Grizon si …guppy

De ceva vreme ma tot “chinui” sa scriu un post legat de demisia de la Dialog si despre noul meu servici… Poate ca o sa imi “vina cheful” si o sa il si termin, insa pana atunci as vrea sa fac reclama “gratis” unui tip a carui poveste m-a fascinat. Nu am aflat de el decat acum 5 minute, insa umorul lui, modul cum povesteste si lectia de viata pe care o da in cele cateva pagini “biografice” m-au facut sa ma faca sa impartasesc cu voi povestea lui.

Grizon e porecla lui. Un inginer de 53 de ani care are o pasiune … alergatul. Pana aici nimic deosebit. Insa partea interesanta vine cand am aflat aceasta pasiune o are de la varsta de 40 ani, dupa 22 de ani in care a fumat cate doua pachete de tigari pe zi.


Cred ca ce m-a atras initial sa citesc articolul asta a fost titlul lui "Alergarea mi-a schimbat viata" de pe hotnews.ro.

Am gasit interesante si unele din ideile vehiculate in articol …

“Maratonul este pentru mine ceea ce este pentru toata lumea. O batalie. Daca l-ai terminat, ai castigat-o. Daca ti-ai imbunatatit PR-ul (N.R. recordul personal), ai mai castigat-o odata. Daca ai prins o pozitie buna la categoria de varsta, iar ai castigat. E o singura batalie pe care poti s-o castigi de mai multe ori.”

sau …

“Suntem sub ocupatie, dar nu se vede nici o armata. Suntem colonizati de o populatie certareata si nesimtita, nevenita din nici o stepa, neadusa de nici un avion. O populatie care a evoluat in interiorul corpului national, ca fetusii din Alien, si care iese acum prin burta, urland din toti bojocii: "Am avere, am valoare!"

sau o definie ce poate fii pentru pasii marunti pe care ii faci cand te apuci de un lucru …

"Jogging-ul nu este numai alergare. Sambata ai voie sa si mergi. Ai noroc, azi e sambata".

Nu am de gand sa va povestesc articolul caci as strica farmecul lui… sper ca v-am starnit curiozitatea si puteti sa cititi intregul articol aici.

Mi se pare interesant (si in acelasi timp greu) sa ai un hobby in ziua de azi, cand job-ul si restul grijilor de zi cu zi parca iti mananca toata energia si mai ales tot timpul (va mai amintiti de “rat race”-ul lui Kyiosaki??).

V-ati gandit vreodata ce avem in comun fiecare dintre noi, indiferent ca esti badea Gheorghe sau Bill Gates? Pentru toti ziua are 24 de ore. Traim un timp cand suntem inconjurati de tot felul de gadget-uri (microwave, internet, mobile phone, etc) care ar trebui sa ne faca sa economisim timp, insa parca timpul e resursa cea mai de perisabila pe care o avem. De cate ori nu ni s-a intamplat sa “zboare” timpul .. si aici nu ma gandesc la saptamana care a trecut, ci la ani de viata?

Hobby-urile prin “definitie” sunt consumatoare de timp. Insa acel timp care il dedici unui hobby se deosebeste parca de cel de genul “e joi, oare cand a trecut saptamana”, aduce mai mult cu orele pe care indragostitii le petrec impreuna si care par minute.

M-am gandit sa clasific hobby-urile in folositoare si daunatoare. Nu cred ca e cea mai buna alegere a cuvintelor, caci nu imi e foarte clar daca alcoolismul sau gambling-ul (N.R. jocurile de noroc) sunt chiar hobby-uri, iar daca colectionarea de cutii de chibrituri ajuta pe cineva …. Clar e doar ca hobby-ul produce dependenta …

Indiferent daca e bun sau nu, are si aspecte negative surprinse bine de Grizon in povestea lui … "Aspecte negative? Da, si dureroase. M-am cam rupt de vechii prieteni. Nu-mi pot stabili un program comun cu ei si nici macar subiecte de interes comun …"

Probabil ca un hobby aduce si prietenii noi, cu oameni cu care imparti lucruri comune. De obicei noii prieteni sunt mai tineri, caci cei mai “batrani” tocmai am spus ca is oameni “seriosi” cu “probleme serioase”(familie, job, cariera) care nu mai au timp de “prostii”.
Cand eram in Romania am avut cativa prieteni pentru fiecare din hobby-urile mele (de exemplu unii cu care jucam tennis de masa, altii cu care jucam sah)

Exista o limita de varsta pentru hobby-uri? Nu cred. Parca insa sunt mai “spectaculoase” cele pe care le ai cand “ar trebui sa fii om serios”. Daca cineva canta la un instrument muzical de cand era mic copil, parca nu mai surprinde pe nimeni, insa daca se apuca de vioara la 50 de ani (sa zicem) o sa ridice ceva sprancene de uimire si in mod cert o sa se gaseasca cativa care sa ii zica ca e sarit de pe fix. De obicei acesti “binevoitori” se multumesc sa fie simplii observatori, care parca se bucura rautaciosi daca renunti, in loc sa te incurajeze.

Cateodata ma gandesc ca viata e ca o roata … Tot asa ciclica e si treaba cu hobby-urile (cel putin in cazul meu).

Imi amintesc de timpul cand eram pitic si am primit un acvariu de la un vecin de bloc. Nu m-a tinut hobby-ul decat cateva saptamani … si a fost cam dureros (a se citi fatal) pentru cele cateva perechi de guppy pe care i-am avut.

Dupa multi ani, am primit un acvariu mai adevarat si mi-am zis ca acum ca imi permit sa imi redescoper pasiunea de odinioara si o sa imi iau revansa pentru primii pestisori pe care i-am avut. Asa ca am investit in tot felul de scule pe care nu le aveam cand am fost copil (filtre, termostate, etc). Totusi dupa doar cateva ore 11 din cei 12 pesti mi-au murit. Imi amintesc si acum lacrimile Alinei… Nu mi-am dat seama decat mai tarziu ca otetul care a scos calcarul de pe acvariu a facut apa acida (chiar daca l-am clatit de cateva ori). Din greseli se invata, nu?

Dupa cateva luni am devenit un adevarat acvarist (cu ghilimelele de rigoare). Stiam multe lucruri despre speciile de pesti care se gaseau in Romania, de la ce specie merge cu care, sau ce mananca, pana la chestii de finete (la cate grade trebuie tinuta constanta apa ca sa inmultesti pestii Betta).
Am devenit prieten cu tipul de la magazinul de pesti, un ungur tare de treaba care nu urmarea doar sa iti vanda pesti, ci avea rabdare sa iti explice primele notiuni de baza.

In cateva luni am reusit sa am vreo 300 de pesti in doua acvarii de vreo 100 de litrii fiecare (si asta datorita celor vreo 280 de guppy). Imi amintesc ca am cooptat-o si pe Alina care a si “mosit” cateva femele.

Cu timpul mi-a mai pierit interesul pentru acvaristica, insa presimt ca iar se apropie partea ascendenta a traiectoriei caci am dat cateva tarcoale pe langa niste pet-shop-uri(si chiar am primit aprobarea bugetului). Asa ca presimt ce cadou de Craciun o sa imi fac….

Dintre hobby-urile mele actuale (poate hobby-uri e cam pretentious cuvantul la timpul pe care il aloc lor) e tenisul de camp, chitara si …studiul Bibliei. Trei domenii diferite, fiecare cu altzi prieteni. Toate aceste hobby-uri sunt noi (primele doua) sau aproape noi (cel de al treilea). A trebuit sa treaca 32 de ani ca sa ma apuc de ele, insa sunt fericit ca am facut-o.

Voi ce hobby-uri ati avut? Care sunt mai recente? Daca nu aveti nici un hobby si cele pe care le-ati avut odinioara sunt “prafuite”, totusi ganditi-va care ar putea sa fie un hobby care sa va “condimenteze” viata? Astept vesti de la voi ….

Dorin

P.S.Felicitari Grizon! Bafta la maratonul de la Paris din 2009!

Chinezeste

Fiica-mea are 4 ani, merge cu elan la gradinita in fiecare dimineata. Din ianuarie merge la scoala, la prep (grupa pregatitoare, un fel de gradinita cu uniforma), dar pana una alta, la gradinita semneaza condica.

Si cum noi stam langa un cartier cu multi asiatici, ce colegi credeti ca are la gradinita? Chinezi, japonezi, taiwanezi… eu inca nu-i deosebesc care sunt unii si care altii dupa cu arata, cica dupa o vreme te prinzi. Stiu care sunt vietnamezi, aia au pielea mai creola, dar atat.

Probabil ca Iulia stie mai multe, ca ea stie si “Gingle Bells” in chinezeste si inca ceva cantece in japoneza. Dar nu vrea sa ne spuna acasa, crede ca radem de ea. Cand a inceput sa vorbeasca engleza, erau cateodata cand nu intelegeam nimic ce zice si ziceam: “Iulia, tu in ce limba vorbesti? In chinezeste?”. Iar acum ne pedepseste si nu ne mai zice in chinezeste nimic :). Ma duc odata dupa ea si imi zice una dintre tipele de acolo: “Stii ca Julie-girl (asa o alinta acolo) a invatat chinezeste? Sa vezi ce canta astazi cu cativa dintre copii”. Iar Iulia mea era super nervoasa ca mi-a zis, ca si cum asta ar fi marele ei secret.

Pana acasa m-am rugat de ea sa ne cante in chinezeste si nu a vrut. S-a lasat, cu mare greu, dupa ce i-am spus ca si noi am vrea sa stim chinezeste, dar nu stim si ca ce smechera e ea ca stie si i-am improvizat scena si microfon :). Si dupa ce si-a dat drumul, ne-a cantat pe urma de numa numa. Si de atunci ne canta…

Iar astazi a fost Dorin cu ea la un magazin chinezesc si a vazut ca Iulia stie si sa salute in chinezeste si ceva cuvinte. Ne-a dat pe spate pe toti.

Unde nu mai pui ca dintre noi patru, ea vorbeste si engleza cel mai bine. Probabil ca Mihai are vocabular mai evoluat ca ea, insa el are inca accentul ala rusesc (cum avem noi romanii cand vorbim engleza). Iulia insa l-a scos mai usor.

Asa-i cu copiii. Absorb informatia ca buretii. Ma bate gandul cum ar fi sa-i invat spaniola. Aici am auzit ca invata in scoli indoneziana si japoneza, astea sunt mai de folos in Australia ca franceza, germana si rusa pe care le invatam noi in scoli. Dar spaniola cred ca e o limba care merita atentie.

Sunt niste desene animate cu Dora the Explorer (nu stiu daca a ajuns in Romania, aici e o isterie teribila printre fetite). Dora e o fetita care vorbeste spaniola. Zice in engleza un lucru si apoi il repeta in spaniola. Si ii intreba dupa aceea pe copii : “Ce e asta?”. Si Iulia raspunde. Pe urma Dora zice “Muy bien”. Mihai tot incearca sa o lamureasca cum ca Dora nu o aude ce zice, dar Iulia, constiincioasa, tot raspunde la intrebare de fiecare data...

Cheers,
Alina

Mai stiti pasareste?

Tocpomaipi ampa apaflatpa capa epe upunulpu caparepe imipi trapadupucepe blopogulpu inpi enpeglepezapa sipi ilpi maipi sipi dispitripibupuiepe. Darpa punpu papariupu capa nupu stiepe papasaparespetepe :). Sipi oripicipinepe apa fapacutpu 2 clapasepe inpi Ropomapanipiapa stipiepe papasaparespetepe, nupu?

Hipihipihipi… n-ampa maipi scrispi depe multpu apasapa.

Well, can you read this?

Apalipinapa

PSpa : Opoaparepe sipi alpatepe limbipi aupu papasapareaspacapa? Saupu noipi sunputempe ceipi maipi smepecheperipi?

Vacanta in .. Australia

Sunt ceva luni bune de cand nu am scris. .. ultimul post se termina cu o promisiune ca o sa va scriu despre noua mea (pe atunci) masina Rover. Era vorba de noua masina de tuns iarba. Vorba Alinei .. o sa trebuiasca odata sa stau si sa scriu un articol despre toate lucrurile de care am zis ca o sa scriu si nu am mai facut-o (gen .. primul pescuit oceanic, Maria Sharapova, etc)

Intre timp articolul ala a disparut odata cu disparitia laptopului si a altor cateva gadget-uri (iPods, camera foto, etc).

Ce am mai facut in ultimul timp? Incerc sa sumarizez ultimele 3,4 luni in cateva randuri

Asa pe scurt … cu lucrul .. rutina obisnuita (lucru-acasa). Proiectul la care lucrez e pe ultima suta de metri (am terminat de dezvotat toate functionalitatile, acum suntem la faza de testare si de deployment pe serverele de acceptance si production). A fost o experienta interesanta care se pare ca a fost una de success (zic se pare, ca o veche vorba romaneasca spune “sa nu zici hop pana nu sari gardul”).

Cu casa … ne-am mutat, ne-am acomodat, platim darile .. si incet, incet platim mortgage-ul si ne tot facem planuri ce si cum sa “imbunatatim” la ea. Deocamdata toate astea sunt in stadiu de proiect si toate depind de fondurile aferente pentru fiecare “imbunatatire”.

Un alt lucru important care ni s-a intamplat e faptul ca parintii Alinei au venit in vizita la noi pentru o luna de zile. Nu stiu cine s-a bucurat mai tare, noi sau copiii nostri. Cred ca fiecare s-a bucurat diferit ..

Eu m-am bucurat in primul rand pentru hotararea lor de a traversa jumatate de pamant sa ne vada. Poate noua ca suntem mai tineri ne este mai usor sa trecem printr-o asfel de experienta, insa cred ca nu le-a fost chiar simplu sa schimbe cateva avioane, sa se descurce prin unele dintre cele mai mari aeroporturi din lume (din Frankfurt, Londra, Singapore, unde ca sa schimbi terminalul mergi vreo 15 minute cu o masina), stresul cu limba, si nu in ultimul rand durata calatoriei. Cred ca au indurat cu stoicism toate lucrurile astea animati de gandul ca o sa ne vada pe noi.

Apoi un alt lucru pentru care m-am bucurat ca au venit e ca au putut sa vada partea asta de Australie prin ochii nostri. Si aici nu ma refer doar la frumusetile care ne inconjoara (ocean, munti, parcuri de distractie), cat si la oamenii pe care i-am gasit aici, oameni de care am tot vorbit in posturile noastre anterioare.

Cred ca in timpul cat au stat la noi au vizitat vreo 10 familii diferite. A fost un tur de forta pentru ei insa traiesc cu speranta ca dupa ce s-au intors in tzara sunt mai linistiti in ceea ce ne priveste si au vazut nu numai ca ne merge bine, dar si faptul ca nu suntem singuri in acest capat de lume. Apoi cred ca s-au lamurit ca povestile legate de paianjeni, crocodili, serpi, rechini, chiar daca sunt adevarate .. sunt totusi povesti si ca in realitate lumea e destul de relaxata in aceasta privinta. Exceptiile intaresc regula :)

Vizita lor a venit cum nu se poate mai bine … si aici nu ma gandesc doar la faptul ca au prins sfarsitul ienii si inceputul primaverii australiene (desi au fost cateva nopti mai racoroase), ci au venit in momentul in care copiii nostri o rupeau din ce in ce mai greu cu limba romana.

E destul de greu de conceput ca dupa un an si cateva luni de zile sa vina Mihai la mine si sa imi zica ca el nu mai intelege bine romaneste, insa asta e realitatea. Chiar daca noi vorbim cu ei romaneste acasa, faptul ca petrec 10 ore pe zi in compania australienilor ii face sa se descurce mai bine in engleza. Nu pot zice ca vorbesc engleza la perfectie, insa pot sa va spun ca intre ei copiii mei vorbesc in engleza. Si chiar daca asta a fost unul din scopurile pentru care am venit in Australia (sa imi invete copiii engleza) parca ma inspaimanta faptul ca incet, incet o sa piarda limba romana.

Asadar venirea socrilor i-a “fortat” pe copii sa vorbeasca mult mai mult romaneste. Inca mai pastram obiceiul ca in fiecare seara dupa terminarea temelor, Mihai sa ne citeasca cateva pagini in romaneste din cartile pe care le-a primit de la bunici. A fost o experienta interesanta pentru ambele parti, caci si socrii au prins cateva cuvinte in engleza de la pitici.

Venirea lor ne-a facut sa mergem si sa vizitam si alte locuri pe care inca nu le-am vazut. In afara de gradina zoologica a lui Steve si plajele din Gold Coast am mai mers si in cateva rezervatii naturale, o plaja artificiala din centrul Brisbane-ului, etc. Chiar daca nu am bifat toate locurile la care ne-am propus sa ii ducem, pe restul le-am lasat pentru urmatoarea lor vizita in Australia.

Tot la lucrurile pozitive as trece si... kilogramele pe care le-am pus pe noi. De “vina” e mancarea buna facuta de mama Nina. Frigiderul nostru inca mai are cateva borcane de zacusca. Daca in 8 ani de casnicie nu am mancat sarmale facute de Alina in ultimele doua saptamani am mancat de doua ori :).

Tata Valer s-a ocupat de “cosmetizarea” curtii. Astfel cativa copaci si un palmier au “platit” cu viata, am refacut un gard impreuna, am sadit un mandarin si un lamai, etc. Imi e dor de partidele de table pe care le dadeam seara la un pahar de vorba..

Apoi cred ca noi ne-am bucurat ca am fost mai relaxati in ceea ce priveste grija fata de pitici si ei ca au scapat de “rigorile” noastre. S-a vazut in prima zi de gradinita a Iuliei cand a inceput sa faca mofturi, insa s-a reintegrat foarte repede in normal.

Sper ca experienta asta sa fi fost benefica si pentru ei si chiar daca e deja o luna de cand au plecat de la noi, amintirile pe care le avem in suflet sunt proaspete. Sper de asemenea ca sa dea un exemplu si bargaoanilor mei ca daca vrei cu adevarat se poate (vorba reclamei) si nu in ultimul rand sper sa repete experienta asta si pe viitor.

Va multumesc inca odata pentru ca ne-ati vizitat!

Semnat .. ginerele Dorin :)

Barbie

Barbie = bbq (barbecue, gratar). Asa ii zice in Queensland (sau chiar in Australia, inca nu pot evalua exact ce se zice in Qld sau in Au sau in engleza peste tot). In Qld le place sa scurteze cuvintele, dupa ce-ti formezi un pic urechea incepi sa ai idee despre ce e vorba. De ex stiti ce-i aia “brekkie at Maccas”? (scrie pe un panou publicitar pe langa trec cu trenul; eu am vazut si poza si mi-a fost mai usor sa ma prind).

Dar ce vreau sa va zic in legatura cu barbie e ca nu numai numele poate sa te puna in incurcatura, ci si felul in care se face. Ne-a avertizat si pe noi cineva cand am ajuns si ne-a zis ca daca ne cheama aussies (australiens) la bbq, sa stim ca trebuie sa ne aducem noi tot ce vrem sa mancam, in afara de ce specifica ei explicit ca nu trebuie sa-ti aduci.

De exemplu, cand m-a chemat cineva de la lucru la gratar, a scris in email “I will provide the salad and bread, BYO (n.r. bring your own) meat and buzz” (Eu voi pune painea si salata, aduceti carnea si bautura). Si acum depinde cum va fi organizarea acolo, se poate manca la comun, dar se poate si sa isi manance fiecarea mancarea lui si sa-si bea bautura lui.

Avem niste vecini foarte prietenosi, de varsta noastra, au si ei doua fetite si cand au venit la noi la un gratar, m-a intrebat ce sa aduca. I-am zic ca nu trebuie nimic, dar ei au venit asa: cu carnati, mancare pentru copii, el si-a adus bere, ea gin and tonic. Mi-a cerut o felie de lamaie pt ginul ei, restul aveau de toate :). Le-am zis ca uite, la noi e altfel, noua ne place sa punem noi mancarea si bautura si tipa mi-a zis ca si ea e exact la fel, dar ca aici e conceptia cand vii la cineva vrei sa aduci tu tot ce ai nevoie, ca sa nu fie un deranj prea mare pentru gazda si ca, desi se pregateste cu de toate, nu i s-a intamplat niciodata sa vina cineva la ea si sa nu aduca stuff. A fost fain cu ei, li s-a parut interesanta salata de varza (ei nu fac asa) si le-a placut tare musdeiul.

Alta chestie ce e altfel aici ca si in America si ca in Romania e ca nu mananca la toate ketch-up. N-au ketchup in fast food-uri sau in pizzerii, au in schimb, daca ceri, tomato sauce. Chiar zicea un american ca el nu intelege cum e aia fara ketchup, si tomato sauce e in pliculete mici, ca ii ajunge un pliculet de cartof prajit. Nu intelegea nici cu vegemite cum e, asta e o chestie (gretoasa dupa parerea mea) pe care o mananca pe paine prajita cu unt toti australienii si le place la nebunie. Cica e ceva cultural, ei cresc cu aia si la copii la baga suzeta in vegemite sa vada cum e. Ca si americanul, nici eu nu inteleg, simt ca-mi scapa ceva… cica trebuie sa-ti pregateasca painea cu vegemite un australian, ca ei stiu cum sa faca!

Dar le place sa gateasca si le place sa incerce mancaruri noi. De cand am avut colegi asiatici, m-am obisnuit si eu cu mancaruri de-ale lor, ca ne aduceau diverse chestii la lucru si mai mergeam vinerea la restauranturi vietnameze si chinezesti.

Si ce am mai mancat oarecum deosebit e ou de strut. A trebui gaurit cu burghiul. Cica e cat 22 de oua normale. Altfel la gust n-am simtit nici o diferenta...

Tocmai am mancat, poate de-aia am simtit nevoia sa scriu un post depre potol.

Pa,
Alina

P.S. Na, stiti ce-i aia brekkie at Maccas? Daca nu, va zic eu: Breakfast at MacDonalds

O experienta

Mi-am propus cand am inceput sa scriu pe blog sa nu fac din el un jurnal cu ce am mai facut noi, ci mai degraba sa descriu lucruri ce tin de Australia si care dau savoarea acestui loc. Sau ganduri, reflectii, chestii care imi trec prin minte. Sa nu credeti ca daca cititi blogul stiti in amanunt care e viata noastra. S-ar putea sa ne intalnim si sa aveti surprize :).

Well, astazi nu ma pot abtine si fac o exceptie. Am fost iarasi la un interviu si simt ca si mor daca nu mai povestesc cum a fost.

Luni a venit seful meu la mine si la celalalt contractor, ne-a luat intr-o camaruta si ne-a zis exact ceea ce un contractor nu vreau sa auda: “Ma tem ca n-am vesti foarte bune pentru voi.”. Pe scurt, bugete, nu mai prea e de lucru, n-are rost sa ne mai tina, decizia s-a luat la foruri mai inalte, 4 saptamani preaviz si pa. O sun si eu pe recruiteritza mea zambareata, stia deja, bineinteles (asa e ea, informata), ii zic ca uite trebuie sa-mi caut de lucru, daca ai ceva ce mi se potriveste, spune-mi. Imi zice nu-ti fa griji, iti gasesc inainte sa termini cu astia. Eu ii zic “You’re amazing”, ea “Yes, I am.”. Are un stil inconfundabil. Tocuri mari, fuste scurte, cand intarzie isi cere scuze ca a fost sa-si cumpere pantofi, e asa jumatate prietenoasa, usor over the top, perfecta pt meseria asta. Imi zice “Ce zici de facultatea de medicina? Vrei sa mergi?”. Eu “Sigur, de ce nu?”

Si imi aranjeaza interviu la facultatea de medicina. Imi zice, uite, o sa te intalnesti cu X, tip foarte fain si cu picioarele pe pamant si cu multa experienta tehnica. Ma intalnesc cu X, intr-adevar, foarte amabil, imi zice ca e cam devreme, nu vrei o cafea. Eu nu, multumesc. El zice altceva, accept o apa plata, mergem jos la un fel de cafeteria, imi cumpara apa, el isi ia o cafea si la masuta aia mica s-a desfasurat interviul.

Mi-a explicat despre ce e vorba cu jobul si asa tangential am vorbit despre experienta mea in proiecte asemanatoare cu ale lui. Pe urma m-a intrebat daca ma intereseaza jobul, eu i-am zis ca da si mi-a zis: “Am ales pe un tip pt pozitia asta si am facut o greseala. Cand am plecat in concediu si a ramas aici fara mine i s-au spart toate in cap. Si s-a vazut. M-a facut sa arat bad. Nu-mi pot permite sa mai fac inca odata aceeasi chestie. Daca crezi ca nu te descurci, te rog sa-mi spui”. Pot sa va zic am simtit responsabilitatea raspunsului. I-am spus: “Nu cred ca inteleg exact care e dificultatea jobului de care vorbesti. Eu cred ca e o incercare pt mine si as vrea sa mi-o asum”. Zice el, bine, te angajez atunci. Daca cauti un job unde sa stai un pic, sa-ti imbunatatesti CV-ul si sa pleci pe urma, asta e pentru tine. Nu cred ca un om trebuia sa stea intr-un loc mai mult de 2 ani si le spun asta la toti angajatii mei. Ma intreaba de ce vreau sa merg pe contracte. Ii spun ca vezi, in Romania nu era asa ceva, mi s-a parut interesant si am vrut sa incerc. El imi zice : “Sa spun drept, eu m-am gandit la bani!”. Iar eu “Da, da, si banii sunt buni.”

Pe urma m-a dus sus sa ma prezinta la echipa. Am trecut prin sala de autopsii (din fericire nu era nimic acolo), l-am intrebat “Trebuie sa fac asta in fiecare zi? I’m not that keen.” A ras, nu stiu daca trebuie sa trec pe acolo de fiecare data. (Intre noi fie vorba, cred ca voi sta si eu acolo odata, sa vad de curiozitate, ce se intampla).

L-am intrebat daca pot avea program mai flexibil si i-am zis de copii si scoala, a zis ca e ok cu treaba asta.

Cand am plecat, m-a condus, i-am spus “Sper ca ai facut o alegere buna” si el mi-a raspuns: “Sunt sigur”.

Pot sa va spun ca am fost impresionata de ce s-a intamplat. Aveam si febra, imi sticleau ochii, n-am vrut sa iau ceva sa nu ma adoarma, am gresit un autobuz spre lucru, l-am sunat pe Buji si i-am povestit cu lux de amanunte tot. M-a sunat si recruiterita mea, stia ca m-a acceptat si parca o vedeam de cealalta parte a firului cum isi freaca mainile fericita ca a mai facut un aranjament. Mi-am cumparat pe urma ceva medicamente si iata-ma in fata calculatorului la lucru. N-am idee cu ce sa incep, trebuie sa ma adun si sa fac ceva, sa las treaba in ordine.

Asta-i povestea cu ultimul interviu! Am ajuns si doctoritza!

Alina

PS Povestea asta am scris-o in ziua cu interviul. Intre timp, mi-am luat ramas bun de la vechea trupa si, ca semn de apreciere ca au fost asa meseriasi, le-am facut sarmale :). Le-au placut tare mult si au zis ca vreau sa faca si ei, le-am dat reteta... asa-i ca-s patrioata daca ii invat pe australieni sa faca sarmale?

James

L-am intalnit pe James prima si ultima data in autobuz. M-am ridicat sa ma dau jos, m-am dezechilibrat si era sa cad. A venit la mine si m-a intrebat “Are you alright?”. I-am zis ca da, no worries. Cobora si el.

Langa statia de autobuz e una de tren. De acolo mai merg doua statii pana la servici. Si el lua trenul de acolo si in drum spre gara si in asteptarea trenului, s-a dovedit a fi foarte vorbaret. Va redau dialogul.

James: Interesant accent (asta am mai auzit-o, cand vrea cineva sa intre in vorba cu mine). De unde esti?
Eu: Din Romania.
J: Aaaa…. Mergi la serviciu sau te intorci? (Era 7:30 dimineata)
E: (zambind, ce crede asta ca lucrez?) Ma duc. Tu?
J: Eu ma intorc. Lucrez de noaptea la piata de fructe. Se castiga tare bine. Tu ce lucrezi?
E: Sunt programator.
J: Adica programator de calculatoare?
E: Da, programator de calculatoare.
J: Stii, eu vreau sa ma fac psihiatru.
E: Cool. Cred ca e o meserie frumoasa.
J: Da, e. Si se castiga bine.
E: Cati ani trebuie sa faci facultate?
J: 4 ani.
E: 4 ani? Ma gandeam ca mai mult…
J: Dar tu cati ani ai facut facultate?
E: Pai 4… dar ma gandeam ca trebuie sa studiezi mai mult ca sa devii psihiatru.
J: 4 ani dupa ce ajungi doctor.
E: Aaaaa… Tu cati ani ai?
J: 15.
E: Mergi la scoala?
J: Nu, m-am lasat de scoala. Nu puteam sa si muncesc sa si merg la scoala. Dar ma voi intoarce. Btw, pe mine ma cheama James. Pe tine cum te cheama?
E: Alina.
J: Nice to meet you.
E: Nice to meet you, too.
J: Se castiga foarte bine daca ajungi psihiatru. Eu stiu unul, are o gramada de masini luxoase, stii Maseratti, Lamborgini si case faine in Gold Coast… peste tot.
E: Da?... Inseamna ca o fi bun.
J: Da, e foarte bun. Face si hipnoza. L-am vazut cand l-a hipnotizat pe unul sa se creada pui de gaina. Sa-l vezi cum cotcodacea. (rade)
E: Interesant… mi se pare un pic scary…
J: E fain.
E: Dar vad ca iti place sa vorbeti cu oamenii, asta-i un inceput bun pentru profesia ta.
J: Da. I’m a people person. Dar nu numai atat. Eu stiu sa si ascult.
E: Asta-i bine.
J: Ce-ai zis? (rade)
E: (rad) funny

Vine trenul. Ii zic bye, el fuge la ghiseu, vorbeste ceva, se intoarce si se urca si el in tren repede (trenul sta in gara doar 10 secunde). Ma amuz in gand cum a stat el in gara de povesti, in loc sa se intereseze cu ce tren trebuie sa mearga.

Se aseaza in fata mea. Langa el, doua fete in drum spre scoala. Au uniforma cu palarii largi, gulere mari cu dantela alba, ciorapi lungi, grosi, fuste lungi si bocanci in picioare. Astia cu uniforme foarte decente sunt, de obicei, de la scoali catolice. Povestesc ceva, vesele. James se uita la ele cu interes, oare ce-or discuta.

Dupa aceea catre mine
Ma duc acasa si ma culc. Sunt tare obosit. Dar nu pot sa dorm prea mult. Cam 5 ore pe zi, atat.
Il aprob, dand din cap. Nu stiu ce sa-i mai zic. Vine statia mea.
Ii spun:
Succes. C-ya. (nu stiu de ce continuu sa zic c-ya, cand e clar ca nu ne vedem :)… asa zic astia aici si m-am obisnuit si eu).
El: C-ya.

Multe zile sunt ca niste coridoare lungi (uneori mai colorate, alteori mai gri). Ma trezesc, sunt la capatul coridorului si incep sa merg. Sunt mai multe usi, dar eu deschid aceleasi usi ca si ieri. Acolo sunt aceeasi oameni ca ieri si se intampla aceleasi lucruri ca ieri. Ajung intr-un final in capatul coridorului. Si dorm. Dimineata ma trezesc si iau coridorul de la capat.

Si mai sunt zile, cand se deschide cate o usa si apare cate un personaj din asta ca James, care nu stie ca suntem fiecare cu usile noastre si nici nu se sfieste, ca altii, sa iti zica ceva, ca nu cumva sa te faca sa-ti incurci usile sau sa nu ajungi la timp in capat (scopul suprem al zilei).

Nu stiu daca va ajunge un mare psihiatru sau va ramane la schimbul de noapte in piata de fructe unde se castiga foarte bine. Nici el nu stie, dar spera in varianta cu case si masini luxoase in Gold Coast. Sper sa realizeze ce coridor lung are de parcurs si sa-si invete bine usile.

Un week-end de milioane,
Alina