Ati auzit de pisica lui Schroedinger? Nu-i ea asa celebra ca si cainele lui Pavlov, dar asta nu inseamna ca e mai putin importanta. Schroedinger a folosit exemplul cu pisica pentru a ilustra teoria cuantica a superpozitiei, generalizand o sugestie lansata de Einstein.
In caz ca nu ati auzit de ea... Pisica (imaginara) a lui Shroedinger se afla inchisa intr-o cutie, impreuna cu o particula radioactiva. Particula radioactiva poate cu o probabilitate egala sa se descompuna sau nu. Daca se descompune, pisica moare, daca nu, traieste.
Intrebarea e: in momentul acesta, pisica traieste sau nu?
Schroedinger spune ca ambele variante sunt adevarate. In momentul in care pisica este inchisa in cutie, universul se cloneaza. In unul dintre universuri, pisica traieste, in celalalt a murit (aici vine superpozitionarea). Doar in momentul in care deschidem cutia, vom afla in care dintre universuri ne aflam.
Zilele astea, nu stiu de ce, m-a obsedat in repetate randuri povestea asta cu pisica si cu universurile paralele. Cum ne aflam la un moment in viata cand luam o decizie, iar universul nostru se cloneaza. In unul dintre ele am facut o anumita alegere, in celalalt am facut exact contrarul. Tema e destul de fumata, mai ales in filmele americane. E ceva dramatic in toata povestea asta cu omul care se intoarce in timp sa vada cum ar fi fost viata lui daca in momentul X ar fi ales altceva.
Referitor la mine si viata mea, ma gandeam care au fost deciziile pe care le-am luat in care universurile paralele au fost la distanta maxima unul de altul. Nu-mi vine sa cred in predestinare (ca viata ti-e scrisa de dinainte pas cu pas), insa cred cu tarie ca nimic din ce se intampla nu e la intamplare si ca lucrurile au logica lor interna, pe care pot sau nu sa o inteleg. Ce e sigur e ca seria de decizii pe care le-am luat au facut din mine omul care sunt acum. Si tot ce va povestesc acum e doar unul dintre universurile posibile. E universul in care ma aflu eu. In caz ca nu va spune nimic sau vi se pare neinteresant tot ceea ce cititi aici e poate datorita faptului ca universul in care traiti voi se suprapune prea putin peste cel in care traiesc eu.
Am intalnit oameni care au luat decizii grele si s-au luptat sa ajunga in universul pe care l-au visat. Ceea ce contrazice oarecum predestinarea. Colegul meu vietnamez a fugit din tara lui cand avea 11 ani. A plecat pe o banca de 9m, in care se aflau 62 de oameni. Cu mama lui, 3 frati si un var, toti mai mici decat el. Au plecat fara harti, plutind in deriva pe ocean zile intregi, printre cadavre de pe alte barci scufundate. Li s-a terminat mancarea si beau apa din ce ploua si se strangea pe fundul barcii. Unii disperau si plangeau. El insa spune ca in momentele acelea, nu se putea gandi nici ca-i prinde, nici ca mor de foame, nici ca se ineaca. Singurul gand era ca scapa si ajunge la libertate! Si a ajuns. Dupa un an in Indonezia in lagar, i-a trimis in Australia. Si aici au inceput sa-si refaca viata, sa mearga la scoala, sa invete engleza... bucurandu-se cand venea ora de matematica si vedeau cifre in loc de cuvinte...
Cati oameni in situatia mamei lui ar lua o asemenea decizie? Si cum ar fi fost viata lor daca ar fi ramas? De ce ei au trebuit prima data sa infrunte moartea si doar dupa aceea sa traiasca cu adevarat? Ati putea vreodata trai in universul lor?
Cheers,
Alina
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
2 comments:
Eu unul ma intreb ce as fi facut daca as fi trait acum 20 de ani... acum e usor, ma bucur de libertatea de a citi un post care-l injura pe Base', de libertatea de a merge beat intr-un birou de multinationala, de a pleca in ce colt al lumii as vrea... Si totusi nu ne bucuram de libertatile pe care le avem... toate ni se par atat de normale. Nu stiu unde vreau sa ajung dar... ne bucuram prea putin de ce avem!
Interesanta ideea asta cu universurile paralele, auzisem de ea si dupa cum bine ai subliniat, e arhipopulara in toate filmele americane.
Ce ar mai fi interesant de adaugat e ca uneori decizii minore cauzeaza efecte majore in viata unui om. De genul te urci fara sa stii in masina cu 3 prieteni, un sir intreg de cauzalitati conduce la un accident care te marcheaza pe viata. Dupa asta stai si iti blestemi toate optiunile minore care au condus la acest eveniment. Daca intarziam un minut, daca nu ma urcam in masina, daca ramaneam de vorba mai mult cu prietena acasa, daca adormeam inainte, daca...cred ca e ingrozitor sa te gandesti intr-un asemenea scenariu la ce s-a intamplat intr-un univers paralel, unde nu esti marcat de experienta terifianta prin care ai trecut. Si inca ceva: de cele mai multe ori nu luam in calcul deciziile care ne-au transformat viata in bine, ci doar cele care ne-au transformat-o in rau. Cum ar fi fost daca nu...
Take care,
Radu
Post a Comment