Ultima zi de scoala din 2011

Azi a fost ultima zi de scoala in Australia. Teoretic, caci practic scoala s-a terminat ieri. Copiii mei au aflat cine o sa le fie noii profesori in urmatorul an, cine o sa le fie noii colegi, unde o sa aiba clasa, etc. Astazi a fost o zi in care doar cine a vrut a mers la scoala. Cine a facut totusi lucrul acesta a mers sa ajute sa se faca curatenie in clasa si dupa aia s-au uitat la un film de desene animate. Parca nu tin minte sa fi facut niciunul din lucrurile astea in ultima zi de scoala ..

Recitind postul de anul trecut mi-am dat seama ca l-as putea copia cu usurinta.

Si anul acesta Mihai a avut aceleasi rezultate exceptionale la scoala:

    A luat si anul asta trofeul "Academic Excellence" pentru elevii din clasa a 5-a, a castigat toate probele de inot (de data asta 6) devenind campionul scolii la copii de 10 ani, (s-a calificat la faza locala la 2 stiluri de inot reusind sa isi doboare recordul la 50m craul cu peste 3 secunde), si-a mentinut de asemenea si titlul de campion al scolii la "Connect 4", a luat medalia de argint la un concurs organizat intre scolile din Brisbane cu orchestra scolii (de data asta a facut parte din Senior Orchestra), a reprezentat scoala la un concurs de cros, a fost in primii 1% din copiii din Queensland la un concurs international de matematica si in primii 5% la "science" si ieri a luat centura portocalie la kenpo. A continuat sa cante la pian si la vioara (si am vazut in report card-ul care l-am primit acasa ca a invatat sa cante si la ukulele(un fel de mini-chitara). Sper ca nu am uitat nimic .. ba da, am uitat ceva: de cateva saptamani mi-a spus ca are prima lui prietena: Tayla (care a fost si ea campioana scolii la inot atat anul trecut cat si anul asta).

Iulia a terminat clasa a doua. Rezultatele la scoala au fost putin mai slabe decat anul trecut cand majoritatea notelor au fost A (excellent), anul asta majoritatea lor sunt B (very good). A castigat si ea proba de inot pe scoala (insa trofeele se dau doar de la clasa a 4-a in sus), a fost vicecampioana la "Connect 4" (fiind batuta de Mihai), a invatat sa cante la pian (si a fost selectionata sa cante la vioara anul viitor), a luat si ea centura portocalie la kenpo, a alergat prima ei proba oficiala de 1 km la "Twilight run" si dupa ce ne-am intors din Romania a inceput sa mearga la gimnastica. Iulia face trei sporturi pe saptamana (inot, kenpo si gimnastica) fiind viitoarea speranta a familiei Blaga la jocurile olimpice din 2020 :)


A fost totusi o "materie" la care l-a batut pe Mihai: la purtare. A reusit sa termine clasa a 2-a obtinand nivelul 1 la "You can do it" (N.R.Poti sa faci asta!), un fel de competitie intre elevii scolii si la care sunt luate in calcul mai multe lucruri: comportament, perseverenta, respect fata de profesori si fata de colegi, empatie, etc. Sunt putini copii in scoala care reusesc sa ajunga la nivelul 1 (se pleaca la inceputul scolii de la nivelul 3). Cei cativa pitici care reusesc insa acest lucru au privilegiul sa aiba lunch-ul cu directorul scolii!

Deocamdata atat cu analiza de anul asta. Impreuna cu Alina o sa tragem concluziile in vacanta de Craciun si o sa vedem cum o sa abordam anul 2012 ca sa ii ajutam sa isi imbunatateasca lucrurile la care sunt mai putin tari si sa isi dezvolte in continuare punctele lor forte.

Mai avem o singura competitie in 2011: un concurs de inot  pe distanta de 50 m intre mine si Mihai. Imi doresc ca acest concurs sa se desfasoare anual (anul asta o sa fie in 15 decembrie).

Sper sa fie o cursa reusita si oricat de mult imi doresc ca fiul meu sa ma intreaca, am sa ma straduiesc sa fiu un partener de competitie pe masura. Si atunci cand o sa reuseasca sa ma bata, sa savureze din plin victoria (sper, insa, macar inca vreo cativa ani sa castig proba asta).

Dorin, un tata fericit

My Lionnel Messi

Nu vreau sa vorbesc in acest post despre atacantul Barcelonei, unul dintre cei mai scumpi jucatori de fotbal ai planetei, ci vreau sa vorbesc despre un altfel de jucator de fotbal care, momentan, nu evolueaza la nici o echipa de fotbal. Una din diferentele dintre cei doi, pe langa masiva diferenta de 849.985 de euro de salar lunar, e ca el a inscris zilele astea primul gol in trei sezoane, fata de cele 52 de goluri din 53 de meciuri inscrise de jucatorului Barcelonei doar in acest sezon. Si totusi care e asemanarea intre el si Messi? E ca e la fel de pretios pentru echipa lui ca si Messi pentru echipa catalana, ceva ce americanii numesc … priceless.

Poate ca nu a luat titlul de cel mai bun jucator al finalei Champions League insa si-a aparat cu success titlul de campion al scolii la connect4, titlu castigat anul trecut. Ba mai mult era sa joace finala, cu Iulia care a fost si ea finalista intre clasele 1-4. Ati ghicit, e vorba de baiatul meu, Mihai.

Am reflectat zilele astea la o idee pe care am auzit-o mai demult, si anume aceea ca success-ul lasa urme.

E destul de putin probabil sa ajungi sa faci un lucru, fara sa fii transpirat din greu la antrenamente. Insa daca strangi din dinti si tragi din greu in fiecare zi, nu dupa multa vreme o sa ajungi sa culegi rezultatele muncii tale. Si parca aceste rezultate, vin pe mai multe planuri. Cred ca o gramada de lucruri in viata, tin 80 la suta de behaviour (comportament, modul in care iti traiesti viata) si doar 20% de stiinta de a face acel lucru. Si acest lucru e valabil indiferent ca vrei sa ai o viata sanatoasa, sa tii o dieta care sa aiba success, sau ca e o modalitate de a iti administra finantele.

Astfel o zi din viata micului meu campion incepe cu jumatate de ora de cantat la pian, urmata de un sfert de ora de exersat la vioara. Si se incheie cu jumatate de ora de citit si cateva exercitii de matematica si engleza. Nu stiu daca e mult sau putin, insa consistenta asta din viata lui si a Iuliei sper sa dea roade.

Cred ca incet rolul meu ca si parinte sa schimbat de la antrenor, la cel de manager. In echipa Blaga, si eu si Alina avem mai mult un rol de finantatori, un fel de Abramovich de la Chelsea (comparatie care ma face sa zambesc, caci poate e tot asa de “fortata” ca si cea cu Messi).

In staff-ul nostru insa ii avem pe Brett si Mrs.Morris (care se ocupa de aptitudinile muzicale), pe Cameron si Nick (care se ocupa de partea de inot), pe Don si Suzzane (antrenorii lor de kenpo), pe Daniella (care se ocupa de partea spirituala), Mr Look si Mrs. Peasey (care se ocupa cu scoala lor). Am renuntat la idea de a le face eu pe toate, si mai degraba ii las pe oamenii astia talentati, care au o pasiune in ceea ce fac, sa ii antreneze ei.

La seminarul la care am fost la Sydney am auzit o definitie interesanta a notiunii de parinte: o persoana care lucreaza 20 de ani ca sa creeze o persoana de success.

Cu Mihai am ajuns la jumatatea drumului, cu Iulia am trecut de prima treime. Poate prima jumatate a fost cea mai usoara, caci e jumatatea cand vrea sa urmeze exemplul tau, cand pentru fiecare baiat parintele reprezinta un Superman. Incet, incet ma astept ca sa fie influentat din ce in ce mai mult de anturajul din care face parte. Si asta ma cam sperie la momentul asta. Dar asta e viata! Toti am trecut prin faza asta (abia acum inteleg cand zicea taica-mio ca e happy de colegii mei de camera din facultate). Cred ca e destul de adevarat proverbul romanesc “spune-mi cu cine te aduni, ca sa iti spun cine esti!”

Tot ce putem face ca si parinti ii sa ii echipam in astia 20 de ani cu un set de “tools” care speram sa ii ajute in viata. Insa poate si mai important e sa ne rugam ca Doamne Doamne sa aiba el grija de ei, caci o poate face cu mult, mult mai bine decat noi.

Un alt lucru care insa trebuie sa il fac ca si parinte e sa petrec mai mult timp cu ei. Alina mi-a atras atentia acum ceva vreme ca nu le acordam suficient timp (si asta se intampla si din cauza programului nostru destul de incarcat, si parte si datorita faptului ca s-a maritat cu o fiinta (mult prea) sociala, care considera ca trebuie sa investesti timp ca sa iti mentii relatiile de prietenie).

Insa in momentul in care suntem (sau avem) musafiri, dintr-o data in loc sa ne crestem noi copiii ii lasam pe altii sa ii creasca (fie televizorul care e pus pe desene, sau jocul de pe calculator, etc). Si asta ii un challenge in viata mea: sa gasesc o balanta intre timpul care il acord prietenilor, timpul care mi-l acord mie (mersul la sala, la kenpo, la tenis, etc), si timpul care il petrec cu ei. Partea mai putin funny e ca Alina are dreptate (sunt genul de barbat care sa recunoasca ca nevasta are dreptate).

O alta problema e ca Mihai a ajuns la varsta la care nu mai vrea sa petreaca timp cu tine, chiar daca tu iti faci timp pentru el (e cam 50-50). E si el bombardat de o gramada de lucruri care i se par mai interesante de facut decat sa se joace cu mine (sincer sa fiu, nu prea am pe nimeni in familie care sa vrea sa se joace cu mine Monopolly, poate ca e prea lung jocul, poate ca nu prea stiu sa fac deal-uri bune, nu stiu :)). Ma uit la el si parca ma vad pe mine. E happy daca il lasi sa isi vada de treaba lui.

Cu Iulia e altceva. Oricand poate renunta la un film sau o emisiune favorita la TV doar ca sa joace un joc de rummy cu noi (sau orice alt lucru care sa presupuna compania noastra). Oare se intampla lucrul asta ca e cu trei ani mai mica decat Mihai si inca e la varsta cand se bucura de compania noastra, sau pur si simplu are alta personalitate, alt “love language” (vezi cartea “Cele 5 limbaje ale dragostei” a lui Gary Chapman). Timpul va lamuri si lucrul asta.

Se pare ca postul acesta l-am scris poate si datorita faptului ca trei zile am fost departe de cei trei memrii ai echipajului meu (si am putut sa apreciez ce norocos ii sa ii am in viata mea), poate si ca raspuns la intrebarea care mi-a pus-o Mihai cand m-a vazut ca am plecat de la servici ca sa fiu la o festivitatea de premiera cand a luat titlul de student of the week (student al saptamanii) si cand mi-a spus “Tata, esti mandru de mine?”. Da Mihai, sunt mandru de tine! Este un privilegiu pentru mine ca Doamne Doamne mi te-a transferat in echipa mea si sper sa imi dea suficienta minte incat sa te ajut sa devii un om de success, un om care sa fii o inspiratie pentru pe altii in societatea din care o sa faci parte, un crestin care sa fii “o lumina” in lumea asta.

Dorin, un tata mandru …

Obiceiul … sau cum m-am plimbat 240 km

De fiecare data cand incep sa scriu un post ma gandesc la cat timp a trecut de cand l-am scris pe ultimul … sa caut scuze, hmm nu prea am. Am fost ocupat? Oare nu ii toata lumea? Hai mai bine sa va povestesc cate ceva ce am facut lunile astea si sper ca pe viitor sa fiu mai activ (oare nu sper lucrul asta de fiecare data?!)

Unii dintre voi stiti ca ultimul dintre Blagoi care ne-a facut o vizita a fost taica-mio. Si a fost si cel care a petrecut cel mai mult timp aici in Aussie (aproape 5 saptamani). Nu spun asta ca in ideea ca am considerat sederea lui o povara, ci ca sa va dati seama nu am mai stat atat timp cu el in ultimii 10 ani adunati.

A fost un timp de nepretuit. Am avut prilejul sa discutam ore intregi impreuna. Am vazut locuri care de o frumusete care iti taie rasuflarea. Ne-am plimbat depanand amintiri de pe vremea cand eram mic, am adormit amandoi la ora de pian a lui Mihai, am jucat table si sah impreuna. Ce mai a fost cu mult mai mult decat mi-am planificat ca o sa fie!

Dar sa luam cu inceputul ..

Inaintea venirii fiecarui membru al familiei noastre, impreuna cu Alina si copiii facem un consiliu de familie in care stabilim care sunt “obiectivele turistice” care o sa le aratam incercand sa il lasam sa guste putin din bunatatile de care suntem inconjurati aici in acest “colt de lume”. Suna de parca as fi in al 9-lea cer :)

Cand alegem aceste obiective avem doua criterii: primul ... mergem pe chestii “clasice” (adica lucruri incercate de noi, locuri care le-am vizitat, care ne-au placut, cu care mergem la sigur). Al doilea criteriu e cel al noutatii: profitam de vizita lor pentru a descoperi impreuna locuri noi.

Ok .. bifam weekendurile (cand organizam excursiile) si ne rugam ca sa avem vreme frumoasa ca sa putem sa facem tot ce ne-am propus.

A venit si ziua mult asteptata: aterizarea tatalui meu in Brisbane.

Cred ca am fost cel mai emotionat dintre tot familionul. L-am asteptat cum asteapta un copil pe Mos Craciun. Dimineata fuga la aeroport .. acolo vreo cateva ore de asteptare pana cand se face vama, timp in care ti se lungesc ochii la oamenii care tot apar pe culoar, de parca toata lumea vine numai cel pe care il astepti tu intarzie sa apara. Apoi prima imbratisare. Apoi primele impresii (cum a fost drumul, cum nu te-ai schimbat (chiar daca pe fiecare dintre noi se vede trecerea acestor 2 ani si jumatate), ce mai e pe acasa, etc).

Ca de fiecare data, bunicii care au venit la noi au avut “privilegiul” de a petrece mai mult timp cu copiii nostri (adica de a ii duce la scoala, de a ii lua de la scoala, etc). Astfel in prima zi i-am aratat traseul si i-am facut cunostinta cu profesorii.

Poate oboseala dupa cele 30 de ore de zbor, poate caldura mare, sau poate faptul ca am incercat sa parcurgem cei 700 m care ne despart de scoala intr-un ritm mai alert l-au facut pe taica-mio sa trebuiasca sa ia o pauza la jumatatea distantei.

Acest lucru + greutatea lui (117.5 kg) m-a facut sa schimb un plic planul care mi l-am facut in legatura cu sederea lui la noi. Si astfel dintr-un concediu relaxant in compania noastra, sederea lui s-a transformat intr-un “booth camp”. Am intrerupt mersul la sala, inotul si tenisul de camp ... si mi-am focusat toata energia in antrenarea lui.

In ziua urmatoare m-am intors de la servici cu “cadouri”: o pereche de adidasi noi nouti. Inarmat si cu un ceas care inregistreaza pulsul am inceput un program care a constat din doua plimbari zilnice de aproximativ o ora fiecare (dimineatza devreme si seara) intr-un ritm intre 50-80% din MHR (maximul heart rate).



Am mers pe principiul “daca faci un lucru in 30 de zile consecutiv, o sa ti se formeze o deprindere”. Si de aici a inceput “chinul” .. trezirea de dimineata la 5:20, plimbarea pana la 6:30 – 7. Si apoi acelasi lucru seara (cateodata ne-a prins si 11 noaptea pana cand ne-am intors acasa, insa a doua zi tot la 5:20 ne-am pornit la plimbare).

A fost un program destul de greu de tinut si pentru mine, care desi eram “fit” (tin sa va reamintesc ca tocmai am fugit 10 km in 49 de minute la Bridge to Brisbane in perioada aia) am slabit 2 kg de la aceste plimbari. Ca sa nu mai vorbesc de durere de picioare :)

Pe masura ce timpul a trecut, greutatea tatalui meu a mers in jos (la inceput mai repede (2kg in prima saptamana), apoi mai incet), insa conditia lui fizica s-a imbunatatit spectaculos. Spre finalul sederii lui aici, cred ca au fost zile in care am mers peste 15 km.

Am batut intreaga suburbie in care sunt in lung si in lat (ca sa mai schimbam peisajul). Cand a fos mai “profesionist” (a se citi cand s-a obisnuit cu plimbari mai lungi), mergeam dimineata si in alte suburbii (de exemplu am fost intr-o dimineata in centrul Brisbane-ului, si ne-am plimbat prin gradina botanica). Nu mica i-a fost mirarea cand la ora 5:30 – 6: 00 am intalnit cel putin o suta de omuleti care se plimbau ca si noi, alergau sau se dadeau cu bicicletele. Desi suntem catalogati natiunea cu cei mai multi obezi (raportati la numarul de locuitor), exista si australieni care fac miscare! Si asta de la colegii mei de la birou, care in pauza de masa merg sa fuga intr-un parc din apropiere, pana la vecinii mei chinezi care fac tai-chi in fata casei, sau la biciclistii din Southbank. Oamenii aia cred ca au alte preferinte culinare decat McDonalds.

Stiu ca acum ca a “scapat” de mine, poate e mai greu sa se tina de un astfel de program care sa presupuna activitate zilnica, insa vorba reclamei “Daca vrei cu adevarat, poti!”

Am incredere in el ca nu o sa se lase, si chiar daca timpul nu il ajuta, o sa continue ceea ce am inceput impreuna in Australia. Nu-i asa tata??

Cu ce obicei m-am ales eu din acest experiment? Cu trezitul la 5:15 in fiecare dimineata (chiar si duminica (din pacate) :)...si cu multe lectii de viata.

Lucrul extraordinar, caci toata viata mea am fost de principiul ca daca nu iti ajung 24 de ore, poti sa te trezesti mai devreme si sa castigi inca o ora.

O sa revin cu alte amanunte din cadrul sederii lui aici la noi (mai placute de data asta) si o sa va povesesc cum am reusit sa mobilizez 20 de oameni sa faca impreuna cu mine o plimbare de 7km. Toate astea intr-unul din numerele viitoare ...

Dorin, alias Johny Walker – keep on walking

Pariul ...

Initial am vrut ca acest blog sa fie despre Maria Sharapova, castigatoarea de anul acesta de la Australian Open. Insa cu ultimele intamplari din viata mea, m-am decis sa il schimb.

Totul a inceput cu un pariu facut cu mine insumi la jumatatea lunii ianuarie. Mi-am zis: „Am sa ajung la 80 kg pana la sfarsitul lunii!”

Cand am venit in Australia am avut in jur de 85-86 kg. E destul de mult pentru mine, asa ca unul dintre goal-urile mele anuale a fost sa ajung la 78 kg (greutatea care m-a consacrat). Asa ca m-am apucat de sport (de fapt de sporturi: tae kwon-do si mers la sala). Am reusit sa dau jos vreo 2, 3 kg insa am inceput sa stagnez in jurul lui 83. Nu mi-am facut mari probleme, caci eu consider ca eram destul de „fit” (zic asta pentru ca eram in stare sa fac de exemplu 70 de flotari intr-o singura serie, sau sa imping de la piept o miscare cu 100 kg pe bara).

Apoi au venit sarbatorile ... in care pe langa o alimentatie plina de bunatati (sarmale si alte cele ...deh ca la romani) a fost si o perioada in care a plouat in Brisbane aproape trei saptamani. Pe la noi nu a plouat asa de tare (cum poate ati vazut inundatiile la stiri), insa a fost suficient cat sa nu prea poti sa iesi din casa.

Odata cu mutarea mea in Runcorn, am intrerupt si mersul la sala, iar la tae kwon-do-ul a avut si el o perioada de vacanta. Una peste alta de sarbatori am ajuns sa am iar 85-86 de kg. Insa pe langa faptul ca am pus la loc kg respective, intreaga mea energie parca a atins „rock bottom”.

Cam astea au fost premisele cate m-au facut sa fac acest pariu cu mine insumi. Mi-am zis „daca nu reusesc pe mine sa ma motivez, ce rost are sa incerc sa le vand altor oameni gogosi cu ce ar trebui sa faca, ce rost are „blog-ul motivational” la care mi-am propus sa lucrez, cand tot ceea ce fac e sa predic ceea ce am citit in carti si nu ceea ce pun chiar eu in practica”.

Asa ca inca din aceeasi zi m-am apucat de treaba. Nu de maine, nu de saptamana viitoare! Chiar de acum! Fara sa vreau acum mi-am dat seama ca am profitat de ce definea Tony Robbins prin „power of momentum”.

Am mai reusit in trecut sa slabesc 8kg in 10 zile (chiar daca nu mi-am propus atunci acest lucru) facand Oshawa (care e o cura de dezintoxicarea organismului). Insa de data asta mi-am propus sa abordez altfel problema. Mi-am zis ca nu o sa imi schimb dieta (desi o sa fiu atent la ce si mai ales cat o sa mananc), insa kg astea care le am peste 80 o sa le dau jos prin fuga. Daca la Oshawa 10 zile am mancat doar orez fiert si grau fiert, de data asta o sa alerg. Zis si facut!

Mi-am cumparat un pedometru (ca target-ul meu sa fie atins mi-am zis ca trebuie sa abordez problema S.M.A.R.T – specific, measurable, attainable, realistic and timely) si mi-am propus sa merg mai mult de 10 km pe zi.

A doua zi m-am inscris si la gym. Vreau sa va zic cateva cuvinte de gym-ul la care merg – Fitness first. Are o gramada de locatii nu numai in Brisbane, ci si in alte parti din Australia (Sydney, Melbourne, etc), ba mai mult .. e extins si in alte tari. Nu ii de mirare ca pe card-ul meu de sala scrie „If you’d joined one, you’ve joined them all”(daca ai subscris la una, ai subscris la toate). Insa nu despre asta vreau sa scriu si nici despre modul in care m-am targuit (de nu am mai platit joining fee si in pentru administration fee, am primit un rucsac cu tot felul de lucruri in el, (sticla de apa, sac sa iti pui pantofii, casti, etc).

Vreau sa va zic de locatia unde e amplasata sala la care m-am inscris eu. E intr-o gara! E gandita sa fie convenabila pentru oamenii care merg sau vin de la lucru. Pe langa aparatetele de ultima generatie care le vezi prin sali, doua tipuri de saune, etc ....are chiar si masa si fier de calcat. Asa ca nu e de mirare ca dimineatza ii vezi pe omulteti care vin trag de fiare, merg fac un dush, se barbieresc si isi calca camasa si pantalonii si merg imbracati la patru ace, la munca. In weekend mi-am propus sa merg la alte doua locatii, care is aproape de unde stau.

Sa va spun programul pe care l-am avut astea doua saptamani.
Trezirea: 4:45 a.m (in zilele cand Alina ducea copii la scoala)
Luat tren: 5:25
Ajuns la sala: 6:05
Program aerobic (care in principal a constat din alergare pe banda rulanta) 6:15 – 7:25
Shower + luat autobuz doua statii pana la munca 7:39
Lucru: 7:50 – 4:45
Luat copii de la gradi: 5:45 - 6:00
Pregatit cina + hranit copii 6:15 – 7:00
Alergat inca o ora 7-8 (dupa ce ajungea Alina acasa)

In zilele in care duceam eu copii dimineata, mergem la sala seara de obicei intre 7-8:30.

Cand m-am apucat de treaba asta nu m-am gandit nici un moment ca nu am sa reusesc. Mi-am zis intr-una ”if there’s a will, there’s a way!” Nu mi-am zis nici o clipa ca nu e sanatos sa slabesc atatea kg in doua saptamani, sau ca ar trebui sa o las mai moale cu alergatul sa nu imi bulesc genunchiul.

Acum privind retrospectiv nu pot spune ca a fost usor (au fost zile in care m-a durut genunchiul la care am fost operat, sau cand dupa ce am fugit o ora seara mi se parea destul de neplacut sa ma trezesc dimineata cu noaptea in cap si sa merg la sala si sa arerg inca o ora (la intervat de 9 ore). Pe de alta parte trebuie sa recunosc ca mi-a placut la nebunie gandul ca am sa reusesc!

A trebuit sa renunt la cateva dintre micile mele placeri (am alergat in timpul finalei de tenis, sau in timpul unui film cu Heath Ledger, pe care as fi vrut sa il revad); am „ratat” o iesire cu colegii (ceea ce i-a cam infuriat, de m-au sunat de vreo cateva ori noaptea sa ma intrebe ”where the f_ck are you?”, sau cand un prieten a venit la mine, nu numai ca nu l-am ajutat sa lupte cu berile din frigider, dar dupa ce a plecat am bagat inca vreo 6 km.

Ati observat ca parca de fiecare data cand te decizi sa tii o dieta, parca atunci vine un chef, o petrecere, o zi de nastere, sau ceva asemanator, care parca e facuta sa te puna la incercare??

M-a mai motivat si cateva posturi ale lui Andrei (my ex-boss) in care povestea si el cum trece prin aceleasi „placeri” ca si mine. Are mare dreptate baiatul asta cand spune ca echipamentul conteaza. Cand alergi o ora intreaga, toate se lipesc de tine. Parca doar la sauna mai trait clipe din astea sa curga asa apa de pe mine. Dupa o ora de alergare, curgea transpiratia din tricou fara sa il storc :)
Am investit si eu in vreo doua tricouri profi de care is tare mandru (de vreo 30-35$ bucata) in care iti face intr-adevar placere sa alergi. Probabil ca o sa imi fac cadou o pereche de adidasi mai profesionisti si o sa ii las pe astia pentru fotbal.

Cat de mult am alergat? La inceput nu puteam sa fug mai mult de 20 de minute si si alea erau presarate cu cateva momente in care in loc sa fug, mergeam „accelerat”. Insa si in zilele alea tot am reusit sa fac mai mult de 10 km. Au fost zile cand am alergat de trei ori :). La sfarsit am ajuns sa fac si 18 – 19 km pe zi (fuga + plimbare) (cu gandul la cele cateva grame pe care o sa mai dau jos, daca mai aleg cateva sute de metri). My personal best: a fost sa alerg aprox o ora fara oprire.

Am castigat pariul? Cu putina indulgenta as zice ca da. In 31 ianuarie, seara, am ajuns la 80.9 kg (daca rotunjesti „puternic” am ajuns la cele 80 de kg propuse). Pentru ca sa ajung aici am facut in ziua aia 21.3 km.

Chiar daca nu am ajuns la 80.0 kg, mi-am dovedit mie insumi ca se poate ... si de aia mi-am propus sa continui. Nu o sa mai fiu atat de concentrat pe alergare si probabil ca nu o sa ajung ca si Andrei sa alerg 90 de minute, insa o sa incerc sa alerg de cel putin trei ori pe saptamana, si in rest sa mai trag si de fiare cand merg la sala. O sa mai experimentez cateva chestii sa vad daca ma ajuta sau nu in realizarea noului meu target: la sfarsitul lunii februarie: 78 kg.

Am avut mare noroc cu Alina si de data asta, caci mi-a „suportat” programul si a stat cu piticii chiar daca venea obosita acasa dupa o zi de lucru. De aceea vreau sa ii dedic aceasta reusita ei (si asa se apropie decernarea Oscarurilor, nu? :))

Bucuria realizarii telului propus a fost umbrita de vestea ca operatia tatalui meu nu a reusit. De ce mi-a fost frica, pana la urma s-a adeverit.

In final a scapat teafar. Imi place “incapatanarea” bargaoanului care nu vrea sa se lase si o sa mai incerce odata. Is convins ca de data asta , cu ajutorul lui Doamne Doamne, totul o sa fie bine.

Inchei cu un motto pe care l-am vazut in sala: „Motivation is what makes you get started, habit is what keeps you going!” (N.R Motivarea e ceea ce te face sa incepi un lucru, obiceiul te face sa continui!)

Live a healthy life!

Cheers,

Dorin