O saptamana de neuitat

Saptamana asta a fost o saptamana incarcate in evenimente pentru mine …

Luni m-a rugat Mihai (N.R. fiul meu) sa merg si sa il vad la “parade”. Mi-a mai zis de cateva ori in decursul astor doi ani de cand e elev sa merg si sa il vad la scoala, insa lucrand in city pana nu demult imi era peste mana sa merg si sa il vad. De aproape un an lucrez in Brisbane Technology Park, un loc care e foarte aproape de unde stam si mi-am zis ca in pauza de masa as putea sa trag o fuga si sa merg sa il vad.

Ce este parada asta? E ca un fel de “careu” din zilele noastre... nush daca va mai amintiti cum era cand erati la scoala .. diferenta ar fi poate ca asta e un eveniment care se desfasoara odata pe saptamana (se tine lunea) si in care elevii sunt informati de activitatile care o sa se desfasoare in decursul saptamanii respective, sunt premiati elevii care au facut anumite activitati (de ex. “Student of the week”, e una dintre diplomele care li se inmaneaza in mod festiv). Saptamana asta a fost de exemplu “Ziua internationala a cartii” (inca de saptamana trecuta cei de la “prep” (N.R. cei din grupele pregatitoare) au fost intr-o zi la scoala imbracati in personajele lor favorite. Au fost astfel o gramada de printese (Iulia a fost Thinkelbell)... chiar si profele au fost costumate (una dintre profele lui Iulia a fost imbracata intr-un koala iar cealalta a fost un cowboy (de fapt cred ca mai corect s-ar spune cowgirl).

Cu acest prilej am aflat ca Mihai a castigat finala de juniori (clasele 1-4) a jocului “Connect 4” (parca ii varianta australina a “morii”din Ro) si lunea viitoare o sa aiba un meci cu “resident school champion” Tony Ho. Finala mare o sa fie dupa sistemul cel mai bun din 5 meciuri. Asa ca in weekendul asta o sa fim in “cantonament” :)

Tot la parada clasa lui a cantat unul din cantecele care imi place mie cel mai mult: “I am Australian” (N.R. Eu sunt australian). E un cantec care ma impresioneaza, caci sumarizeaza pe scurt istoria Australiei ... “a convict then a free man, I become Australian” (N.R. un detinut, iar apoi om liber, am devenit australian). La partea cu corul fiecare pitic a avut in mana o pancarda cu diferite tari a elevilor care invata in scoala (bineinteles ca Mihai a avut una pe care scria mare ROMANIA)

We are one, but we are many
And from all the lands on earth we come
We share a dream and sing with one voice:
I am, you are, we are Australian

Cantecul in sine e impresionant, insa sa il vezi cantat de copii de diferite culori si culturi il face parca si mai profund. Continua sa ma fascineze filozofia australiana sumarizata in aceste simple versuri: nu conteaza de unde ati venit, ce conteaza e ca impartim acelasi vis si tu si cu mine, noi amandoi suntem australieni.

Dupa doua zile l-am auzit din nou, de data asta intr-un cadru mult mai festiv, cand la primaria din Brisbane, impreuna cu inca vreo 700 de oameni am devenit australieni. A fost un moment emotionant care a culminat cu juramantul de credinta pe care l-am facut:

From this time forward, under God,
I pledge my loyalty to Australia and its people,
Whose democratic beliefs I share,
Whose rights and liberties I respect,
And whose laws I will uphold and obey.

Probabil ca avem si noi ceva similar cand cineva vrea sa devina cetatean roman (si daca nu avem poate ca ar trebui sa avem asa ceva). Aici parca mai mult decat oriunde in lume am simtit ca oamenii care traiesc pe aceste meleaguri chiar sunt guvernati de aceste lucruri si nu sunt doar niste vorbe goale (N.R. convingerile democratice pe care le impart, drepturi si libertati pe care le respect si a caror legi le sustin si ma supun lor).

Sa nu credeti ca am uitat ca sunt roman (de fapt eu sunt bargaoan, asta ma face sa fiu o specie mai aparte) si nu cred ca am sa uit vreodata lucrul asta, insa faptul ca acum sunt si australian imi da o mare satisfactie.

E ca si pregatirea mea pentru “Bridge to Brisbane” .... insa de data asta pregatirea asta a durat aproape 4 ani (cred ca in 2005 Sorin si Adi au sadit in mintea mea samanta asta cu Australia)... si cursa in sine am inceput-o in momentul in care am aterizat in Brisbane. Nu stiu daca am trecut de finish line .. cred ca poate doar m-am calificat intr-o alta echipa ... insa pana acum m-am bucurat de aceasta cursa si ziua de miercuri 2 septembrie 2009 constituie un “big tick” pe CV-ul vietzii familiei mele.

Asadar .. o cursa caritabila, o parada emotionanta si o noua cetatenie mult asteptata. What a great week! Si inca nu s-a terminat ... weekendul de abia acum incepe!

Sa aveti un weekend fain!

Dorin

3710 ...sau “I finished!”

banuiesc ca nu se mai oboseste nimeni sa deschida link-ul spre blogul asta datorita lipsei de activitate de pe el, asa ca am sa scriu pentru mine ... sa recitesc cand o sa fiu mai batran.

Pe scurt ce am mai facut in perioada asta ... in afara de ritualurile zilnice (lucru, scoala, sport, shopping) mi-am mai demolat cate ceva prin casa (a se citi ca mi-am mai facut inca o baie) + cateva alte mici modificari (pus parchet laminat). Scopul acestor investitii este venirea tatalui meu la noi.

Daca atunci cand a venit maica-mea am cumparat flori si leagan si umbrelute + mobila de stat pe afara, m-am gandit ca pe bargaoan poate il "dau pe spate" cu chestii mai de interior. Sper doar ca sa termin santierul pana vine, ca altfel am ratat "efectul surpriza". Oricum stiu ca pentru el faptul ca ne vede conteaza mai mult decat toate chestiile pe care le-as putea face. Is super incantat de venirea lui ca deh ... nu l-am mai vazut de 2 ani. Sunt convins ca astia doi ani ne-au schimbat pe toti destul de mult si ca o sa avem o gramada de lucruri de povestit. Sper sa ne ajunga timpul ....

Bine, bine .. da ce ii cu numarul? Am sperat sa fie numarul castigator la cursa de duminica. De cateva luni am pus la cale impreuna cu un tovaras indian de la lucru sa alergam proba de 10 km la competitia caritabila "Bridge to Brisbane". A fost prima mea competitie de fuga mai adevarata (asta chiar daca in tinerete am fost la nationale la Craiova). Anul asta au fost vreo 45.700 de omuleti care au participat in ambele probe (de 5km si 10 km). Banii care vor fi stransi cu prilejul asta o sa fie donati pentru bolnavii de inima.



Am inceput pregatirile acum cateva luni ... ca orice lucru care trebuie sa se termine peste 4, 5 luni e destul de greu sa fii focusat la ceea ce ai de facut ca sa fii “on track”.

Dupa vreo luna de fuga m-am asigurat ca pot alerga distanta asta .. si am facut 10 km in sala pe treadmill (N.R. banda de fuga) in 59’49’’. Tranpiratie peste tot, pufaiala ca o locomotiva veche cu aburi ... ca ultimele 2,3 minute am alergat la viteza 14-15 ca sa ma incadrez sub o ora.

Apoi am lasat alergatul de induranta si m-am focusat pe alergat de 40-50 de minute la 80% din MHR (ca sa ma ajute in acelasi timp sa topesc niste grasime). Toate astea au fost comasate cu un program in care am mers la sala de vreo 4,5 ori pe saptamana, de 1,2 ori la inot + odata pe saptamana jucat tenis de camp. O colega mi-a spus ca sunt “sport freak” si poate ca a avut dreptate.

La lucru am descoperit ca seful meu, un american, alearga in pauza de masa. Am fost mirat la inceput, caci nu prea parea alergator ( e un tip bine facut, asa la vreo 90 kg, insa nu parea genul de om care sa alerge distante medii-lungi). Apoi am aflat ca a fost alergator de performanta (cea mai lunga distanta pe care a alergat-o a fost 30 km). M-am dus la el si i-am zis daca ma ia si pe mine la o “tura” ... Am picat la tura de 10.5 km care avea in ea vreo 3 dealuri (din care primii 3 au fost urcus abrupt, ca pe casa). A fost cel mai mare provocare din viata mea (in materie de sport). Pe la jumatatea ei mi-am tot zis “can’t quit, winners never quit, hang in there” ... una peste alta am terminat-o in vreo ora. pufaind, insa am fost bucuros (dupa vreo 2 zile cand mi-au mai trecut durerile :)) ca nu m-am facut de rusine. Urmatoarele curse au fost mai scurte (doar de vreo 8 km) si mai omenesti (nu cu pante asa de abrupte si asa de lungi) ... si chiar am reusit sa le termin primul (cu un record personal de 39 minute la 8.2 km).

Dintre chestiile organizatorice: am facut un lobby la firma mea de recrutare si au organizat o echipa pentru cursa asta si au donat si ei alti 10 dolari pentru o alta fundatie caritabila (pentru bolnavii de epilepsie). Din cei 16 oameni care au alergat pentru echipa asta eu am reusit sa strang 8 (cu mine cu tot).

A venit si ziua cursei.

Ne-am intalnit toti 8 pe la vreo 5 dimineata, am luat un maxi–taxi care ne-a dus pana in oras. Cand am ajuns la destinatie, dupa vreo jumatate de ora, era o multime de oameni care mergeau, parca inca somnorosi sa se alinieze la start.



Startul a avut loc la 6:05 a.m. Primii care au luat startul au fost cei in carucioare. La 6:25 a avut loc startul celor de la 10 km. Au fost 5 grupe care s-au aliniat la start (grupa albastra, a alergatorilor care termina cursa sub 40 de minute, grupa rosie (sub 50 de minute), grupa verde (sub 60 de minute), grupa galbena (sub 120 de minute) si grupa alba a celor care parcurg distanta la pas de plimbare. Eu impreuna cu vreo alti 3 colegi am fost in grupa verde.

Am fost fascinat de intreaga organizare a competitiei ... pentru aceasta cursa a fost oprita o parte din cea mai aglomerata autostrada (ca de acolo s-a dat startul) si cateva strazi importante din city. Fiecare alergator a primit un tag care o sa iti afiseze timpul exact in care ai terminat competitia (doar saptamana viitoare o sa apara si rezultatele oficiale) La finish line am primit un tricou pe care scrie “I finished!” (N.R. Am terminat).



Una peste alta a fost o experienta foarte reusita. O zi superba de primavara, o cursa reusita (nici unul dintre noi nu s-a accidentat), doua fundatii caritabile. Deja gandul imi zboara la cursa de anul viitor .. cand o sa alerg in echipa rosie (dupa ceasul meu am terminat cursa in 49 de minute si 43 de secunde)

Love story

E unul din filmele care mi-au placut in “tinerete”. L-am revazut zilele astea ….si parca aceleasi sentimente le-am retrait ca si prima data. Un film dureros, insa plin de invatzaminte ...

De obicei mie imi plac filmele americane, caci majoritatea au “happy end”, insa acesta nu este unul dintre ele, dar totusi imi place. De ce? Poate pentru povestea frumoasa de dragoste dintre cei doi actori principali, poate pentru pofta de viata a fetei...



Un film ca asta te face sa te gandesti cat de fragila este viata si ca trebuie sa te bucuri de fiecare clipa din ea. Suna ca un cliseu, insa e adevarat.

Cu ce nu is de acord din film e relatia fiu-parinte. Tocmai pentru ca e viata scurta, nu ai vreme sa te certi/superi pe nimeni, caci asa cum mi-a spus odata un prieten, poate nu o sa mai ai vreme sa te impaci.

Si nu sunt de acord nici cu citatul “Love means never having to say you're sorry” (N.R. Dragoste e atunci cand niciodata nu trebuie (sau nu ai nevoie) sa spui ca iti pare rau).

Mie mi se pare mai potrivita metafora lui Stephen R. Covey (N.R. Autorul best-sellerului "Seven habits of highly effective people") care se refera la o relatie ca si la un “emotional bank account”. Poti adauga “bani virtuali” in acest cont prin politete, blandete, onestitate, tinandu-ti promisiunile, loialitate, etc. si iti faci in felul asta rezerve, provizii. Cu cat rezerva este mai mare nu iti e frica daca faci greseli, chiar daca in felul asta faci “retrageri” din cont. Mai greu e atunci cand contul e overdrawn si depinde de persoana respectiva cat timp vrea sa te crediteze.

Ceea ce mi s-a parut interesant e faptul ca esti “nevoit” sa faci depozite in mod constant, mai ales la persoanele apropiate (cele cu care interactionezi zilnic) si ca micile nedreptati, nepoliteturi, lipsa de respect pot sa faca cele mai mari “retrageri”. Si aici nu ma refer doar in relatia sot-sotie, ci si la relatia parinte-fiu.

Cateodata ma folosesc de postura de parinte sa imi impun punctul de vedere. Si nu intotdeauna am dreptate. Imi amintesc de o faza ce s-a intamplat intre Iulia si Mihai. Intr-o seara mai “obositoare”, am auzit cateva vociferari din partea lor, apoi un “buff” si apoi niste plansete ca din gura de sarpe ale Iuliei. Cand am navalit pe hol sa vad ce s-a intamplat, am vazut-o pe Iulia cazuta pe jos si pe Mihai in apropierea ei. Plansetul ei m-a facut sa ma gandesc ca si-a rupt o mana.In mintea mea am vazut intregul film. Mihai exasperat de miorlaiturile lui sora-sa a impiedicat-o. Era clar!

Asa ca nu am mai asteptat nici o explicatie a lui, i-am dat vreo doua scatoalce si l-am trimis la culcare, dupa care m-am ocupat de “ranit”.

Pe moment in clipele alea de furie nu mi-am dat seama ca lacrimile de pe obrajii lui Mihai nu erau niste lacrimi de vinovatie, ci mai degraba de nedreptate. Alina era insa pe hol si a vazut toata faza: Mihai alerga prin casa si Iulia i-a iesit de dupa un colt al holului in fatza si de aici si “buff-ul”.

Cand s-a mai destins atmosfera mi-a spus ce a vazut ea. Va dati seama ce a fost in inima mea. Cu coada intre picioare, am intrat la el in camera, m-am urcat la el in pat si mi-am cerut iertare. Ce m-a impresionat mai tare e ca m-a magaiat pe par si mi-a spus: “That’s all right, dady!” Mi-am dat mai apoi seama ca inca mai am bani in depozitul pe care il am la fiul meu, si ca “retragerea” pe care am facut-o atunci cand am procedat nechibzuit, a fost acoperita (macar partial) de o “depunere” in momentul in care am mers si mi-am cerut sincer scuze.

De aceea cred ca unul dintre modurile prin care poti sa iti construiesti acest depozit e si atunci cand spui “am gresit, imi pare rau”.

Unii dintre voi stiti ca inca de pe vremea cand eram in Timisoara aveam un set de reguli. Si in familia noastra, la fel ca si in societatea in care traim, nimeni nu e mai presus de lege.

Atunci am inceput cu genoflexiuni daca se mergea descult pe gresie (si imi amintesc ca nu a fost tare placut sa fac 20 de genuflexiuni proaspat operat la genunchi). Acum cateva zile, tocmai eu am “propus o lege” ca cel din cauza caruia intarziem la scoala sa nu se uite seara respectiva la TV. Zis si facut. Legea a fost aprobata cu majoritatea voturilor.

Ieri dimineata, am stat mai mult ca de obicei la sala si am ajuns cu copiii la scoala cu 1,2 minute intarziere. Ieri seara dupa ce am pus copiii la culcare m-am asezat comod in fotoliu sa ma uit la filmul asta .. la care Alina ma intreaba: Ce faci? Uiti ca din cauza ta am intarziat la scoala astazi? ...

Asa ca am pus DVD-ul inapoi in carcasa si m-am bagat in pat la ora 9 :) ... numai bine ca acum e 3 a.m.

Cheers,

Dorin

Il Luce

In dimineata asta m-am trezit mai devreme ca de obicei … la ora 4. Si nu ca sa merg la sala ci ca sa urmaresc finala Cupei UEFA.

De cand sunt in Australia nu prea am avut contact cu ce se mai intampla cu fotbalul, am vazut doar meciurile Romaniei la Europenele de anul trecut si finala Champions League. Motivul pentru care nu ma uit la un sport care imi place e in primul rand ora imposibila la care se difuzeaza meciurile, cat si faptul ca doar meciurile din Champions League sunt televizate pe canalele free. Asta e “disclaimer-ul” pentru faptul ca nu prea mai sunt in tema cu subiectul.

Interesul pentru partida de azi dintre Sahtior Donetsk si Werder Bremen a fost mai mult pentru faptul ca antrenorul echipei din Ucraina e Mircea Lucescu.

Am un respect deosebit pentru el, si orice lucru nou care il aflu despre el parca imi sporeste si mai mult acest respect. Cred ca e unul din oamenii care fac ca zicala ca “omul sfinteste locul” sa fie adevarata. E unul dintre cei mai iubiti antrenori care au antrenat in Turcia doua echipe rivale, ambele din Istanbul (Galatasaray si Besiktas). Chiar daca a plecat la Sahtior din 2004, suporterii nu l-au uitat, ca atare azi i-au scandat “I love you Luce” pe stadionul din Istanbul unde a avut loc finala cupei UEFA.

Plecarea lui sa antreneze o echipa din Ucraina pentru mine a fost suprinzatoare. Initial m-am gandit ca doar banii lui Rinat Akhmetov, un Abramovich al Ucrainei, l-au facut sa renunte la o cariera de antrenor care parea promitatoare pentru un campionat intr-o tzara in care exista practic o singura contra candidata la titlu: Dinamo Kiev.

Abia azi mi-am dat seama ca m-am inselat. Nu numai ca a cucerit campionatul Ucrainei de trei ori in cei 5 ani de cand antreneaza pe Sahtior, insa a format o mare echipa (are 5 brazilieni in formatie!!!), care joaca un fotbal frumos, si care se poate bate de la egal la egal cu marile echipe din Europa. Meritul lui sunt convins ca nu e numai in formarea echipei actuale, ci si a pepinierei din care vor apare jucatori de valoare: Sahtior Academy.

Azi ca o incununare a muncii lui a castigat ultima editie a Cupei UEFA (de anul viitor o sa aiba alt format si o sa se numeasca Europe League). Astfel se poate spune ca e primul si ultimul antrenor roman care a castigat Cupa UEFA. Trebuie sa amintesc ca are si un roman in formatie: pe Razvan Rat (care a evoluat si el cele 120 de minute ale partidei). O alta chestie interesanta e ca in semifinalele competitiei a eliminat-o chiar pe rivala Dinamo Kiev, deci e o dubla performanta :)

Declaratia lui de dupa meci arata de fapt viziunea acestui mare antrenor:
"Este o performanta care trebuie sa dea incredere echipelor din Est si curaj pentru a ataca Champions League. Suntem pregatiti sa facem performanta acolo, sa ajungem in fazele superioare si chiar sa o castigam."

Pe langa faptul ca vorbeste fluent 6 limbi, si e un profesionist desavarsit, e un om la care am apreciat intotdeauna caracterul lui. Iar din ciclul „aschia nu sare departe de trunchi” ma bucur ca si Razvan Lucescu, care e la inceput de drum, ii calca pe urme.

Mircea Lucescu e unul dintre oamenii care fac reclama buna Romaniei, alaturi de Hagi, Nastase, Nadia Comaneci, (chiar daca un ziar din Italia titra azi pe prima pagina „Tiganul Lucescu duce Cupa UEFA la Donetsk”) si vazandu-l fluturand tricolorul Romaniei m-a facut sa fiu mandru ca sunt ROMAN.

Il Luce ... respect!

O lectie de istorie - WEB-ul -

Hello Alina, hello Dorin,
Based on the interviews you had within Siemens VDO, we would like to let you know that we are interested to hire you both. (N.R. Buna Alina, buna Dorin Pe baza interviurilor pe care le-ati avut la Siemens VDO, am vrea sa va spunem ca suntem interesati sa va angajam pe amandoi)

Asa suna raspunsul celor de la Siemens, care in mai 2002, vroiau sa ne angajeze pe amandoi in acelasi departament: SV IO WEB CW AS. Aveam sa fiu anajatul cu numarul 498 al lui Siemens VDO Romania si aveam sa fiu al 5-lea angajat intr-un departament nou creat ... departamentul de Web.

Pe vremea aia Siemens-ul nu imi spunea multe (ii stiam mai mult pentru telefoane si electrocasnice, decat pentru celelalte ramuri), nici initialele alea nu imi spuneau mai nimic (poate si datorita faptului ca se schimbau odata pe luna), iar faptul ca am plecat din Cluj pentru multi a fost o “nebunie”.

Acum dupa aproape 7 ani acest deparament s-a desfiintat. Stiu ca au ramas doar cativa oameni din “vechea garda” pe baricade, si stiu ca au trecut aproape 2 ani de cand am plecat din el, insa nu pot sa nu ma gandesc cu nostalgie si poate si cu durere la acest lucru.

Ce a insemnat pentru mine perioada petrecuta la Siemens? In mod cert mai mult decat 5 ani de viata. A insemnat o experienta unica alaturi de niste oameni deosebiti, oameni pe care am avut privilegiul sa ii cunosc si pe cativa dintre ei sa ii pot numi prieteni.

Dovada o face si email-ul pe care l-am primi de la Valerica Telcean(sefa de pe atunci de la HR) pe care inca il mai tin in Inbox, cardul cu Siemens pe care l-am luat in Australia si poza pe care am facut-o cand am mers la F1 la Melbourne.

Am fost un colectiv unit, grupati in jurul unui om care a crescut alaturi de noi in postura unui leader de necontestat: Andrei Marin, tipul de om pentru care oamenii pe care i-a condus au vrut sa il urmeze.

Zic asta caci la mai bine de 4 ani de cand a plecat din colectivul nostru, numele lui a ramas pe buzele tuturor. Poate e un mit, un fel de El Commandante! In mod cert a reusit sa faca sa fim unul dintre cele mai “invidiate” departamente din Siemens, pentru atmosfera de lucru din cadrul lui. Poate ca a fost si “momentul propice” in care ne-a intalnit, vorba lui Sorel “Pentru ca in web am fost cu totii tineri (indiferent de varsta) iar echipa noastra a insemnat privilegiul sa ne intalnim in viata asta intr-un mod deosebit si original.”

Pe vremea aia, cei de la Siemens au stiut sa investeasca niste bani in team-building-uri si in motivational weekend-uri care au facut sa fim ca o mica familie. Sigur nu a fost numai meritul lui, ci meritul fiecaruia dintre noi care am format acel departament. Oameni cu personalitati diferite, care insa am facut ca sa functionam ca un mecanism unitar. Ar fi nedrept sa nu amintesc si de Nelu Toncean. Daca Andrei a fost leader-ul, Nelu a fost managerul! Au lucrat bine impreuna, si daca stau sa ma gandesc poate ca s-au jucat cu noi de-a "good cop, bad cop" ca lucrurile sa mearga bine.



Acum un an pe blogul lui, Andrei scria de zilele petrecute in Siemens: La Siemens in Timisoara am fost o echipa zic eu foarte faina, cum nu prea am avut parte in alte parti. Lucram cu placere impreuna, ne distram impreuna, aplanam conflictele impreuna.



Totul s-a terminat, lucru care ma face sa ma gandesc la “November rain” melodia celor de la Guns’n’Roses.

'Cause nothin' lasts forever
And we both know hearts can change
And it's hard to hold a candle
In the cold November rain

Parca acum, mai mult ca niciodata, aceste versuri sunt mai dureroase pentru mine. Cred ca in sufletul meu imi ziceam ca poate peste ani, daca o sa fie sa ma mai intorc in Romania sa lucrez in IT, mi-ar face mare placere sa ma intorc la Timisoara. Acum ca s-a “stins lumanarea” cu web-ul, probabil ca Clujul a trecut in “pole position”.

Poate pentru unii (printre care si subsemnatul) a fost o surpriza ca s-a desfiintat, pentru altii a fost o surpriza ca a rezisat atat. E trist ca s-a terminat asa, insa vorba lui Andrei, trebuie sa ne uitam la partea pozitiva a lucrurilor si astfel inchei cu citatul lui: orice schimbare aduce si o noua sansa.

Sunt unul dintre oamenii care pot sa spun ca poate toata viata mea s-a bazat pe conceptul din Extreme Programming: “Embrace change!” (N.R. Imbratiseaza schimbarea!) si cred ca tine de noi sa facem ca spiritul “web-ului” sa fie in echipele din care facem acum parte.

Nimic nu poate sterge clipele petrecute impreuna si pentru cei care au “uitat” le atasez cateva exemple: modul original in care Ciprian Grosu isi bea cafeaua, primul nostru hit: "Vasiloaie, Vasiloaie ..", integrarea lui Marius la Cheile Nerei, jocul Mafia al Georgianei de la Straja, "Ce frica mie!" -ul lui Adi Ciocoiu , chitara lui Pitic, dansul la bara al lui Vali de la Stana de Vale, peruca portocalie a lui Doru Paulescu, capsunii lui Dimi, "Cookies" echipa de suflet (ale carei rezultate ne consumau mai mult decat un proiect), pestii lui Andrei, autocarul muzicantilor, rock-ul lui Nelu, mersul dupa "provizii" de la Billa inainte de evenimente, zilele de nastere de la Napoleon cu DJ Mircea, si mai am inca multe exemple...

Pentru multi astea nu inseamna nimic, insa vorba celor de la BUG Mafia ... "N-ai fost acolo!". Pentru cei care insa au fost acolo .. asta inseamna WEB-ul! Nu imi mai amintesc decat de clipele frumoase petrecute alaturi de voi si as vrea ca peste ani sa privim la acest moment nu ca la ceva tragic, ci cum zicea Dimi, ca la unul "emotionant".

Cheers,

Dorin

Floating

Am fost saptamana trecuta la floating.

Ce e asta si cum functioneaza: te lasa intr-o capsula cu apa de vreo jumatate de metru, dar foarte sarata, atat de sarata incat nu te poti scufunda, doar plutesti acolo si e fizic imposibil sa te ineci. E o metoda foarte bun pentru relaxare, reduce stressul, relaxeaza muschii. O ora acolo echivaleaza cu 4 de somn. Sunt oameni care dorm asa toata noaptea. Cica sportivii de performanta si cei de la NASA fac asta. Atletii folosesc metoda pentru a imbunatati performantele si a grabi recuperarea. Iar eu... de curiozitate.

Te inchizi (daca chiar ai probleme cu spatii inchise si intunecoase poti lasa usita intredeschisa) si iti pune muzica. Apa e la temperatura corpului, foarte placuta. Si plutesti asa o ora. Am fost cu o prietena, am avut 2 capsule in aceeasi incapere. Am mers impreuna, dar ne-am inchis fiecare si ne-am relaxat separat :)

La inceput a fost putin ciudat pana m-am obisnuit si mi-am gasit pozitia cea mai buna. Ne-a zis sa experimentam pana gasim o pozitia confortabila, sa atingem cu mainile marginile, sa ne familiarizam cu "coconul". O singura grija: sa nu cumva sa te stergi la ochi :).

Conventia era cand suntem pregatite sa incepem, stingem lumina in camera si ne bagam acolo. Ei vor pune 15 minute muzica, dupa aceea liniste si la sfarsit inca 5 minute muzica. Pe cand se termina si tura asta de muzica, e semn ca ni s-a terminat ora. Ne-a zis sa nu ne grabim repede afara, dupa dus sa mai stam putin in liniste acolo, sa bem un pahar de apa, etc... Noi am mai rasfoit niste reviste vreo 10-15 minute si pe urma am plecat.

Am fost un pic in reluare toata ziua aia si urmatoarea pana pe la pranz, parca tot se miscau mai incep decat de obicei. Probabil asta e si ideea si floatingul si-a facut efectul... si acum ca scriu ma apuca somnul...

Saptamana viitoare merg la masaj. Sa vedem cum va fi, relaxant sau energizant.

Pa,
Alina

Desteptatorul

Trebuie sa-mi invat copiii sa spuna "Buna dimineata"...

Probabil pe cand se trezesc ei, la 5:30 (tare matinali juniori astia), in Romania nici nu s-ar considera ca e inca dimineata. Dar cum in Qld rasare soarele vara inainte de 5, e deja lumina, asa ca nu mai au nici o scuza.

Ei se trezesc, mai fac ce fac in camera lor si dupa aceea, deschid usa la mine si incep: "Mama, mi-am pierdut un joc pe DS. Hai cauta-mi-l". Nu :"Buna dimineata, mama. Te-ai trezit? Ce zi frumoasa e astazi. Cand te trezesti, uita-te si dupa jocul meu, ca nu mai stiu unde l-am pus". Copiii n-au introducere si incheiere. Ei au doar probleme, toate de maxima prioritate.

Intr-o dimineata, vine Mihai,se baga intre noi in pat si incepe sa-mi turuie, nu pot sa va spun ce, probabil despre ultimul nivel al nu stiu carui joc pe care a reusit sa-l termine si acum vrea sa-mi impartaseasca succesul.
Pentru el, a termina un joc e o mare realizare si mi-a reprosat in cateva randuri ca nu ma bucur suficient de mult de succesele lui in materie. Cum ziceam, se baga in pat si incepe sa turuie cu entuziasm diverse chestii.
Eu, dupa ce am reusit sa deschid un ochi cu mare greu, il intreb cat e ceasul. Zice el: "6 fara 10". Iar eu: "Mai, as mai dormi 10 minute. Poti sa dai sonorul mai incet? Si daca m-ai trezi la 6 ar fi super". S-a invoit, bun baiat.

M-am intors pe partea cealalta si am incercat sa adorm din nou, facand abstractie ca se invarte in pat si nu-si gaseste locul de nerabdare sa treaca 10 minute si sa incepem povestile.
Mai sta el ce sta si dupa aceea se ridica, se apleaca peste mine si-mi striga, sa fie sigur ca aud: "Mai ai 3 minute!"
Cine n-are copii sa-si cumpere. Sunt mai eficienti la trezit decat orice desteptator.