Omuletzii

Mihai al meu a mancat odata nectarine cu pofta si dupa aceea a vrut lapte. I-am spus prieteneste: “Baiete, nu-i bine ce vrei sa faci. O sa te doara burta!”. Ca de obicei el a vrut mai multe explicatii de ce spun asta. I-am explicat ca se intampla ceva cand se intalneste nectarina cu laptele, pt ca una e acid, iar cealalta baza, adica sunt diferite si nu se inteleg bine impreuna. Si el : “Dar ce iasa daca se intalnesc?”. Ca pe vremuri la scoala la chimie, cand te scotea la tabla sa ne asculte, fara sa ma gandesc prea mult cu cine vorbesc, ii spun ca iese sare si apa. L-am cam pus pe ganduri, ca a ramas tacut cateva secunde si dupa aceea, iluminat, mi-a spus: “Aha! Deci asa a facut Dumnezeu oceanul!”

Ca toti copii si el vrea sa le stie pe toate. Iar eu incerc sa-i dau raspunsuri cat mai corecte si exacte. Si, fara sa-mi dau seama, de multe ori uit ca e copil si il tratez ca pe un om mare.

Noi cand am venit in Australia am vrut sa lasam in Romania copiii o vreme. Ne gandeam ca cine stie ce vom gasi pe aici si sa nu fie acomodarea o experienta prea
traumatizanta pt ei. Erau o multime de necunoscute si pt noi. Ne-am gandit sa venim doar noi aici si sa ne cautam de lucru. Cand unul isi gaseste de lucru, celalalt merge dupa copii. Iar pe cand ajung ei aici sa fie o situatie mult mai buna si mai
stabila. Am vorbit si cu altii care au plecat din tara cu copii in situatii similare si ei ne-au sfatuit sa nu-i lasam acasa si sa-i luam cu noi.

Am stat in dubii o vreme, insa pana la urma ne-am hotarat sa incercam marea cu degetul si sa-i luam cu noi de la inceput. Am zis ca o luam mai usor cu cautatul de lucru in prima parte si ii vom considera niste mici tovarasi de calatorie, cu care putem impartasi toate experientele.. Ceea ce a urmat a validat decizia noastra. Ne-am dat seama ca ar fi fost mult mai greu pentru toti, daca ei ar fi ramas in Romania.

Am avut emotii cu ei la inceput, pana am vazut ca totul e ok. Fiecare dintre ei a inceput scoala / gradinita full-time. Nu i-am lasat treptat cateva ore si sa marim perioada. Au ramas de la inceput o zi intreaga. Mihai stia un pic de engleza, lucruri elementare si avea un coleg roman care mai putea traduce din cand in cand. Iulia nu stia engleza si nici nu avea pe nimeni care sa inteleaga romaneste acolo.

Adevarul este ca ei au fost de milioane. Le-am spus ca n-au de ce sa se sperie, e distractie, se joaca cu copiii pe acolo si pe seara ne intalnim si povestim
cum a fost. Iar ei au inteles si au cooperat, ceea ce va dati seama ca ne-a facut noua viata mult mai usoara.

Asa ca nu-i de mirare ca am ajuns sa-i consider mici adulti. Se intampla cateodata cate o faza ca aia cu laptele si nectarinele sau vine Iulia la mine sa-i spal biscuitele care i-a picat pe jos, si atunci imi amintesc ca sunt doar copii.

Dupa parerea mea, parintii au doua tendinte in legatura cu cresterea copiilor, fiecare in parte periculoasa daca exagerazi cu ea. Una e sa-si considere copiii copii toata viata, sa-i cocoloseasca si sa le transmita, fara cuvinte, mesajul ca ei
trebuie ajutati, ca nu se pot descurca singuri si ca cineva trebuie sa aiba grija de ei. Cealalta tendinta, pe care eu am intalnit-o mult mai rar, e sa nu le acorde copiilor dreptul lor la copilarie si sa le puna pe umeri sarcini prea grele pentru varsta lor. Mi se pare trist cand se intampla oricare dintre situatii si
sper sa nu cadem in nici una dintre capcane.

Na, ca mi-am dat cu parerea si in materie de pedagogie.

Cheers,
Alina