ul, Nelu a fost managerul! Au lucrat bine impreuna, si daca stau sa ma gandesc poate ca s-au jucat cu noi de-a "good cop, bad cop" ca lucrurile sa mearga bine.
Acum un an pe blogul lui, Andrei scria de zilele petrecute in Siemens: La Siemens in Timisoara am fost o echipa zic eu foarte faina, cum nu prea am avut parte in alte parti. Lucram cu placere impreuna, ne distram impreuna, aplanam conflictele impreuna.
Totul s-a terminat, lucru care ma face sa ma gandesc la “November rain” melodia celor de la Guns’n’Roses.
'Cause nothin' lasts forever
And we both know hearts can change
And it's hard to hold a candle
In the cold November rain
Parca acum, mai mult ca niciodata, aceste versuri sunt mai dureroase pentru mine. Cred ca in sufletul meu imi ziceam ca poate peste ani, daca o sa fie sa ma mai intorc in Romania sa lucrez in IT, mi-ar face mare placere sa ma intorc la Timisoara. Acum ca s-a “stins lumanarea” cu web-ul, probabil ca Clujul a trecut in “pole position”.
Poate pentru unii (printre care si subsemnatul) a fost o surpriza ca s-a desfiintat, pentru altii a fost o surpriza ca a rezisat atat. E trist ca s-a terminat asa, insa vorba lui Andrei, trebuie sa ne uitam la partea pozitiva a lucrurilor si astfel inchei cu citatul lui: orice schimbare aduce si o noua sansa.
Sunt unul dintre oamenii care pot sa spun ca poate toata viata mea s-a bazat pe conceptul din Extreme Programming: “Embrace change!” (N.R. Imbratiseaza schimbarea!) si cred ca tine de noi sa facem ca spiritul “web-ului” sa fie in echipele din care facem acum parte.
Nimic nu poate sterge clipele petrecute impreuna si pentru cei care au “uitat” le atasez cateva exemple: modul original in care Ciprian Grosu isi bea cafeaua, primul nostru hit: "Vasiloaie, Vasiloaie ..", integrarea lui Marius la Cheile Nerei, jocul Mafia al Georgianei de la Straja, "Ce frica mie!" -ul lui Adi Ciocoiu , chitara lui Pitic, dansul la bara al lui Vali de la Stana de Vale, peruca portocalie a lui Doru Paulescu, capsunii lui Dimi, "Cookies" echipa de suflet (ale carei rezultate ne consumau mai mult decat un proiect), pestii lui Andrei, autocarul muzicantilor, rock-ul lui Nelu, mersul dupa "provizii" de la Billa inainte de evenimente, zilele de nastere de la Napoleon cu DJ Mircea, si mai am inca multe exemple...
Pentru multi astea nu inseamna nimic, insa vorba celor de la BUG Mafia ... "N-ai fost acolo!". Pentru cei care insa au fost acolo .. asta inseamna WEB-ul! Nu imi mai amintesc decat de clipele frumoase petrecute alaturi de voi si as vrea ca peste ani sa privim la acest moment nu ca la ceva tragic, ci cum zicea Dimi, ca la unul "emotionant".
Cheers,
Dorin
Based on the interviews you had within Siemens VDO, we would like to let you know that we are interested to hire you both. (N.R. Buna Alina, buna Dorin Pe baza interviurilor pe care le-ati avut la Siemens VDO, am vrea sa va spunem ca suntem interesati sa va angajam pe amandoi)
Asa suna raspunsul celor de la Siemens, care in mai 2002, vroiau sa ne angajeze pe amandoi in acelasi departament: SV IO WEB CW AS. Aveam sa fiu anajatul cu numarul 498 al lui Siemens VDO Romania si aveam sa fiu al 5-lea angajat intr-un departament nou creat ... departamentul de Web.
Pe vremea aia Siemens-ul nu imi spunea multe (ii stiam mai mult pentru telefoane si electrocasnice, decat pentru celelalte ramuri), nici initialele alea nu imi spuneau mai nimic (poate si datorita faptului ca se schimbau odata pe luna), iar faptul ca am plecat din Cluj pentru multi a fost o “nebunie”.
Acum dupa aproape 7 ani acest deparament s-a desfiintat. Stiu ca au ramas doar cativa oameni din “vechea garda” pe baricade, si stiu ca au trecut aproape 2 ani de cand am plecat din el, insa nu pot sa nu ma gandesc cu nostalgie si poate si cu durere la acest lucru.
Ce a insemnat pentru mine perioada petrecuta la Siemens? In mod cert mai mult decat 5 ani de viata. A insemnat o experienta unica alaturi de niste oameni deosebiti, oameni pe care am avut privilegiul sa ii cunosc si pe cativa dintre ei sa ii pot numi prieteni.
Dovada o face si email-ul pe care l-am primi de la Valerica Telcean(sefa de pe atunci de la HR) pe care inca il mai tin in Inbox, cardul cu Siemens pe care l-am luat in Australia si poza pe care am facut-o cand am mers la F1 la Melbourne.Am fost un colectiv unit, grupati in jurul unui om care a crescut alaturi de noi in postura unui leader de necontestat: Andrei Marin, tipul de om pentru care oamenii pe care i-a condus au vrut sa il urmeze.
Zic asta caci la mai bine de 4 ani de cand a plecat din colectivul nostru, numele lui a ramas pe buzele tuturor. Poate e un mit, un fel de El Commandante! In mod cert a reusit sa faca sa fim unul dintre cele mai “invidiate” departamente din Siemens, pentru atmosfera de lucru din cadrul lui. Poate ca a fost si “momentul propice” in care ne-a intalnit, vorba lui Sorel “Pentru ca in web am fost cu totii tineri (indiferent de varsta) iar echipa noastra a insemnat privilegiul sa ne intalnim in viata asta intr-un mod deosebit si original.” Pe vremea aia, cei de la Siemens au stiut sa investeasca niste bani in team-building-uri si in motivational weekend-uri care au facut sa fim ca o mica familie. Sigur nu a fost numai meritul lui, ci meritul fiecaruia dintre noi care am format acel departament. Oameni cu personalitati diferite, care insa am facut ca sa functionam ca un mecanism unitar. Ar fi nedrept sa nu amintesc si de Nelu Toncean. Daca Andrei a fost leader-ul, Nelu a fost managerul! Au lucrat bine impreuna, si daca stau sa ma gandesc poate ca s-au jucat cu noi de-a "good cop, bad cop" ca lucrurile sa mearga bine.
Acum un an pe blogul lui, Andrei scria de zilele petrecute in Siemens: La Siemens in Timisoara am fost o echipa zic eu foarte faina, cum nu prea am avut parte in alte parti. Lucram cu placere impreuna, ne distram impreuna, aplanam conflictele impreuna.
Totul s-a terminat, lucru care ma face sa ma gandesc la “November rain” melodia celor de la Guns’n’Roses.
'Cause nothin' lasts forever
And we both know hearts can change
And it's hard to hold a candle
In the cold November rain
Parca acum, mai mult ca niciodata, aceste versuri sunt mai dureroase pentru mine. Cred ca in sufletul meu imi ziceam ca poate peste ani, daca o sa fie sa ma mai intorc in Romania sa lucrez in IT, mi-ar face mare placere sa ma intorc la Timisoara. Acum ca s-a “stins lumanarea” cu web-ul, probabil ca Clujul a trecut in “pole position”.
Poate pentru unii (printre care si subsemnatul) a fost o surpriza ca s-a desfiintat, pentru altii a fost o surpriza ca a rezisat atat. E trist ca s-a terminat asa, insa vorba lui Andrei, trebuie sa ne uitam la partea pozitiva a lucrurilor si astfel inchei cu citatul lui: orice schimbare aduce si o noua sansa.
Sunt unul dintre oamenii care pot sa spun ca poate toata viata mea s-a bazat pe conceptul din Extreme Programming: “Embrace change!” (N.R. Imbratiseaza schimbarea!) si cred ca tine de noi sa facem ca spiritul “web-ului” sa fie in echipele din care facem acum parte.
Nimic nu poate sterge clipele petrecute impreuna si pentru cei care au “uitat” le atasez cateva exemple: modul original in care Ciprian Grosu isi bea cafeaua, primul nostru hit: "Vasiloaie, Vasiloaie ..", integrarea lui Marius la Cheile Nerei, jocul Mafia al Georgianei de la Straja, "Ce frica mie!" -ul lui Adi Ciocoiu , chitara lui Pitic, dansul la bara al lui Vali de la Stana de Vale, peruca portocalie a lui Doru Paulescu, capsunii lui Dimi, "Cookies" echipa de suflet (ale carei rezultate ne consumau mai mult decat un proiect), pestii lui Andrei, autocarul muzicantilor, rock-ul lui Nelu, mersul dupa "provizii" de la Billa inainte de evenimente, zilele de nastere de la Napoleon cu DJ Mircea, si mai am inca multe exemple...
Pentru multi astea nu inseamna nimic, insa vorba celor de la BUG Mafia ... "N-ai fost acolo!". Pentru cei care insa au fost acolo .. asta inseamna WEB-ul! Nu imi mai amintesc decat de clipele frumoase petrecute alaturi de voi si as vrea ca peste ani sa privim la acest moment nu ca la ceva tragic, ci cum zicea Dimi, ca la unul "emotionant".Cheers,
Dorin
Tuesday, April 21, 2009
Floating
Am fost saptamana trecuta la floating.
Ce e asta si cum functioneaza: te lasa intr-o capsula cu apa de vreo jumatate de metru, dar foarte sarata, atat de sarata incat nu te poti scufunda, doar plutesti acolo si e fizic imposibil sa te ineci. E o metoda foarte bun pentru relaxare, reduce stressul, relaxeaza muschii. O ora acolo echivaleaza cu 4 de somn. Sunt oameni care dorm asa toata noaptea. Cica sportivii de performanta si cei de la NASA fac asta. Atletii folosesc metoda pentru a imbunatati performantele si a grabi recuperarea. Iar eu... de curiozitate.
Te inchizi (daca chiar ai probleme cu spatii inchise si intunecoase poti lasa usita intredeschisa) si iti pune muzica. Apa e la temperatura corpului, foarte placuta. Si plutesti asa o ora. Am fost cu o prietena, am avut 2 capsule in aceeasi incapere. Am mers impreuna, dar ne-am inchis fiecare si ne-am relaxat separat :)
La inceput a fost putin ciudat pana m-am obisnuit si mi-am gasit pozitia cea mai buna. Ne-a zis sa experimentam pana gasim o pozitia confortabila, sa atingem cu mainile marginile, sa ne familiarizam cu "coconul". O singura grija: sa nu cumva sa te stergi la ochi :).
Conventia era cand suntem pregatite sa incepem, stingem lumina in camera si ne bagam acolo. Ei vor pune 15 minute muzica, dupa aceea liniste si la sfarsit inca 5 minute muzica. Pe cand se termina si tura asta de muzica, e semn ca ni s-a terminat ora. Ne-a zis sa nu ne grabim repede afara, dupa dus sa mai stam putin in liniste acolo, sa bem un pahar de apa, etc... Noi am mai rasfoit niste reviste vreo 10-15 minute si pe urma am plecat.
Am fost un pic in reluare toata ziua aia si urmatoarea pana pe la pranz, parca tot se miscau mai incep decat de obicei. Probabil asta e si ideea si floatingul si-a facut efectul... si acum ca scriu ma apuca somnul...
Saptamana viitoare merg la masaj. Sa vedem cum va fi, relaxant sau energizant.
Pa,
Alina
Ce e asta si cum functioneaza: te lasa intr-o capsula cu apa de vreo jumatate de metru, dar foarte sarata, atat de sarata incat nu te poti scufunda, doar plutesti acolo si e fizic imposibil sa te ineci. E o metoda foarte bun pentru relaxare, reduce stressul, relaxeaza muschii. O ora acolo echivaleaza cu 4 de somn. Sunt oameni care dorm asa toata noaptea. Cica sportivii de performanta si cei de la NASA fac asta. Atletii folosesc metoda pentru a imbunatati performantele si a grabi recuperarea. Iar eu... de curiozitate.
Te inchizi (daca chiar ai probleme cu spatii inchise si intunecoase poti lasa usita intredeschisa) si iti pune muzica. Apa e la temperatura corpului, foarte placuta. Si plutesti asa o ora. Am fost cu o prietena, am avut 2 capsule in aceeasi incapere. Am mers impreuna, dar ne-am inchis fiecare si ne-am relaxat separat :)
La inceput a fost putin ciudat pana m-am obisnuit si mi-am gasit pozitia cea mai buna. Ne-a zis sa experimentam pana gasim o pozitia confortabila, sa atingem cu mainile marginile, sa ne familiarizam cu "coconul". O singura grija: sa nu cumva sa te stergi la ochi :).
Conventia era cand suntem pregatite sa incepem, stingem lumina in camera si ne bagam acolo. Ei vor pune 15 minute muzica, dupa aceea liniste si la sfarsit inca 5 minute muzica. Pe cand se termina si tura asta de muzica, e semn ca ni s-a terminat ora. Ne-a zis sa nu ne grabim repede afara, dupa dus sa mai stam putin in liniste acolo, sa bem un pahar de apa, etc... Noi am mai rasfoit niste reviste vreo 10-15 minute si pe urma am plecat.
Am fost un pic in reluare toata ziua aia si urmatoarea pana pe la pranz, parca tot se miscau mai incep decat de obicei. Probabil asta e si ideea si floatingul si-a facut efectul... si acum ca scriu ma apuca somnul...
Saptamana viitoare merg la masaj. Sa vedem cum va fi, relaxant sau energizant.
Pa,
Alina
Thursday, March 19, 2009
Desteptatorul
Trebuie sa-mi invat copiii sa spuna "Buna dimineata"...
Probabil pe cand se trezesc ei, la 5:30 (tare matinali juniori astia), in Romania nici nu s-ar considera ca e inca dimineata. Dar cum in Qld rasare soarele vara inainte de 5, e deja lumina, asa ca nu mai au nici o scuza.
Ei se trezesc, mai fac ce fac in camera lor si dupa aceea, deschid usa la mine si incep: "Mama, mi-am pierdut un joc pe DS. Hai cauta-mi-l". Nu :"Buna dimineata, mama. Te-ai trezit? Ce zi frumoasa e astazi. Cand te trezesti, uita-te si dupa jocul meu, ca nu mai stiu unde l-am pus". Copiii n-au introducere si incheiere. Ei au doar probleme, toate de maxima prioritate.
Intr-o dimineata, vine Mihai,se baga intre noi in pat si incepe sa-mi turuie, nu pot sa va spun ce, probabil despre ultimul nivel al nu stiu carui joc pe care a reusit sa-l termine si acum vrea sa-mi impartaseasca succesul.
Pentru el, a termina un joc e o mare realizare si mi-a reprosat in cateva randuri ca nu ma bucur suficient de mult de succesele lui in materie. Cum ziceam, se baga in pat si incepe sa turuie cu entuziasm diverse chestii.
Eu, dupa ce am reusit sa deschid un ochi cu mare greu, il intreb cat e ceasul. Zice el: "6 fara 10". Iar eu: "Mai, as mai dormi 10 minute. Poti sa dai sonorul mai incet? Si daca m-ai trezi la 6 ar fi super". S-a invoit, bun baiat.
M-am intors pe partea cealalta si am incercat sa adorm din nou, facand abstractie ca se invarte in pat si nu-si gaseste locul de nerabdare sa treaca 10 minute si sa incepem povestile.
Mai sta el ce sta si dupa aceea se ridica, se apleaca peste mine si-mi striga, sa fie sigur ca aud: "Mai ai 3 minute!"
Cine n-are copii sa-si cumpere. Sunt mai eficienti la trezit decat orice desteptator.
Probabil pe cand se trezesc ei, la 5:30 (tare matinali juniori astia), in Romania nici nu s-ar considera ca e inca dimineata. Dar cum in Qld rasare soarele vara inainte de 5, e deja lumina, asa ca nu mai au nici o scuza.
Ei se trezesc, mai fac ce fac in camera lor si dupa aceea, deschid usa la mine si incep: "Mama, mi-am pierdut un joc pe DS. Hai cauta-mi-l". Nu :"Buna dimineata, mama. Te-ai trezit? Ce zi frumoasa e astazi. Cand te trezesti, uita-te si dupa jocul meu, ca nu mai stiu unde l-am pus". Copiii n-au introducere si incheiere. Ei au doar probleme, toate de maxima prioritate.
Intr-o dimineata, vine Mihai,se baga intre noi in pat si incepe sa-mi turuie, nu pot sa va spun ce, probabil despre ultimul nivel al nu stiu carui joc pe care a reusit sa-l termine si acum vrea sa-mi impartaseasca succesul.
Pentru el, a termina un joc e o mare realizare si mi-a reprosat in cateva randuri ca nu ma bucur suficient de mult de succesele lui in materie. Cum ziceam, se baga in pat si incepe sa turuie cu entuziasm diverse chestii.
Eu, dupa ce am reusit sa deschid un ochi cu mare greu, il intreb cat e ceasul. Zice el: "6 fara 10". Iar eu: "Mai, as mai dormi 10 minute. Poti sa dai sonorul mai incet? Si daca m-ai trezi la 6 ar fi super". S-a invoit, bun baiat.
M-am intors pe partea cealalta si am incercat sa adorm din nou, facand abstractie ca se invarte in pat si nu-si gaseste locul de nerabdare sa treaca 10 minute si sa incepem povestile.
Mai sta el ce sta si dupa aceea se ridica, se apleaca peste mine si-mi striga, sa fie sigur ca aud: "Mai ai 3 minute!"
Cine n-are copii sa-si cumpere. Sunt mai eficienti la trezit decat orice desteptator.
Monday, February 23, 2009
Zi de doliu
Astazi e zi de doliu national in Australia in memoria victimelor incendiilor din Melbourne.
S-a intamplat dupa cateva zie cu temperaturi peste 40 de grade, Melbourne avand si clima uscata, dublate de vant puternic si efectele au fost devastatoare. E unul dintre cele mai mari incendii din ultimii 150 de ani din lume. Au murit peste 209 de oameni (cifrele inca nu sunt finale) si au ars peste 1000 de case si 330 000 ha de pamant. Prin comparatie, incendiile din California au distrus 1500 de case si 200.000 ha, dar au murit doar 9 oameni.
Au fost stiri dureroase despre familii intregi care n-au mai putut fi salvate. Mie mi s-a parut cel mai greu cand am auzit ca au fost inchise regiuni intregi, nu mai avea voie nimeni sa se apropie, pompierii au facut tot posibilul sa salveze cat mai multi oameni, insa era prea periculos sa mai intre cineva. In acele regiuni mai erau inca oameni care sunau prietenii si nu mai puteau fi salvati.
A fost impresionant suportul si sustinerea pe care au primit-o victimele. In cateva zile s-a adunat 200 de milioane de dolari in donatii. Si au continuat pe urma, nu stiu cat s-a strans pana acum (cifre care trec prin organizatii caritabile, donatiile individuale nu le mai calculeaza nimeni). Au fost concerte care au donat banii. Au donat personalitati, a donat regina. Am auzit ca Pink a donat $250.000 (ea are mare succes in Australia, in ultima vreme toate concertele au fost “sold out” si zicea ca iubeste Australia si vrea sa arate asta). In scoli, la locurile de munca se strangeau sub diverse forme bani, care apoi erau donati la Crucea Rosie. La scoala la Mihai au facut din nou free dress day (asa fac ei cand se fac donatii) si copiii au adus bani. A doua zi, pe pancarda din fata scolii scria “Scoala noastra a donat $1680. Ne pasa”.
A fost o poza si un filmulet care au facut inconjorul lumii. E un pui de koala, cu labutele arse, care vine la un pompier si bea o sticla de apa. E neobisnuit atat ca koala sa vina la tine, cat si sa bea atata apa. Mai mult, a pus labuta pe mana pompierului. Imaginea asta a devenit un simbol al atitudinii de solidaritate si a spiritului de ajutor.
Investigatiile continua, unele din focurile cele mai mari se pare ca au fost puse intentionat si reaprinse dupa ce pompierii le-au stins. Echipa care a investigat atacurile teroriste din Bali s-a implicat si in aceasta noua ancheta.
Acum, incet, se recladesc cartiere intregi care au fost rase de pe fata pamantului. Viata incepe sa-si reintre in normal. Mi-a spus odata un australian, legat de criza economica, cum ca nu-ti dai seama in Australia cat suport primesc oamenii si cat se ajuta. Acum imi dau seama ca nu a fost doar o poveste.
Astazi la Rod Laven Arena, unde se tine Australian Open, s-au stans 7000 de oameni pentru un serviciu in memoria victimelor. Aici e un link la eveniment. Mi-a placut orchestra cum a cantat Halleluya, se vede si in filmulet (stiti ca e compus de Cohen?)
Va doresc o saptamana de milioane,
Alina
S-a intamplat dupa cateva zie cu temperaturi peste 40 de grade, Melbourne avand si clima uscata, dublate de vant puternic si efectele au fost devastatoare. E unul dintre cele mai mari incendii din ultimii 150 de ani din lume. Au murit peste 209 de oameni (cifrele inca nu sunt finale) si au ars peste 1000 de case si 330 000 ha de pamant. Prin comparatie, incendiile din California au distrus 1500 de case si 200.000 ha, dar au murit doar 9 oameni.Au fost stiri dureroase despre familii intregi care n-au mai putut fi salvate. Mie mi s-a parut cel mai greu cand am auzit ca au fost inchise regiuni intregi, nu mai avea voie nimeni sa se apropie, pompierii au facut tot posibilul sa salveze cat mai multi oameni, insa era prea periculos sa mai intre cineva. In acele regiuni mai erau inca oameni care sunau prietenii si nu mai puteau fi salvati.
A fost impresionant suportul si sustinerea pe care au primit-o victimele. In cateva zile s-a adunat 200 de milioane de dolari in donatii. Si au continuat pe urma, nu stiu cat s-a strans pana acum (cifre care trec prin organizatii caritabile, donatiile individuale nu le mai calculeaza nimeni). Au fost concerte care au donat banii. Au donat personalitati, a donat regina. Am auzit ca Pink a donat $250.000 (ea are mare succes in Australia, in ultima vreme toate concertele au fost “sold out” si zicea ca iubeste Australia si vrea sa arate asta). In scoli, la locurile de munca se strangeau sub diverse forme bani, care apoi erau donati la Crucea Rosie. La scoala la Mihai au facut din nou free dress day (asa fac ei cand se fac donatii) si copiii au adus bani. A doua zi, pe pancarda din fata scolii scria “Scoala noastra a donat $1680. Ne pasa”.
A fost o poza si un filmulet care au facut inconjorul lumii. E un pui de koala, cu labutele arse, care vine la un pompier si bea o sticla de apa. E neobisnuit atat ca koala sa vina la tine, cat si sa bea atata apa. Mai mult, a pus labuta pe mana pompierului. Imaginea asta a devenit un simbol al atitudinii de solidaritate si a spiritului de ajutor.Investigatiile continua, unele din focurile cele mai mari se pare ca au fost puse intentionat si reaprinse dupa ce pompierii le-au stins. Echipa care a investigat atacurile teroriste din Bali s-a implicat si in aceasta noua ancheta.
Acum, incet, se recladesc cartiere intregi care au fost rase de pe fata pamantului. Viata incepe sa-si reintre in normal. Mi-a spus odata un australian, legat de criza economica, cum ca nu-ti dai seama in Australia cat suport primesc oamenii si cat se ajuta. Acum imi dau seama ca nu a fost doar o poveste.
Astazi la Rod Laven Arena, unde se tine Australian Open, s-au stans 7000 de oameni pentru un serviciu in memoria victimelor. Aici e un link la eveniment. Mi-a placut orchestra cum a cantat Halleluya, se vede si in filmulet (stiti ca e compus de Cohen?)
Va doresc o saptamana de milioane,
Alina
Wednesday, February 4, 2009
Cand ti se pune pata...
Nu pot sa spun ca am fost "fan" vreodata. Dar am cate o saptamana intreaga cand mi se pune pata pe cate un cantec sau un artist si parca orice as face numai aia am in cap. Cum s-ar zice, sunt fan cu saptamana...
Anul asta a inceput cu o saptamana Audrey Hepburn. Am revazut secvente din filme, interviuri, i-am citit biografia, am vazut-o la Oscaruri, am citit despre actiunile umanitare in Somalia, Unicef, tot ce-am prins.
Dupa ce mi-a trecut faza AH m-a apucat (din nou) Leonard Cohen. Dar rau de tot de data asta. L-am ascultat mult si cand n-am ascultat tot asta cantam. Mi se pare un artist aparte, nu pot sa-l incadrez in nici un curent si e probabil ultimul dintre artistii generatiei sale (s-a nascut inaintea lui Elvis Prestley, Jimmy Hendrix si Jim Morisson!). Prima data scriitor, poet si filozof, pe urma cantaret, criticat ca nu canta cu adevarat, ci mai mult recita si totusi posesorul uneia dintre cele mai frumoase voci pe care am auzit-o candva. Prea “dark” sa aiba un succes nebun in America, fiind considerata muzica lui deprimanta si totusi eu gasesc in ea o forta ascunsa incredibila. Imi place mult.
Am mancat pranzul intr-o duminica cu niste prieteni si le zic si lor cat imi place mie LC. Ca sa aflu ca nu sunt singura... s-a lasat cu masa servita cu LC in surdina (aveau o gramada de CD-uri cu el) si pe urma a degenerat discutia spre Nick Cave (care si el are doctorate in filosofie), estetica uratului si Flori de Mucigai.
Saptamana trecuta m-am uitat la o emisiune intitulata 24h. Am mai vazut-o si in Romania, e vorba de ultimele 24 de ore din viata unor celebritati. E interesanta perspectica psihologica, sociala, investigatie si un pic de mit si mister... ramane! Emisiunea asta era despre Janis Joplin.
Am zis, gata, sa vezi ca schimb cantecele. Insa nu a fost asa de simplu, pt ca am aflat ca LC a avut un "episod" cu JJ si chiar a scris un cantec despre asta. Am ascultat cantecul respectiv (intitulat Chelsea Hotel) si am ramas tot cu cantecele lui.
Ieri, alta faza: in pauza de masa zice unul dintre doctorii care preda aici: "Pe seara imi scot nevasta out. Mergem la un concert. E un tip de 74 de ani, copiii mei ma cred demodat, dar noua ne place tare mult. Probabil n-ati auzit de el. Il cheama LC". Era tare incantat, cu biletele la buzunarul de la piept, le-a atins incet ca si cum vrea sa verifice ca le mai are.
Si acum, cand Cohen e in Australia, un pitic de la mine de pe creier mi-a soptit incet la ureche: "Acum ma privesti dintr-o poza cu zimti / Atunci aveai nerv, dar si buze fierbinti / Si te-auzeam...", nu-mi trebuie mult sa ma pornesc. Se anunta o noua saptamana "muzicala".
La re-ve-de-re,
A
PS Daca postul ar fi pe note, cum s-ar cuveni, asta as pune ca si coloana sonora.
Moon river (din film)
I'm your man
Anul asta a inceput cu o saptamana Audrey Hepburn. Am revazut secvente din filme, interviuri, i-am citit biografia, am vazut-o la Oscaruri, am citit despre actiunile umanitare in Somalia, Unicef, tot ce-am prins.
Dupa ce mi-a trecut faza AH m-a apucat (din nou) Leonard Cohen. Dar rau de tot de data asta. L-am ascultat mult si cand n-am ascultat tot asta cantam. Mi se pare un artist aparte, nu pot sa-l incadrez in nici un curent si e probabil ultimul dintre artistii generatiei sale (s-a nascut inaintea lui Elvis Prestley, Jimmy Hendrix si Jim Morisson!). Prima data scriitor, poet si filozof, pe urma cantaret, criticat ca nu canta cu adevarat, ci mai mult recita si totusi posesorul uneia dintre cele mai frumoase voci pe care am auzit-o candva. Prea “dark” sa aiba un succes nebun in America, fiind considerata muzica lui deprimanta si totusi eu gasesc in ea o forta ascunsa incredibila. Imi place mult.
Am mancat pranzul intr-o duminica cu niste prieteni si le zic si lor cat imi place mie LC. Ca sa aflu ca nu sunt singura... s-a lasat cu masa servita cu LC in surdina (aveau o gramada de CD-uri cu el) si pe urma a degenerat discutia spre Nick Cave (care si el are doctorate in filosofie), estetica uratului si Flori de Mucigai.
Saptamana trecuta m-am uitat la o emisiune intitulata 24h. Am mai vazut-o si in Romania, e vorba de ultimele 24 de ore din viata unor celebritati. E interesanta perspectica psihologica, sociala, investigatie si un pic de mit si mister... ramane! Emisiunea asta era despre Janis Joplin.
Am zis, gata, sa vezi ca schimb cantecele. Insa nu a fost asa de simplu, pt ca am aflat ca LC a avut un "episod" cu JJ si chiar a scris un cantec despre asta. Am ascultat cantecul respectiv (intitulat Chelsea Hotel) si am ramas tot cu cantecele lui.
Ieri, alta faza: in pauza de masa zice unul dintre doctorii care preda aici: "Pe seara imi scot nevasta out. Mergem la un concert. E un tip de 74 de ani, copiii mei ma cred demodat, dar noua ne place tare mult. Probabil n-ati auzit de el. Il cheama LC". Era tare incantat, cu biletele la buzunarul de la piept, le-a atins incet ca si cum vrea sa verifice ca le mai are.
Si acum, cand Cohen e in Australia, un pitic de la mine de pe creier mi-a soptit incet la ureche: "Acum ma privesti dintr-o poza cu zimti / Atunci aveai nerv, dar si buze fierbinti / Si te-auzeam...", nu-mi trebuie mult sa ma pornesc. Se anunta o noua saptamana "muzicala".
La re-ve-de-re,
A
PS Daca postul ar fi pe note, cum s-ar cuveni, asta as pune ca si coloana sonora.
Moon river (din film)
I'm your man
Sunday, February 1, 2009
Rezultatul
Rafael Nadal e marele castigator al Australian Open de anul asta. Pentru prima data din istoria competitiei a castigat un spaniol. Mi-ar fi placut sa castige Federer, nu ca tin mai mult cu el, insa mi se pare ca e un mare campion si nu prea e indragit si respectat de lume asa cum merita. Poate la anul ...
Postul asta e unul scurt, in care am vrut sa va dau un feedback la target-ul propus acum aproape o luna:78 kg.
Urmatorul target e sa imi consolidez cele 78 de kg mult dorite (si sa nu mai trebuiasca sa alerg dimineata ca sa ajung la ele) :) si sa imi canalizez energia si spre alte parti din viata mea unde mai am nevoie de imbunatatiri.
Cheers,
Dorin
Postul asta e unul scurt, in care am vrut sa va dau un feedback la target-ul propus acum aproape o luna:78 kg.
Urmatorul target e sa imi consolidez cele 78 de kg mult dorite (si sa nu mai trebuiasca sa alerg dimineata ca sa ajung la ele) :) si sa imi canalizez energia si spre alte parti din viata mea unde mai am nevoie de imbunatatiri.
Cheers,
Dorin
Saturday, January 31, 2009
Fernando vs. Rafa
Zilele astea intreaga Australie se framanta de febra tenisului (dupa Brisbane International si Hopman Cup din Pearth, din 19 ianuarie a inceput Australian Open de la Melbourne). Asa cum i s-a facut reclama inca inainte sa inceapa, am avut si avem parte de 14 zile si 14 nopti de tenis de mare calitate.
De cateva minute s-a terminat unul dintre cele mai frumoase partide de tenis vazute vreodata, cel mai lung meci din istoria Australian Open, semifinala dintre Rafael Nadal si Fernando Verdasco (6-7(4) 6-4 7-6(2) 6-7(1) 6-4). Un meci care merita vazut si revazut chiar daca tine 5 ore si 14 minute, un meci care a inceput vineri si s-a terminat sambata dimineata la 1 a.m.
Acum un an am inceput sa joc tenis tot dupa un turneu de Australian Open. Si ma bucur ca am facut-o, caci tenisul este un sport frumos. Insa parca meciul din seara asta a fost ceva de neimaginat. Nu am vazut spectatori aplaudand in picioare minute in sir cateva mingi consecutive castigate cand de unul cand de celalalt jucator.
Pentru mine Fernando Verdasco a fost o surpriza mai mult decat placuta. N-am auzit pana la acest turneu de el, chiar daca banuiesc ca e destul de cunoscut in lumea tenisului (e numarul 14 ATP). Si nici nu am urmarit nici un meci disputat de el la acest turneu, tot ce stiam pana in aceasta semifinala e ca a eliminat pe favoritul lui Federer, Andy Murray (nr 4 ATP) si pe finalistul de anul trecut, francezul Jo-Wilfried Tsonga).
Am fost placut impresionat mai ales ca ma asteptam ca Nadal sa treaca peste aceasta semifinala fara prea multe probleme, vazand jocurile lui anterioare. Nadal e intr-o forma de zile mari. Parca nimic nu poate sa ii stea in fata. La acest turneu, Nadal nu a pierdut nici un set si doar in sferturile de finala a ajuns cineva sa ii ia 5 game-uri dintr-un set (un francez care mi-a lasat o amintire placuta, Gilles Simon).
Finala se anunta interesanta intre numarul unu mondial Nadal si numarul doi, Roger Federer. Nadal a fost 160 de saptamani numarul doi dupa Federer (un alt record). Chiar parca se spunea ca e eternul numar 2. Doar anul trecut a reusit sa il detroneze pe Feder de pe primul loc ATP. De cealalta parte, Federer e la punctul sa il ajunga pe Pete Sampras cu 14 titluri de grand slam. O sa fie un veci pe viata si pe moarte.
Azi am tras chiulul cu alergatul caci asa cum am spus nu m-am dezlipit din fata televizorului. E destul de greu sa ajung la 78 de kg pana .. poimaine. Insa o sa va tin la curent cu ce o sa zica “cantarul oficial”. Ieri am alegat 13km in doua reprize .. insa parca totusi e destul de departe de cele 23 pe care le-am facut acum un an (alergare + plimbare) intr-o singura zi ca sa imi ating target-ul. Parca toate is impotriva mea anul asta, inclusiv o bronsita care nu stiu cum s-a lipit de mine cand afara is 30 de grade :) ... de fapt stiu, de vina e apa rece pe care am baut-o dupa o ora jumatate de jucat fotbal in sala.
Oricum is pe drumul cel bun si iar am ajuns la un nivel de energie care sa ma ajute sper sa imi ating si celelalte teluri pe care le am inafara sportului. Hai ca va las ca e 3 dimineata in Australia si la 7:30 tre sa pun in aplicare ce am vazut in seara pe terenul de tenis.
a relatat cronicarul sportiv,
Dorin
P.S. E de urmarit si finala de tenis feminin intre Serena Williams si sora lui Marat Safin, Dinara Safina.
De cateva minute s-a terminat unul dintre cele mai frumoase partide de tenis vazute vreodata, cel mai lung meci din istoria Australian Open, semifinala dintre Rafael Nadal si Fernando Verdasco (6-7(4) 6-4 7-6(2) 6-7(1) 6-4). Un meci care merita vazut si revazut chiar daca tine 5 ore si 14 minute, un meci care a inceput vineri si s-a terminat sambata dimineata la 1 a.m.
Acum un an am inceput sa joc tenis tot dupa un turneu de Australian Open. Si ma bucur ca am facut-o, caci tenisul este un sport frumos. Insa parca meciul din seara asta a fost ceva de neimaginat. Nu am vazut spectatori aplaudand in picioare minute in sir cateva mingi consecutive castigate cand de unul cand de celalalt jucator.
Pentru mine Fernando Verdasco a fost o surpriza mai mult decat placuta. N-am auzit pana la acest turneu de el, chiar daca banuiesc ca e destul de cunoscut in lumea tenisului (e numarul 14 ATP). Si nici nu am urmarit nici un meci disputat de el la acest turneu, tot ce stiam pana in aceasta semifinala e ca a eliminat pe favoritul lui Federer, Andy Murray (nr 4 ATP) si pe finalistul de anul trecut, francezul Jo-Wilfried Tsonga).
Am fost placut impresionat mai ales ca ma asteptam ca Nadal sa treaca peste aceasta semifinala fara prea multe probleme, vazand jocurile lui anterioare. Nadal e intr-o forma de zile mari. Parca nimic nu poate sa ii stea in fata. La acest turneu, Nadal nu a pierdut nici un set si doar in sferturile de finala a ajuns cineva sa ii ia 5 game-uri dintr-un set (un francez care mi-a lasat o amintire placuta, Gilles Simon).
Finala se anunta interesanta intre numarul unu mondial Nadal si numarul doi, Roger Federer. Nadal a fost 160 de saptamani numarul doi dupa Federer (un alt record). Chiar parca se spunea ca e eternul numar 2. Doar anul trecut a reusit sa il detroneze pe Feder de pe primul loc ATP. De cealalta parte, Federer e la punctul sa il ajunga pe Pete Sampras cu 14 titluri de grand slam. O sa fie un veci pe viata si pe moarte.
Azi am tras chiulul cu alergatul caci asa cum am spus nu m-am dezlipit din fata televizorului. E destul de greu sa ajung la 78 de kg pana .. poimaine. Insa o sa va tin la curent cu ce o sa zica “cantarul oficial”. Ieri am alegat 13km in doua reprize .. insa parca totusi e destul de departe de cele 23 pe care le-am facut acum un an (alergare + plimbare) intr-o singura zi ca sa imi ating target-ul. Parca toate is impotriva mea anul asta, inclusiv o bronsita care nu stiu cum s-a lipit de mine cand afara is 30 de grade :) ... de fapt stiu, de vina e apa rece pe care am baut-o dupa o ora jumatate de jucat fotbal in sala.
Oricum is pe drumul cel bun si iar am ajuns la un nivel de energie care sa ma ajute sper sa imi ating si celelalte teluri pe care le am inafara sportului. Hai ca va las ca e 3 dimineata in Australia si la 7:30 tre sa pun in aplicare ce am vazut in seara pe terenul de tenis.
a relatat cronicarul sportiv,
Dorin
P.S. E de urmarit si finala de tenis feminin intre Serena Williams si sora lui Marat Safin, Dinara Safina.
Wednesday, January 14, 2009
De inceput de an ...
Recitind blogurile mele de anul trecut mi-am dat seama ca ianuarie pentru mine e o luna in care sunt … foarte sportiv. Aceeasi veche poveste .. kg in plus, trezirea devreme, alergat si mancare mai putina. De data asta am inceput mai din timp (5 ianuarie) si startul s-a dat de la 84 de kg.
Chiar daca ca orice inceput parca totul scartie, de data asta am experienta de anul trecut de partea mea si in plus de asta mai am cativa asi in maneca.
Unul dintre ei e site-ul celor de la Google - Gmaps Pedometer care iti masoara distanta pe care alergi.
O sa folosesc si “investitiile” de anul trecut (ceas cu heart-rate monitor, adidasii “profesionisti” pe care mi i-am luat si care sper sa alerge singuri, cartea “Running for peak performance” a lui Frank Shorter (medaliat cu aur la Jocurile Olimpice de la maratonul din Germania din ’72), sfaturile colegilor mei de servici care au participat la maratoane, etc)
Pentru a imi imbunatati partea cu fitness-ul am mers saptamana trecuta si la doua ore de “spinning class” pe langa alergarea obisnuita de pe treadmill.
A fost o experienta incredibila din mai multe puncte de vedere. Chiar daca sunt un fan al alergatului, intensitatea “intervalelor” cat si incurajarile “batranicii” cu care facem m-au facut sa imi placa si sportul asta. Batranica e
o tipa de 40-45 de ani, cu un corp si un conditie fizica de invidiat. O alta chestie care mi-a placut a fost incaperea unde s-a tinut ora respective: o sala bine aerisita, care are pe pereti tot felul de planete si de stele, o lumina difuza, o muzica antrenanta.
Pe langa incurajari tipa ti-a reamintit ca daca tot te-ai dat jos din pat si ai ajuns la 6 dimineata la sala, macar sa iti dai silinta sa merite efortul. Si a mai spus un lucru care mi-a placut: “Whatever you are doing in your life, challenge yourself!” (Orice faci in viata, autodepaseste-te!)
Lupta cu mine insumi mi-a placut dintotdeauna. Pentru multi e greu de inteles ce placere e sa tragi de niste fiare si sa faci aceleasi miscari over and over again, sau sa alergi de unul singur pe banda, sau printr-un parc, insa fiecare minut / kg / km in plus care il adaugi antrenamentui de saptamana trecuta te face sa privesti si sa traiesti viata ca un invingator.
De multe ori esti tentat la jumatatea antrenamentului sa te opresti (asta mai ales atunci cand nu ai un sparring parter care sa traga de tine), insa trebuie sa iti spui “winners never quit and quitters never win ” si sa stangi din dinti si sa mergi mai departe. Satisfactia care o ai atunci cand iti apare scris pe banda “work completed” e greu de descris in cuvinte. Si cu cat mai greu e antrenamentul cu atat mai mare e satisfactia.
E usor de scris despre asta insa mai greu e chiar sa faci. Totul e sa incepi usor si incet, incet sa iti maresti “zona de confort”. Eu mi-am propus sa alerg minim 4kg pe zi de 5 ori pe saptamana. Iar in zilele cand nu alerg sa fac o altfel de miscare (tenis, surf, etc)
Poate surf e un cuvant cam pretentios avand in vedere ca de fapt Mos Craciun ne-a adus (mie si lui Mihai) cate un bodyboard la fiecare. Deh ... tre sa profitam de vara australiana si sa ne bucuram de soarele arzator. Weekendul trecut am prins niste valuri de 1.5 metri.
Si ca orice plan care se respecta trebuie sa am si un tzel care sa ma tina in priza luna asta: 1 Februarie = 78 kg.
Asa ca va invit sa facem o echipa in 2009 care sa faca mult mai multa miscare.
Astept sa impartasiti aici pe blog impresiile despre rezultatele voastre sportive. Nu asteptati sa vina vara sau zilele mai insorite care sa te lase sa alergi prin parc. Indiferent daca la voi e iarna sau vara, faceti-va un membership la o gym si datzi-i bataie! Incepeti chiar de azi!
Scoateti-va adidasii de la naftalina, punetzi-i in picioare si faceti primul pas. Vorba aceea “orice drum de 10.000 de mile incepe cu un prim pas”
It’s up to you to design your life!
Dorin
Chiar daca ca orice inceput parca totul scartie, de data asta am experienta de anul trecut de partea mea si in plus de asta mai am cativa asi in maneca.
Unul dintre ei e site-ul celor de la Google - Gmaps Pedometer care iti masoara distanta pe care alergi.
O sa folosesc si “investitiile” de anul trecut (ceas cu heart-rate monitor, adidasii “profesionisti” pe care mi i-am luat si care sper sa alerge singuri, cartea “Running for peak performance” a lui Frank Shorter (medaliat cu aur la Jocurile Olimpice de la maratonul din Germania din ’72), sfaturile colegilor mei de servici care au participat la maratoane, etc)
Pentru a imi imbunatati partea cu fitness-ul am mers saptamana trecuta si la doua ore de “spinning class” pe langa alergarea obisnuita de pe treadmill.
A fost o experienta incredibila din mai multe puncte de vedere. Chiar daca sunt un fan al alergatului, intensitatea “intervalelor” cat si incurajarile “batranicii” cu care facem m-au facut sa imi placa si sportul asta. Batranica e
o tipa de 40-45 de ani, cu un corp si un conditie fizica de invidiat. O alta chestie care mi-a placut a fost incaperea unde s-a tinut ora respective: o sala bine aerisita, care are pe pereti tot felul de planete si de stele, o lumina difuza, o muzica antrenanta. Pe langa incurajari tipa ti-a reamintit ca daca tot te-ai dat jos din pat si ai ajuns la 6 dimineata la sala, macar sa iti dai silinta sa merite efortul. Si a mai spus un lucru care mi-a placut: “Whatever you are doing in your life, challenge yourself!” (Orice faci in viata, autodepaseste-te!)
Lupta cu mine insumi mi-a placut dintotdeauna. Pentru multi e greu de inteles ce placere e sa tragi de niste fiare si sa faci aceleasi miscari over and over again, sau sa alergi de unul singur pe banda, sau printr-un parc, insa fiecare minut / kg / km in plus care il adaugi antrenamentui de saptamana trecuta te face sa privesti si sa traiesti viata ca un invingator.
De multe ori esti tentat la jumatatea antrenamentului sa te opresti (asta mai ales atunci cand nu ai un sparring parter care sa traga de tine), insa trebuie sa iti spui “winners never quit and quitters never win ” si sa stangi din dinti si sa mergi mai departe. Satisfactia care o ai atunci cand iti apare scris pe banda “work completed” e greu de descris in cuvinte. Si cu cat mai greu e antrenamentul cu atat mai mare e satisfactia.
E usor de scris despre asta insa mai greu e chiar sa faci. Totul e sa incepi usor si incet, incet sa iti maresti “zona de confort”. Eu mi-am propus sa alerg minim 4kg pe zi de 5 ori pe saptamana. Iar in zilele cand nu alerg sa fac o altfel de miscare (tenis, surf, etc)
Poate surf e un cuvant cam pretentios avand in vedere ca de fapt Mos Craciun ne-a adus (mie si lui Mihai) cate un bodyboard la fiecare. Deh ... tre sa profitam de vara australiana si sa ne bucuram de soarele arzator. Weekendul trecut am prins niste valuri de 1.5 metri.
Si ca orice plan care se respecta trebuie sa am si un tzel care sa ma tina in priza luna asta: 1 Februarie = 78 kg.
Asa ca va invit sa facem o echipa in 2009 care sa faca mult mai multa miscare.
Astept sa impartasiti aici pe blog impresiile despre rezultatele voastre sportive. Nu asteptati sa vina vara sau zilele mai insorite care sa te lase sa alergi prin parc. Indiferent daca la voi e iarna sau vara, faceti-va un membership la o gym si datzi-i bataie! Incepeti chiar de azi!
Scoateti-va adidasii de la naftalina, punetzi-i in picioare si faceti primul pas. Vorba aceea “orice drum de 10.000 de mile incepe cu un prim pas”
It’s up to you to design your life!
Dorin
Sunday, January 11, 2009
Un studiu de caz
Ieri am fost placuta surprinsa (din nou) de cum functioneaza sistemul in Australia. Mie, cum nu mi-a placut niciodata prea tare sa fac cereri si hartii, mi se pare asta cu atat mai de pret.
Am o asigurare de sanatate care imi plateste jumatate din banii pe care ii dau la dentist. Mi-au dat un card si cand platesc la dentist dau si cardul, ei il trec prin aparatul lor, vad cat imi plateste asigurarea si trag banii de acolo, iar eu platesc doar diferenta.
Anul trecut mi-am facut o carie si cand sa platesc, nu a mers sistemul din cauza lor (Health fund down). Mi-a zis doctorita ca trebuie sa platesc tot si dupa aceea sa povestesc cu ei sa-mi dea restul de bani. Asa am facut, tin minte ca era $120.
M-am dus acasa si am cautat pe siteul lor cum merge cu Online claiming (cand ceri online sa-ti trimita banii). Am cautat doctorul dupa cod si am scris codul serviciului medical, codul dintelui si suma, cum apareau pe chitanta. Acolo scria ca mai trebuie chitanta in original trimisa la ei si pe spatele chitantei sa scrii membership # (id-ul pe care il am la ei).
Mi-am pus chitantele in plic cum trebuia si am luat plicul cu mine, sa-l plasez odata la posta.
Un singur lucru n-am inteles eu prea bine, ca n-a mai folosit pana acum: cum e cu adresele astea cu Reply Paid. Eu aveam in adresa unde trebuia sa trimit un cod de Reply Paid. Asta inseamna ca nu mai trebuie sa pui timbru, cand proceseaza scrisoarea, ii pune pe ei sa plateasca. Sistemul asta folosesc companiile mari (un fel de plic timbrat ce se mai practica si la noi, cand iti trimitea in scrisoare un alt plic ca sa raspunzi inapoi).
Ce nu stiam eu e daca Reply Paid asta functioneaza in toata Australia sau in fiecare stat in parte (ca eu trebuia sa trimit in New South Wales).
M-am gandit ca cel mai bine pun timbru (poate trebe, poate nu, n-ai de unde sa stii :)), mai bine decat sa trimit chitantele originale in plic netimbrat. Partea proasta ca la posta e un program din ala imposibil, de la 9 la 4 parca, e departe sa ajung in pauza de masa (sau undeva de unde sa iau timbre) si, uite asa, am tot amanat sa-l trimit.
Intre timp, mi-au intrat $60 in cont de la ei, eu inca n-am trimis plicul. Zic eu, romanca fiind :): “Vezi de treaba, nu mai trebuie sa trimit nimic. Daca mi-au intrat banii e gata, or fi verificat cu doctorul”.
Gresit! Mi-a venit peste o luna jumate scrisoare in posta de la compania de asigurari unde scria ceva de genul: “Doamna Blaga, noi n-am primit inca chitanta. Si daca nu le primim in 10 zile, suntem nevoiti sa cerem banii inapoi si sa va blocam facilitatea de online claiming pana la solutionarea problemei. Daca ati trimis intre timp, ignorati aceasta scrisoare :) ”.
Ce sa mai zic, fair enough, greseala mea. Problema era ca mi-am ratacit plicul si nu-l mai gaseam niciunde. Aveam eu niste copii dupa chitante, dar zicea acolo ca le trebuie originalul.
Sun la ei si le explic ca am pierdut chitantele, iar ei zic sa merg pana la doctor sa cer una noua (s-a lamurit cu ocazia asta si problema cu Reply Paid, nu trebuie timbru).
Am sunat la doctor si am vorbit la receptie, le-am spus ca am pierdut chitanta, mi-a zis ca sa-mi las numarul de mobil ca ma suna doctorita. Dupa o jumatate de ora m-a sunat doctorita, am mai verificat cu ea data cand mi-a lucrat, codul operatiei, numarul dintelui :) si mi-a zis sa merg oricand, ca e gata chitanta noua. M-am dus in 10 minute, la receptie am zis ca sunt aia cu chitanta pierduta de la telefon, a scos un plic pe care scria numele meu cu tot ce trebuia inauntru.
Poate ca nu vi se pare mare lucru, dar eu am fost tare fericita sa vad un sistem care functioneaza si e asa flexibil. Plus ca toata povestea a durat mai mult sa fie povestita decat a durat chiar sa se intample.
Si am mai invatat un lucru, daca ei iti trimit bani pe incredere, asta nu inseamna ca nu trebuie sa le mai trimiti dovada. What a concept!
Un an nou fericit la toata lumea. Va pup pe toti si mai ales pe buni Liviutza si Alexandra, care au venit de sarbatori la noi si acum s-au intors acasa, sa inceapa cu elan un nou an plin de provocari. A fost super impreuna, am batut cartile in fiecare seara si ne-am executat cu onoare pedepsele aferente (care au constat in special in gatit (sarmale, salata de vinete, chiftele cu sos, clatite, cozonaci, yummy-yummy, nu-i de mirare ca toti ne-am “implinit”), dar si curatenie si activitati sportive, toate pozate, sa ramana dovada).
Pa,
Alina
Am o asigurare de sanatate care imi plateste jumatate din banii pe care ii dau la dentist. Mi-au dat un card si cand platesc la dentist dau si cardul, ei il trec prin aparatul lor, vad cat imi plateste asigurarea si trag banii de acolo, iar eu platesc doar diferenta.
Anul trecut mi-am facut o carie si cand sa platesc, nu a mers sistemul din cauza lor (Health fund down). Mi-a zis doctorita ca trebuie sa platesc tot si dupa aceea sa povestesc cu ei sa-mi dea restul de bani. Asa am facut, tin minte ca era $120.
M-am dus acasa si am cautat pe siteul lor cum merge cu Online claiming (cand ceri online sa-ti trimita banii). Am cautat doctorul dupa cod si am scris codul serviciului medical, codul dintelui si suma, cum apareau pe chitanta. Acolo scria ca mai trebuie chitanta in original trimisa la ei si pe spatele chitantei sa scrii membership # (id-ul pe care il am la ei).
Mi-am pus chitantele in plic cum trebuia si am luat plicul cu mine, sa-l plasez odata la posta.
Un singur lucru n-am inteles eu prea bine, ca n-a mai folosit pana acum: cum e cu adresele astea cu Reply Paid. Eu aveam in adresa unde trebuia sa trimit un cod de Reply Paid. Asta inseamna ca nu mai trebuie sa pui timbru, cand proceseaza scrisoarea, ii pune pe ei sa plateasca. Sistemul asta folosesc companiile mari (un fel de plic timbrat ce se mai practica si la noi, cand iti trimitea in scrisoare un alt plic ca sa raspunzi inapoi).
Ce nu stiam eu e daca Reply Paid asta functioneaza in toata Australia sau in fiecare stat in parte (ca eu trebuia sa trimit in New South Wales).
M-am gandit ca cel mai bine pun timbru (poate trebe, poate nu, n-ai de unde sa stii :)), mai bine decat sa trimit chitantele originale in plic netimbrat. Partea proasta ca la posta e un program din ala imposibil, de la 9 la 4 parca, e departe sa ajung in pauza de masa (sau undeva de unde sa iau timbre) si, uite asa, am tot amanat sa-l trimit.
Intre timp, mi-au intrat $60 in cont de la ei, eu inca n-am trimis plicul. Zic eu, romanca fiind :): “Vezi de treaba, nu mai trebuie sa trimit nimic. Daca mi-au intrat banii e gata, or fi verificat cu doctorul”.
Gresit! Mi-a venit peste o luna jumate scrisoare in posta de la compania de asigurari unde scria ceva de genul: “Doamna Blaga, noi n-am primit inca chitanta. Si daca nu le primim in 10 zile, suntem nevoiti sa cerem banii inapoi si sa va blocam facilitatea de online claiming pana la solutionarea problemei. Daca ati trimis intre timp, ignorati aceasta scrisoare :) ”.
Ce sa mai zic, fair enough, greseala mea. Problema era ca mi-am ratacit plicul si nu-l mai gaseam niciunde. Aveam eu niste copii dupa chitante, dar zicea acolo ca le trebuie originalul.
Sun la ei si le explic ca am pierdut chitantele, iar ei zic sa merg pana la doctor sa cer una noua (s-a lamurit cu ocazia asta si problema cu Reply Paid, nu trebuie timbru).
Am sunat la doctor si am vorbit la receptie, le-am spus ca am pierdut chitanta, mi-a zis ca sa-mi las numarul de mobil ca ma suna doctorita. Dupa o jumatate de ora m-a sunat doctorita, am mai verificat cu ea data cand mi-a lucrat, codul operatiei, numarul dintelui :) si mi-a zis sa merg oricand, ca e gata chitanta noua. M-am dus in 10 minute, la receptie am zis ca sunt aia cu chitanta pierduta de la telefon, a scos un plic pe care scria numele meu cu tot ce trebuia inauntru.
Poate ca nu vi se pare mare lucru, dar eu am fost tare fericita sa vad un sistem care functioneaza si e asa flexibil. Plus ca toata povestea a durat mai mult sa fie povestita decat a durat chiar sa se intample.
Si am mai invatat un lucru, daca ei iti trimit bani pe incredere, asta nu inseamna ca nu trebuie sa le mai trimiti dovada. What a concept!
Un an nou fericit la toata lumea. Va pup pe toti si mai ales pe buni Liviutza si Alexandra, care au venit de sarbatori la noi si acum s-au intors acasa, sa inceapa cu elan un nou an plin de provocari. A fost super impreuna, am batut cartile in fiecare seara si ne-am executat cu onoare pedepsele aferente (care au constat in special in gatit (sarmale, salata de vinete, chiftele cu sos, clatite, cozonaci, yummy-yummy, nu-i de mirare ca toti ne-am “implinit”), dar si curatenie si activitati sportive, toate pozate, sa ramana dovada).
Pa,
Alina
Subscribe to:
Posts (Atom)
