Life is beautiful

If live is a highway, I want to drive it all night long (N.R. daca viata ar fi o autostrada, as conduce toata noaptea)

Pancakes (un "fel" de clatite pe care ma incapatanez sa le fac, chiar daca de fiecare data declansez alarma de incendiu) cu maple sirop canadian, affogato (cafea expresso cu o lingura de inghetzata de vanilie), un mini-concert de vioara si pian (chiar daca au fost doua cantece diferite cantate simultan) si un mic dans tribal al Alinei (care a trebuit sa mearga azi la munca sa termine un proiect la care eu o sa ii asigur maintenanta incepand de saptamana viitoare) asa a inceput dimineata asta pentu mine… ce mai “life is great!”

Asta e primul blog de la intoarcerea noastra din vacanta in Romania si as vrea sa impartasesc cu voi cateva din gandurile care ma framanta de ceva vreme. In cautarea unor “raspunsuri” la intrebarile existentiale (gen “incotro vreau sa ma indrept in viata?” sau una si mai grea “ce o sa fac cand o sa fiu mare?”) mi-am focusat atentia in luna august pentru a atinge cateva din lucrurile care sunt importante in viata mea, insa nu urgente.

Am ajuns la “luxul” sa fac ceva care poate nu are sens pentru multa lume, insa are sens pentru mine. Lucrurile din aceasta categorie (a lucrurilor importante insa nu urgente) sunt tentat de cele mai multe ori sa le aman la nesfarsit , pentru ca din pacate traiesc intr-o lume in care sunt mai mult reactiv decat proactiv. In fiecare zi simt ca trebuie sa fac lucruri care se asteapta altii de la mine sa le fac, sau lucruri care e de datoria mea sa le fac, etc.

De data asta am decis sa fac altceva. In speranta ca o sa reusesc sa aduc putin “momentum” in viata mea si din ciclul “reinventeaza-te in fiecare an”, am decis ca sunt trei lucruri care mi le doresc sa le fac luna asta: sa alerg la Bridge to Brisbane, sa inot mai eficient si a tastez mai repede.

Am sa explic de ce sunt importante aceste lucruri acum in viata mea :

Sa le iau pe rand: Bridge to Brisbane .. e o competitie draga mie.

In 2009 mi-am redescoperit pasiunea de a alerga datorita faptului ca m-am inscris sa alerg acesta proba. Doi ani si un marathon mai tarziu :), inca gasesc aceasta cursa “interesanta”. Poate mai putin pentru nevoia de a ma intrece pe mine insumi (a se citi de a imi bate recordul personal de 47 minute si ceva pe distanta de 10 km) ci mai degraba pentru faptul ca imi da posibilitatea sa “dau ceva inapoi” (nu e cel mai potrivit mod de a traduce “pay back”, stiu). Competitia asta (ca majoritatea curselor de pe aici) pe langa latura sportive mai are si o latura caritabila. Anul asta insa cei de la B2B au facut ceva mai ingenious: te lasa sa iti alegi fundatia caritabila careia vrei sa ii donezi banii.


In primavara asta am alergat impreuna cu Alina, Mihai si Iulia o alta cursa si atunci toti banii au fost donati unei asociatii: Kids under cover. Citind mai multe despre aceasta organizatie si despre modul in care se implica ei in viata adolescentilor care nu au un acorperis deasupra capului, m-am decis sa strang pentru ei 500 de dolari australieni. Deja, inca inainte de a face oficial acest anunt am un prim “sponsor”.


In scurt timp o sa pun un link in partea dreapta a blog-ului (sub titlul "se cauta un sponsor:") cu poza acestei asociatii si daca credeti in mine si vreti sa va implicati puteti sa ii ajutati pe acesti tineri sa mai aibe o a doua sansa dand click pe aceasta poza. Pana atunci aici e un link care o sa va duca la o pagina in care puteti sa faceti o donatie pentru aceasta fundatie. Un lucru similar ati facut cand m-ati ajutat sa strang bani pentru spitalul de copii din Brisbane cand am alergat “tunnel run”.

Nu cred ca e foarte greu sa ajungi in situatia lor. Poate e mai usor decat va puteti inchipui. Cred ca doar doua, trei decizii gresite trebuie sa iei in viata si viata poate avea un cu totul alt curs decat in mod normal (sau decat ti-ai fi dorit). Pentru unii insa si mai putin norocosi nu trebuie nici macar sa faca aceste doua trei decizii gresite, trebuie doar sa fie intr-o familie (sunt tentat sa pun ghilimele pe acest cuvant) in care sa traiasca niste lucruri care pentru mine sunt neimaginabile (sa fie abuzati de parinti, sa fie aruncati pur si simplu in strada, etc.) la o varsta cand poate ai cel mai mult nevoie de caldura, de dragoste, de ghidare, in asa fel incat sa ai o sansa sa fii cel mai bun din ce poti sa fii in viata.

Cred ca nici unul dintre noi cand a fost mic nu s-a gandit … ce fain, cand o sa fiu mare o sa fiu homeless. De abia astept!!!

Peste 105.000 de oameni sunt homeless in Australia (aceasta tara care mie mi se pare ca e cel mai apropiata de descrierea raiului de pe pamant) si din acestia aproape jumatate sunt tineri sub 25 de ani. Doi din trei din acesti tineri daca ajung pe strazi cand mai sunt in scoala, renunta la scoala in primul an de cand au plecat de acasa. Peste 23% din acestia sunt copii sub 18 ani si 80% din ei sunt refuzati sa fie primiti din nou acasa, odata ce au plecat.

Iar aceasta fundatie tocmai asta face... se ocupa cu constuirea de case pentru astfel de tineri si se ocupa cu acordarea de burse de studiu ca sa faca posibil ca acesti tineri sa ramana in scoala.

Consider important sa oferi o a doua sansa unui om (si cu atat mai mult unui tanar). Nu toti din acesti tineri au norocul sa aiba o astfel de sansa (si probabil ca nu toti o sa o foloseasca). Insa pentru acei care o fac, consider ca acest lucru e ca si cum te-ai naste a doua oara. Iar oportunitatea de a te implica si tu personal in treaba asta o consider ….priceless.

Al doilea “challenge”: sa inot mai rapid.

De mai bine de trei ani ii duc pe ambii mei pitici la inot. Sunt incantat sa ii vad ca fac miscare si sa vad progresele pe care le fac. Insa mai mult decat lucrul asta sunt incantat sa vad ce gratios “taie” apa in cele 4 stiluri pe care le invata (crawl, fluture, spate si bras).

Sunt convins ca in cativa ani o sa imi dea lectii (deja o fac) ... insa nu vreau nici eu sa ma las mai prejos. Asa ca atunci cand am auzit de la antrenorul lui Mihai ca se reiau grupele de adult swimming nu am putut decat sa rapund prezent. Cochetam cu gandul sa imi fac un abonament anual la bazinul care e aproape de casa noastra inca inainte de a pleca in Romania si astfel am renunt la sala. E ciudat (si in acelasi timp adevarat) ca trebuie sa renunti la un lucru bun ca sa faci altul si mai bun. I've go to say "no" to the good say "yes" to the best! (Zig Ziglar)

Mi-a mai pierit putin entuziasmul in prima dimineata cand a trebuit sa ma trezesc la 5 dimineata, la vreo 5-6 grade (oare de ce trebuie sa inot in miezul iernii?!!?), ca sa fiu la 5:30 in fata bazinului, putin ingrozit ca o sa imi inghete toate “celea”. Insa cuvantul e cuvant. Promisiunea pe care am facut-o antrenorului trebuia sa o respect. Trebuie sa marturisesc ca am fost placut surprins sa vad ca parcarea era pe jumatate plina si ca mai sunt si alti nebuni in afara de mine. O ora si … un kilometru jumatate mai tarziu, am fost tare mandru de isprava mea. Chiar daca am inotat afara si chiar daca s-a facut lumina doar la 6:15 am, apa a avut 28.1 grade.

Dupa acest experiment, am primit permisiunea Alinei sa il iau si pe Mihai cu mine. Asa ca de doua ori pe saptamana, intre 5:30 si 6:30 a.m. marti si joi stiti unde ne gasiti. Zilele alea e putin ciudat ca tot atunci am si antrenamentele kenpo … dar ce sa faci. Nimic nu se face fara putin sacrificiu.

Trebuie sa fac o mica pauza .. ca sunt la biblioteca si acum e ora 10 (cand se citesc povestile pentru copii). Ma scuzati .. o sa revin!

Am revenit! … Din ciclul sa fac altceva in ziua mea libera, cum tot aveam sa aduc ceva carti si DVD-uri care imi expirau azi, am decis sa imi iau laptop-ul la biblioteca si sa scriu acest post de acolo. Cine stie poate o sa il termin pe o banca in parc ….
Dar sa revenim la povestea mea cu inotul. Ca sa aiba putin mai mult sens toata experienta asta a mea (pe langa faptul ca ma antrenez cu Mihai) mi-am propus sa imi imbunatatesc cel mai bun timp al meu la 50m freestyle. Cred ca daca iti setezi tinte e cel mai bun motivator “to stay on track” (cum se traduce asta? sa ramai pe sine?!, sa nu deraiezi). Asadar in a doua saptamana din septembrie o sa incerc sa inot cei 50 m sub 43 de secunde. Cand m-am apucat inotam distanta asta in 46 de secunde.

Si ultimul lucru pe agenda e tastatul rapid. Pe langa fascinatia care o am pentru oamenii care reusesc sa tasteze intr-un ritm de 60-80 de cuvinte pe minut, m-am gandit ca indiferent de calea pe care o sa o urmez in viata, sa tastez rapid o sa ma ajute. Am citit in una din cartile lui Brian Tracey ca daca reusesti sa tastezi la o viteza de 120 cuvinte pe minut, poti tasta la fel de rapid cum vorbesti.

Fiind programator, majoritatea timpului meu la servici il petrec in fatza tastaturii. Cu toate acestea insa sunt platit pentru programele pe care le scriu si nu pentru viteza cu care scriu aceste programe. Nu stiu daca imbunatatirea vitezei cu care o sa tastez o sa ma faca sa fiu un programator mai eficient , insa is convins ca o sa ma ajute in viata. Poate sa ca o sa reusesc sa scriu mai multe blog-uri (desi tastatul mai rapid nu inseamna neaparat si un salt calitativ a celor scrise :)).

Asadar … challenge-ul e sa imi dublez aproape viteza cu care tastez acum si sa ajung la 64 cuvinte pe minut. In momentul cand m-am apucat de antrenament tastam cu o viteza de 34 cuvine pe minut cu 98% accuracy. Data: 3 septembrie 2011.

Si ca sa imbin si utilul cu placutul am propus prietenilor mei sa facem o competitie de “batut la tastatura”. Fiecare dintre ei care vrea sa se inscrie la aceast concurs trebuie sa puna 5 dolari, urmand ca banii astia sa mearga in contul aceleasi fundatii: Kids undercover, castigatorul urmand sa primeasca un “premiu funny”.

Stacheta competitiei e ridicata destul de sus, caci avem o prietena de familie care e personal assistant pentru un profesor universitar si deja ea tasteaza cu o viteza de peste 65 de cuvinte pe minut. Mai are si avantajul ca e venita de peste 20 de ani in Australia si engleza e pentru ea acum limba materna. Insa astea nu ma sperie, ci ma motiveaza. Trebuie sa marturisesc ca de fiecare data cand particip la o competitie, sau chiar si atunci cand joc un joc imi dau toata silinta sa castig.

Gata … am fugit sa ii cumpar un cadou Alinei. Azi sarbatorim 11 ani de casatorie. Ceva idei???

Dorin

P.S. Inchei cu un fragment pe care l-am primit in dimineata asta de la mama Alinei, care nu mai are nevoie de comentarii:

Daca cineva ne-ar fi spus in 2000 ca peste cativa ani veti fi cetateni ai Australiei,am fi zis ca fabuleaza. Doar ne-am dat fata dupa un bargaoan,ce sa caute de cealalta parte a globului?

My Lionnel Messi

Nu vreau sa vorbesc in acest post despre atacantul Barcelonei, unul dintre cei mai scumpi jucatori de fotbal ai planetei, ci vreau sa vorbesc despre un altfel de jucator de fotbal care, momentan, nu evolueaza la nici o echipa de fotbal. Una din diferentele dintre cei doi, pe langa masiva diferenta de 849.985 de euro de salar lunar, e ca el a inscris zilele astea primul gol in trei sezoane, fata de cele 52 de goluri din 53 de meciuri inscrise de jucatorului Barcelonei doar in acest sezon. Si totusi care e asemanarea intre el si Messi? E ca e la fel de pretios pentru echipa lui ca si Messi pentru echipa catalana, ceva ce americanii numesc … priceless.

Poate ca nu a luat titlul de cel mai bun jucator al finalei Champions League insa si-a aparat cu success titlul de campion al scolii la connect4, titlu castigat anul trecut. Ba mai mult era sa joace finala, cu Iulia care a fost si ea finalista intre clasele 1-4. Ati ghicit, e vorba de baiatul meu, Mihai.

Am reflectat zilele astea la o idee pe care am auzit-o mai demult, si anume aceea ca success-ul lasa urme.

E destul de putin probabil sa ajungi sa faci un lucru, fara sa fii transpirat din greu la antrenamente. Insa daca strangi din dinti si tragi din greu in fiecare zi, nu dupa multa vreme o sa ajungi sa culegi rezultatele muncii tale. Si parca aceste rezultate, vin pe mai multe planuri. Cred ca o gramada de lucruri in viata, tin 80 la suta de behaviour (comportament, modul in care iti traiesti viata) si doar 20% de stiinta de a face acel lucru. Si acest lucru e valabil indiferent ca vrei sa ai o viata sanatoasa, sa tii o dieta care sa aiba success, sau ca e o modalitate de a iti administra finantele.

Astfel o zi din viata micului meu campion incepe cu jumatate de ora de cantat la pian, urmata de un sfert de ora de exersat la vioara. Si se incheie cu jumatate de ora de citit si cateva exercitii de matematica si engleza. Nu stiu daca e mult sau putin, insa consistenta asta din viata lui si a Iuliei sper sa dea roade.

Cred ca incet rolul meu ca si parinte sa schimbat de la antrenor, la cel de manager. In echipa Blaga, si eu si Alina avem mai mult un rol de finantatori, un fel de Abramovich de la Chelsea (comparatie care ma face sa zambesc, caci poate e tot asa de “fortata” ca si cea cu Messi).

In staff-ul nostru insa ii avem pe Brett si Mrs.Morris (care se ocupa de aptitudinile muzicale), pe Cameron si Nick (care se ocupa de partea de inot), pe Don si Suzzane (antrenorii lor de kenpo), pe Daniella (care se ocupa de partea spirituala), Mr Look si Mrs. Peasey (care se ocupa cu scoala lor). Am renuntat la idea de a le face eu pe toate, si mai degraba ii las pe oamenii astia talentati, care au o pasiune in ceea ce fac, sa ii antreneze ei.

La seminarul la care am fost la Sydney am auzit o definitie interesanta a notiunii de parinte: o persoana care lucreaza 20 de ani ca sa creeze o persoana de success.

Cu Mihai am ajuns la jumatatea drumului, cu Iulia am trecut de prima treime. Poate prima jumatate a fost cea mai usoara, caci e jumatatea cand vrea sa urmeze exemplul tau, cand pentru fiecare baiat parintele reprezinta un Superman. Incet, incet ma astept ca sa fie influentat din ce in ce mai mult de anturajul din care face parte. Si asta ma cam sperie la momentul asta. Dar asta e viata! Toti am trecut prin faza asta (abia acum inteleg cand zicea taica-mio ca e happy de colegii mei de camera din facultate). Cred ca e destul de adevarat proverbul romanesc “spune-mi cu cine te aduni, ca sa iti spun cine esti!”

Tot ce putem face ca si parinti ii sa ii echipam in astia 20 de ani cu un set de “tools” care speram sa ii ajute in viata. Insa poate si mai important e sa ne rugam ca Doamne Doamne sa aiba el grija de ei, caci o poate face cu mult, mult mai bine decat noi.

Un alt lucru care insa trebuie sa il fac ca si parinte e sa petrec mai mult timp cu ei. Alina mi-a atras atentia acum ceva vreme ca nu le acordam suficient timp (si asta se intampla si din cauza programului nostru destul de incarcat, si parte si datorita faptului ca s-a maritat cu o fiinta (mult prea) sociala, care considera ca trebuie sa investesti timp ca sa iti mentii relatiile de prietenie).

Insa in momentul in care suntem (sau avem) musafiri, dintr-o data in loc sa ne crestem noi copiii ii lasam pe altii sa ii creasca (fie televizorul care e pus pe desene, sau jocul de pe calculator, etc). Si asta ii un challenge in viata mea: sa gasesc o balanta intre timpul care il acord prietenilor, timpul care mi-l acord mie (mersul la sala, la kenpo, la tenis, etc), si timpul care il petrec cu ei. Partea mai putin funny e ca Alina are dreptate (sunt genul de barbat care sa recunoasca ca nevasta are dreptate).

O alta problema e ca Mihai a ajuns la varsta la care nu mai vrea sa petreaca timp cu tine, chiar daca tu iti faci timp pentru el (e cam 50-50). E si el bombardat de o gramada de lucruri care i se par mai interesante de facut decat sa se joace cu mine (sincer sa fiu, nu prea am pe nimeni in familie care sa vrea sa se joace cu mine Monopolly, poate ca e prea lung jocul, poate ca nu prea stiu sa fac deal-uri bune, nu stiu :)). Ma uit la el si parca ma vad pe mine. E happy daca il lasi sa isi vada de treaba lui.

Cu Iulia e altceva. Oricand poate renunta la un film sau o emisiune favorita la TV doar ca sa joace un joc de rummy cu noi (sau orice alt lucru care sa presupuna compania noastra). Oare se intampla lucrul asta ca e cu trei ani mai mica decat Mihai si inca e la varsta cand se bucura de compania noastra, sau pur si simplu are alta personalitate, alt “love language” (vezi cartea “Cele 5 limbaje ale dragostei” a lui Gary Chapman). Timpul va lamuri si lucrul asta.

Se pare ca postul acesta l-am scris poate si datorita faptului ca trei zile am fost departe de cei trei memrii ai echipajului meu (si am putut sa apreciez ce norocos ii sa ii am in viata mea), poate si ca raspuns la intrebarea care mi-a pus-o Mihai cand m-a vazut ca am plecat de la servici ca sa fiu la o festivitatea de premiera cand a luat titlul de student of the week (student al saptamanii) si cand mi-a spus “Tata, esti mandru de mine?”. Da Mihai, sunt mandru de tine! Este un privilegiu pentru mine ca Doamne Doamne mi te-a transferat in echipa mea si sper sa imi dea suficienta minte incat sa te ajut sa devii un om de success, un om care sa fii o inspiratie pentru pe altii in societatea din care o sa faci parte, un crestin care sa fii “o lumina” in lumea asta.

Dorin, un tata mandru …

Impresii din prima zi de la conferinta ... sau Rachel Botsman si Andrew Morello

E ciudat sa nu mai scrii de cateva luni, si apoi sa postezi doua lucruri in aceeasi zi. Asta poate se datoreaza faptului ca nu am mai avut nimic de zis in astea cateva luni la fel de semnificativ ca si in ultimul post despre Adina sau poate si datorita unui lucru care mi s-a parut atat de adevarat cand l-am auzit astazi: “When people don’t know what to do... they do nothing!” (N.A. Cand oamenii nu stiu ce sa faca … atunci nu fac nimic”).

Uitandu-ma in urma nu pot sa zic ca nu am facut chiar nimic in timpul asta, caci daca sunteti prietenii mei pe facebook poate ati aflat ca am alergat prima cursa caritabila impreuna cu toata familia (si fiecare ne-am batut propriu record personal), sau poate cativa dintre voi stiti ca am fost la Sydney de Pasti (acum 100 de ani, right?! …cel putin atat mi se pare ca a trecut de atunci), sau ca am citit pe “nerasuflate” o carte a lui Dave Ramsey “total money makeover”, carte pe care o recomand din suflet, caci parca eu am scris-o, etc. Insa toate chestiile astea care nu miros decat a “lauda de sine” nu m-au motivat destul incat sa scriu un blog. Insa iata ca azi e altceva ..

Vorbind de energie in postul precedent .. parca inca sunt “pumped up” dupa aproape 12 ore de seminar, asa ca m-am hotarat sa va scriu niste impresii la cald despre ceea ce s-a intamplat in prima zi de conferinta.

Unul dintre keyspeaker-ii (parca suna mai inteligent decat “vorbitorii”) de astazi care m-au impresionat a fost Rachel Botsman.

Primele cateva minute nu am inteles prea multe din subiectul pe care ea l-a prezentat si anume “collaborative consumption” (consum colaborativ). Poate pentru ca subiectul mi-a fost cu totul nou, chiar daca s-ar astepta lumea de la mine (si cand zic lumea, ma includ si eu intre cei care au asteptari mari de la mine) ca prin natura lucrului care il fac (fiind un IT guy) sa fiu la punct cu toate chestiile astea “techy trendy” (tweeter, facebook, etc). Cred ca ar trebui sa ma las de tradus neologismele astea pe care le traduc mai mult pentru parintii mei si ai Alinei care imi sunt cititori “fideli” (ceea ce e destul de greu de crezut ca pot sa am si asa ceva tinand cont de cat de des scriu), insa care restul oamenilor care citesc postul asta cred ca va strarnesc doar zambete.

Oricum sa revenim … am aflat o gramada de lucruri interesante de la tipa asta despre ceea ce inseamna piete de redistributie (redistribution markets), sisteme care sunt bazate pe servicii (vezi zipcars.com, drivemycarrental.com.au), studii de caz despre niste companii care ofera servicii inedite (Air bed& breakfast www.airbnb.com), despre trend-ul care evolueaza daca vreti de la social networking la service networking (vezi taskrabbit.com). Cand o sa aflu ceva mai multe despre treaba asta poate o sa ii acord un intreg post (nu sunt sigur nici macar ca site-urile de care am zis le-am scris bine, insa greselile astea o sa mi le iertati, caci v-am zis ca vreau sa scriu impresiile la cald, fara prea mult research, nu-i asa???)

Una peste alta o prezentare super reusita, a unei tipe care a studiat la Oxford si la Harward si care a vorbit la confeinte TED, si care …este atat de insarcinata, incat parca vedeai cum i se misca bebele in burta. Site-ul ei e: www.collaborativeconsumption.com

O alta persoana care a avut lucruri interesante de impartasit cu noi a fost Daniel Kertcher, un canadian de origine, stabilit de ceva vreme in Sydney, care a vorbit despre bursa si actiuni la bursa. Site-ul lui pentru persoanele super curioase care imi citesc blog-ul: www.tradingpursuit.com)

Steve McKnight e omul a carui carte pe care am citit-o acum cativa ani (de la 0 la +260 proprietati in 7 ani) m-a determinat sa vin la Sydney. De fapt compania lui a organizat aceasta conferinta. A avut doua sesiuni astazi, super interesante fiecare. O gramada de lucruri despre ceea ce se intampla la ora actuala pe piata de imobiliare de aici din Australia.

Insa omul care m-a impresionat cel mai tare a fost Andrew Morello. Acum un an si ceva cred am vazut primul show “The Apprentice” (varianta australiana a celebrei emisiuni a lui Donald Trump). Si Andrew Morello a fost castigatorul primei editii. Un tip care m-a fascinat in timpul show-ului prin modul sau exuberant de a face afaceri. Un tip care in ciuda kg sale (cred ca bate usor 140 kg) e plin de energie, energie care ne-a transmis-o astazi la toti cei prezenti in sala.

Pana zilele trecute nici macar nu am stiut ca e pe lista de vorbitori la aceasta editie a conferintei si probabil ca daca nu as fi urmarit seria “The Apprentice” poate ca nu m-as fi dus sa il vad, caci prezentarea lui a fost in acelasi timp cu alte prezentari interesante. Insa nu regret nici o clipa ca m-am dus. A fost acelasi om care m-a fascinat sa il aud si acum “pe viu” ca si cel de “pe sticla”.

Ba mai mult, pentru ca m-am pus intr-un colt al salii, putin mai izolat de restul grupului, cand ne-a povestit despre o experienta din viata lui despre o studenta “geekish” cu care a vorbit si care ii spunea ca i se pare destul de ciudat sa paseasca zona de confort si sa mearga sa dialogheze cu alti colegi de ai ei, a venit la mine si m-a intrebat “Cum te cheama?” I-am raspuns “Dorin”. Ei el a zis oamenilor care erau in sala “e ca si cum ati veni acum toti sa stati langa Dorin si sa il intrebati ce mai face".

A dat apoi un citat din Brian Tracy “Move out of your comfort zone. You can only grow if you are willing to feel awkward and uncomfortable when you try to do something new” (N.R. Iesi din zona de confort. Poti sa cresti doar daca esti dispus sa te simti ciudat si necomfortabil cand incerci sa faci ceva nou).

La sfarsitul prezentarii, am pasit si eu “afara din zona mea de confort” si am mers sa discut cu el si sa il rog sa facem o poza impreuna. A fost foarte amabil si am stat de povesti cateva minute.Printre altele afland ca sunt din Romania, mi-a spus ca si el e fiu de emigrant Italian si cat suntem de norocosi amandoi ca am ajuns in tara asta care e intr-adevar "tara tuturor oportunitatilor".

Inchei aici aceste ganduri mai mult sau mai putin cursive dupa o astfel de zi. Sa aveti un sfarsit de saptamana fantastic! Si tinem aproape…

Dorin

Sydney … si planuri de vacanta

Ieri am ajuns in Sydney la o conferinta de real estate care va avea loc in urmatoarele trei zile. E a doua oara in mai putin de doua luni cand ajung in Sydney si de data asta o sa il “explorez” de unul singur, caci mi-am lasat trupa acasa in Brisbane.

Mai am doar o saptamana si cateva zile pana la concediu si sper ca ceea ce o sa aud aici sa fie ca o gura de “energie” de care am atata nevoie.

Ultimele luni au fost putin mai monotone, prins cu serviciu si cu rutina de zi cu zi. Parca nu iti vine sa incepi nimic gandindu-te ca in cateva saptamani pleci in vacanta, asa ca suntem pe “pilot automat”, incercand sa terminam ultimele lucruri incepute aici, insa cu gandul la Romania … si la Roma.

Anul asta daca tot ajungem in tara, o sa incercam sa gustam din ceea ce are de oferit o alta capitala europeana. Daca anul trecut a fost Paris, anul asta e Roma. De data asta o sa mergem in formatie completa, caci vrem sa ne bucuram impreuna de bucata de istorie + mancarea si vinul cu care sunt sigur ca o sa ne intampine.

O sa fie un prilej bun sa invete juniorii mei putina istorie antica si un bun prilej si pentru mine sa imi reamintesc despre stramosii nostri.

Dorin

Adina Mosincat – The final frontier- Retezat 2011

In viata intalnesti cativa oameni care reusesc sa schimbe ceva in tine. Adina Mosincat si Cristi Pitic sunt doi dintre fostii mei colegi din Timisoara care mi-au schimbat gandirea despre ceea ce inseamna mersul pe munte. Chiar daca sunt nascut in Ardeal, cu muntele in spatele casei, abia dupa ce i-am cunoscut pe ei am inteles ce inseamna sa ai in sange acest microb.

De cateva ore am aflat cu durere ca Adina a murit in Retezat in dimineata zilei de 25 martie 2011. A mers impreuna cu alti doi prieteni sa vada rasaritul pe varful Peleaga, insa alunecat pe gheata si a cazut in gol 200 de metri.

Am aflat cu totul intamplator despre aceasta tragedie datorita unui comentariu postat la o poza de a ei pe Facebook. Ca treaba sa fie si mai ciudata, ultima poza a ei a fost cu o cruce intr-o noapte cu luna plina. Parca anticipa ceea ce avea sa se intample ...


Am incercat sa imi amintesc cateva intamplari, sa imi adun cateva ganduri despre Adina. Pentru mine a fost mai mult decat o colega de servici, sau decat o fata inteligenta care isi facea doctoratul in Elvetia.

Adina a fost unul din partenerii mei la tenis de masa si din cand in cand am fost si parteneri de drumetii. Spun din cand in cand caci eram cam prea “soft” pentru genul de excursii pe care le facea ea.

Nu a fost doar o iubitoare a muntilor, a fost si un bun fotograf si chiar si un bun blogger. Post-urile ei au fost intotdeauna o delectare sa le citesti, chiar daca ti se ridica cateodata parul in cap de groaza de ce putea sa i se intample (http://jurnaldecreasta.blogspot.com)

Imi amintesc ca in 2007 am incercat, alaturi de alti prieteni de a ei, sa dam de un semn de viata de la ea in timp ce facea cu trekking prelungit prin Nepal, China, Pakistan si India. De data aia nu a patit nimic. Imi amintesc de asemenea de un alt post in care zicea cum a ramas fara apa, pe nu stiu ce munte din Turcia. Si atunci a fost ok. Ma gandesc ca de multe ori a fost la un pas de moarte prin toti muntii prin care a trecut, insa de fiecare data a sfidat-o cu un zambet strengaresc pe buze.




Acum 6 ani in aceeasi perioada, Adina a fost in Retezat, tot la un rasarit de soare.



Asa isi incepea postul: The final frontier – Retezat (26-27/03/2005) : Retezat - din nou acasa! Ma intreb cum ma va primi de data aceasta muntele, daca mi-a iertat tradarea si daca o sa-mi poata zambi ca unui fiu ratacitor.


De data asta Adina, muntele nu te-a iertat. Te-a luat egoist pentru el ...

Dumnezeu sa te odihneasca in pace prietene drag!

Dorin

Queensland-ul sub ape

Nu despre asta am crezut ca o sa scriu ca primul blog din acest an. Insa cum probabil s-a aflat si in Romania, statul in care locuim, Queensland-ul a fost puternic lovit de inundatii.

Pe cat laudam cerul albastru fara nici un nor, de cateva luni bune ploua aproape in fiecare zi.
De cateva zile insa ploua neincetat si incet incet scenele socante care le-am vazut la televizor se apropie si de Brisbane. Deja una dintre suburbiile din nord ale orasului e afectata, iar maine se preconizeaza ca inca alte 29 de suburbii o sa fie inundate.

Deocamdata suburbia unde locuim noi nu e pe lista asta, zic insa deocamdata caci nu se stie ce o sa se intample pe viitor. Cand discuti de teritorii cat Germania si Franta la un loc inundate de apa, nu mai poti fi sigur de nimic. Am auzit ca sunt cele mai groaznice inundatii de cand exista Australia ca stat. Se preconizeaza ca peste 20.000 de proprietati o sa fie afectate de ape doar in Brisbane.


Niste prieteni de-ai nostri vroiau sa mearga in concediu in Toowoomba (un orasel care se afla la vreo doua sute de km de Brisbane), insa din cauza ca un electrician care nu a venit la timp s-au pornit la drum mai tarziu si au trebuit sa se intoarca caci drumul a fost blocat. Ca noroc ca nu au mai putut ajunge, ca au fost ceva inundatii care s-au intamplat intr-un timp record si i-a luat pe multi pe nepregatite (ca un fel de tsunami).

In situatii ca astea tot in ce te poti increde e Dumnezeu. Asa cum zicem de atatea ori in rugaciuni, poate fara sa fim foarte constienti de ceea ce zicem, acum e unul din timpurile in care ni se testeaza cu adevarat credinta: Faca-se voia ta Doamne! Stim ca suntem copii ai tai si ca ne porti de grija!

Dumnezeu sa ne binecuvinteze pe toti si sa aiba mila de cei a caror case sunt sub ape!

Dorin

O seara romaneasca

Sarbatorile de Craciun ne bat la usa. Pana nu demult le ziceam sarbatori de iarna, insa de ceva vreme le intampin in pantaloni scurti si tricou.

Chiar daca inca nu simt din plin atmosfera Craciunului, tot ma bucur de concediul care o sa vina, de cadourile pe care sper sa mi le aduca mosu’. Sper ca in aceasta mini-vacanta sa ma odihnesc din continua alergare de colo-colo, sa reflectez la anul care a trecut si cine stie .. sa imi fac planuri pentru urmatorul an.

Insa oriunde as fi si indiferent ce fel de clima este afara, Craciunul are o insemnatate deosebita pentru noi ca si crestini: nasterea Mantuitorului nostru Isus Hristos. E un moment de reflectie a ceea ce Dumnezeu face in viata noastra

Saptamana trecuta am participat la o seara de colinde romanesti de aici de la 15.000 de km departare de tara. A fost o seara speciala, in care pe langa colindele care le indragesc am auzit si alte cantari minunate, ca de exemplu balada lui Ciprian Porumbescu.

Au fost o multime de profesionisti care au cantat, un alt motiv pentru care sa ma mandresc din natiunea din care fac parte, o natiune de oameni talentati si destepti. Aproape fiecare din cei care au cantat aseara stiu sa cante la cel putin doua instrumente, trei dintre ei au facut conservatorul la trei instrumente diferite pian, trompeta si vioara (unul chiar in Elvetia).

Iar o prietena de-a noastra, care canta in corul Queensland-ului, ne-a delectat auzul cu o colinda care ne-a rascolit sufletul. Seara s-a terminat cu o masa copioasa din care nu au lipsit mancaruri traditionale romanesti de sezon: sarmalute, salata de boef si cozonacii.

Recitind ultimul blog din 2009, mi-am dat seama ca anul asta a fost intr-adevar unul de nota 10 pentru intreaga noastra familie, asa cum imi doream.

Personal m-am bucurat ca am mers in Romania si m-am intalnit cu o parte din voi, ca am sarbatorit 10 ani de casnicie la Paris, ca am alergat primul meu maraton, ca am alergat o cursa caritabila si reusit sa strang cu ajutorul vostru bani pentru copiii bolnavi din Brisbane, ca am terminat de citit Biblia, ca am fost sanatos si pentru prima data in viata ca am lucrat pentru mine (ne-am facut o firma de IT, care a sarbatorit zilele trecute un an).

Se zice ca parintii sunt mai fericiti de rezultatele copiilor decat de rezultatele lor. E adevarat! Sunt mandru de ei si de ceea ce au realizat! A fost un an in care au tras tare, insa si rezultatele sunt pe masura.

Daca in 2009 Mihai a fost campionul scolii la “connect 4”, anul asta a fost campionul scolii la inot la categoria de varsta de 9 ani (dupa ce a terminat locul intai la toate cele 4 stiluri de inot), a luat un premiul "Academic Excellence" (adica e in primii 5 copii la invatatura din clasele a 4-a din scoala), a avut un concert la vioara impreuna cu colegii lui din “Junior Orchestra” si continua sa cante si la pian (vineri o sa cante o colinda impreuna cu o alta fetita la 4 maini).

Iulia a terminat si ea clasa 1 printre primele (are aproape numai A-uri) si a castigat si ea concursul de inot pe scoala, insa nu a primit medalie caci nu s-a facut campionat. E la inceput de drum cu scoala, insa se pare ca ii calca pe urmele lui Mihai.

Am incercat sa le insuflu dragostea sa faca miscare si sunt fericit ca amandoi practica inot si American Kenpo (si el si Iulia au luat zilele trecute centura galbena).

Inchei acest blog, la fel ca si anul trecut urandu-va si voua tot ce imi doresc si eu in viata mea pentru 2011!

De abia astept sa vina 2011 si sa ma bucur de incercarile pe care o sa le aduca cu el!

Sper ca Dumnezeu sa lucreze in vietile noastre si sa ne faca mai buni, mai iubitori si mai darnici.

Dorin