Sunt ceva luni bune de cand nu am scris. .. ultimul post se termina cu o promisiune ca o sa va scriu despre noua mea (pe atunci) masina Rover. Era vorba de noua masina de tuns iarba. Vorba Alinei .. o sa trebuiasca odata sa stau si sa scriu un articol despre toate lucrurile de care am zis ca o sa scriu si nu am mai facut-o (gen .. primul pescuit oceanic, Maria Sharapova, etc)
Intre timp articolul ala a disparut odata cu disparitia laptopului si a altor cateva gadget-uri (iPods, camera foto, etc).
Ce am mai facut in ultimul timp? Incerc sa sumarizez ultimele 3,4 luni in cateva randuri
Asa pe scurt … cu lucrul .. rutina obisnuita (lucru-acasa). Proiectul la care lucrez e pe ultima suta de metri (am terminat de dezvotat toate functionalitatile, acum suntem la faza de testare si de deployment pe serverele de acceptance si production). A fost o experienta interesanta care se pare ca a fost una de success (zic se pare, ca o veche vorba romaneasca spune “sa nu zici hop pana nu sari gardul”).
Cu casa … ne-am mutat, ne-am acomodat, platim darile .. si incet, incet platim mortgage-ul si ne tot facem planuri ce si cum sa “imbunatatim” la ea. Deocamdata toate astea sunt in stadiu de proiect si toate depind de fondurile aferente pentru fiecare “imbunatatire”.
Un alt lucru important care ni s-a intamplat e faptul ca parintii Alinei au venit in vizita la noi pentru o luna de zile. Nu stiu cine s-a bucurat mai tare, noi sau copiii nostri. Cred ca fiecare s-a bucurat diferit ..
Eu m-am bucurat in primul rand pentru hotararea lor de a traversa jumatate de pamant sa ne vada. Poate noua ca suntem mai tineri ne este mai usor sa trecem printr-o asfel de experienta, insa cred ca nu le-a fost chiar simplu sa schimbe cateva avioane, sa se descurce prin unele dintre cele mai mari aeroporturi din lume (din Frankfurt, Londra, Singapore, unde ca sa schimbi terminalul mergi vreo 15 minute cu o masina), stresul cu limba, si nu in ultimul rand durata calatoriei. Cred ca au indurat cu stoicism toate lucrurile astea animati de gandul ca o sa ne vada pe noi.
Apoi un alt lucru pentru care m-am bucurat ca au venit e ca au putut sa vada partea asta de Australie prin ochii nostri. Si aici nu ma refer doar la frumusetile care ne inconjoara (ocean, munti, parcuri de distractie), cat si la oamenii pe care i-am gasit aici, oameni de care am tot vorbit in posturile noastre anterioare.
Cred ca in timpul cat au stat la noi au vizitat vreo 10 familii diferite. A fost un tur de forta pentru ei insa traiesc cu speranta ca dupa ce s-au intors in tzara sunt mai linistiti in ceea ce ne priveste si au vazut nu numai ca ne merge bine, dar si faptul ca nu suntem singuri in acest capat de lume. Apoi cred ca s-au lamurit ca povestile legate de paianjeni, crocodili, serpi, rechini, chiar daca sunt adevarate .. sunt totusi povesti si ca in realitate lumea e destul de relaxata in aceasta privinta. Exceptiile intaresc regula :)
Vizita lor a venit cum nu se poate mai bine … si aici nu ma gandesc doar la faptul ca au prins sfarsitul ienii si inceputul primaverii australiene (desi au fost cateva nopti mai racoroase), ci au venit in momentul in care copiii nostri o rupeau din ce in ce mai greu cu limba romana.
E destul de greu de conceput ca dupa un an si cateva luni de zile sa vina Mihai la mine si sa imi zica ca el nu mai intelege bine romaneste, insa asta e realitatea. Chiar daca noi vorbim cu ei romaneste acasa, faptul ca petrec 10 ore pe zi in compania australienilor ii face sa se descurce mai bine in engleza. Nu pot zice ca vorbesc engleza la perfectie, insa pot sa va spun ca intre ei copiii mei vorbesc in engleza. Si chiar daca asta a fost unul din scopurile pentru care am venit in Australia (sa imi invete copiii engleza) parca ma inspaimanta faptul ca incet, incet o sa piarda limba romana.
Asadar venirea socrilor i-a “fortat” pe copii sa vorbeasca mult mai mult romaneste. Inca mai pastram obiceiul ca in fiecare seara dupa terminarea temelor, Mihai sa ne citeasca cateva pagini in romaneste din cartile pe care le-a primit de la bunici. A fost o experienta interesanta pentru ambele parti, caci si socrii au prins cateva cuvinte in engleza de la pitici.
Venirea lor ne-a facut sa mergem si sa vizitam si alte locuri pe care inca nu le-am vazut. In afara de gradina zoologica a lui Steve si plajele din Gold Coast am mai mers si in cateva rezervatii naturale, o plaja artificiala din centrul Brisbane-ului, etc. Chiar daca nu am bifat toate locurile la care ne-am propus sa ii ducem, pe restul le-am lasat pentru urmatoarea lor vizita in Australia.
Tot la lucrurile pozitive as trece si... kilogramele pe care le-am pus pe noi. De “vina” e mancarea buna facuta de mama Nina. Frigiderul nostru inca mai are cateva borcane de zacusca. Daca in 8 ani de casnicie nu am mancat sarmale facute de Alina in ultimele doua saptamani am mancat de doua ori :).
Tata Valer s-a ocupat de “cosmetizarea” curtii. Astfel cativa copaci si un palmier au “platit” cu viata, am refacut un gard impreuna, am sadit un mandarin si un lamai, etc. Imi e dor de partidele de table pe care le dadeam seara la un pahar de vorba..
Apoi cred ca noi ne-am bucurat ca am fost mai relaxati in ceea ce priveste grija fata de pitici si ei ca au scapat de “rigorile” noastre. S-a vazut in prima zi de gradinita a Iuliei cand a inceput sa faca mofturi, insa s-a reintegrat foarte repede in normal.
Sper ca experienta asta sa fi fost benefica si pentru ei si chiar daca e deja o luna de cand au plecat de la noi, amintirile pe care le avem in suflet sunt proaspete. Sper de asemenea ca sa dea un exemplu si bargaoanilor mei ca daca vrei cu adevarat se poate (vorba reclamei) si nu in ultimul rand sper sa repete experienta asta si pe viitor.
Va multumesc inca odata pentru ca ne-ati vizitat!
Semnat .. ginerele Dorin :)
Wednesday, October 15, 2008
Sunday, October 12, 2008
Barbie
Barbie = bbq (barbecue, gratar). Asa ii zice in Queensland (sau chiar in Australia, inca nu pot evalua exact ce se zice in Qld sau in Au sau in engleza peste tot). In Qld le place sa scurteze cuvintele, dupa ce-ti formezi un pic urechea incepi sa ai idee despre ce e vorba. De ex stiti ce-i aia “brekkie at Maccas”? (scrie pe un panou publicitar pe langa trec cu trenul; eu am vazut si poza si mi-a fost mai usor sa ma prind).
Dar ce vreau sa va zic in legatura cu barbie e ca nu numai numele poate sa te puna in incurcatura, ci si felul in care se face. Ne-a avertizat si pe noi cineva cand am ajuns si ne-a zis ca daca ne cheama aussies (australiens) la bbq, sa stim ca trebuie sa ne aducem noi tot ce vrem sa mancam, in afara de ce specifica ei explicit ca nu trebuie sa-ti aduci.
De exemplu, cand m-a chemat cineva de la lucru la gratar, a scris in email “I will provide the salad and bread, BYO (n.r. bring your own) meat and buzz” (Eu voi pune painea si salata, aduceti carnea si bautura). Si acum depinde cum va fi organizarea acolo, se poate manca la comun, dar se poate si sa isi manance fiecarea mancarea lui si sa-si bea bautura lui.
Avem niste vecini foarte prietenosi, de varsta noastra, au si ei doua fetite si cand au venit la noi la un gratar, m-a intrebat ce sa aduca. I-am zic ca nu trebuie nimic, dar ei au venit asa: cu carnati, mancare pentru copii, el si-a adus bere, ea gin and tonic. Mi-a cerut o felie de lamaie pt ginul ei, restul aveau de toate :). Le-am zis ca uite, la noi e altfel, noua ne place sa punem noi mancarea si bautura si tipa mi-a zis ca si ea e exact la fel, dar ca aici e conceptia cand vii la cineva vrei sa aduci tu tot ce ai nevoie, ca sa nu fie un deranj prea mare pentru gazda si ca, desi se pregateste cu de toate, nu i s-a intamplat niciodata sa vina cineva la ea si sa nu aduca stuff. A fost fain cu ei, li s-a parut interesanta salata de varza (ei nu fac asa) si le-a placut tare musdeiul.
Alta chestie ce e altfel aici ca si in America si ca in Romania e ca nu mananca la toate ketch-up. N-au ketchup in fast food-uri sau in pizzerii, au in schimb, daca ceri, tomato sauce. Chiar zicea un american ca el nu intelege cum e aia fara ketchup, si tomato sauce e in pliculete mici, ca ii ajunge un pliculet de cartof prajit. Nu intelegea nici cu vegemite cum e, asta e o chestie (gretoasa dupa parerea mea) pe care o mananca pe paine prajita cu unt toti australienii si le place la nebunie. Cica e ceva cultural, ei cresc cu aia si la copii la baga suzeta in vegemite sa vada cum e. Ca si americanul, nici eu nu inteleg, simt ca-mi scapa ceva… cica trebuie sa-ti pregateasca painea cu vegemite un australian, ca ei stiu cum sa faca!
Dar le place sa gateasca si le place sa incerce mancaruri noi. De cand am avut colegi asiatici, m-am obisnuit si eu cu mancaruri de-ale lor, ca ne aduceau diverse chestii la lucru si mai mergeam vinerea la restauranturi vietnameze si chinezesti.
Si ce am mai mancat oarecum deosebit e ou de strut. A trebui gaurit cu burghiul. Cica e cat 22 de oua normale. Altfel la gust n-am simtit nici o diferenta...
Tocmai am mancat, poate de-aia am simtit nevoia sa scriu un post depre potol.
Pa,
Alina
P.S. Na, stiti ce-i aia brekkie at Maccas? Daca nu, va zic eu: Breakfast at MacDonalds
Dar ce vreau sa va zic in legatura cu barbie e ca nu numai numele poate sa te puna in incurcatura, ci si felul in care se face. Ne-a avertizat si pe noi cineva cand am ajuns si ne-a zis ca daca ne cheama aussies (australiens) la bbq, sa stim ca trebuie sa ne aducem noi tot ce vrem sa mancam, in afara de ce specifica ei explicit ca nu trebuie sa-ti aduci.
De exemplu, cand m-a chemat cineva de la lucru la gratar, a scris in email “I will provide the salad and bread, BYO (n.r. bring your own) meat and buzz” (Eu voi pune painea si salata, aduceti carnea si bautura). Si acum depinde cum va fi organizarea acolo, se poate manca la comun, dar se poate si sa isi manance fiecarea mancarea lui si sa-si bea bautura lui.
Avem niste vecini foarte prietenosi, de varsta noastra, au si ei doua fetite si cand au venit la noi la un gratar, m-a intrebat ce sa aduca. I-am zic ca nu trebuie nimic, dar ei au venit asa: cu carnati, mancare pentru copii, el si-a adus bere, ea gin and tonic. Mi-a cerut o felie de lamaie pt ginul ei, restul aveau de toate :). Le-am zis ca uite, la noi e altfel, noua ne place sa punem noi mancarea si bautura si tipa mi-a zis ca si ea e exact la fel, dar ca aici e conceptia cand vii la cineva vrei sa aduci tu tot ce ai nevoie, ca sa nu fie un deranj prea mare pentru gazda si ca, desi se pregateste cu de toate, nu i s-a intamplat niciodata sa vina cineva la ea si sa nu aduca stuff. A fost fain cu ei, li s-a parut interesanta salata de varza (ei nu fac asa) si le-a placut tare musdeiul.
Alta chestie ce e altfel aici ca si in America si ca in Romania e ca nu mananca la toate ketch-up. N-au ketchup in fast food-uri sau in pizzerii, au in schimb, daca ceri, tomato sauce. Chiar zicea un american ca el nu intelege cum e aia fara ketchup, si tomato sauce e in pliculete mici, ca ii ajunge un pliculet de cartof prajit. Nu intelegea nici cu vegemite cum e, asta e o chestie (gretoasa dupa parerea mea) pe care o mananca pe paine prajita cu unt toti australienii si le place la nebunie. Cica e ceva cultural, ei cresc cu aia si la copii la baga suzeta in vegemite sa vada cum e. Ca si americanul, nici eu nu inteleg, simt ca-mi scapa ceva… cica trebuie sa-ti pregateasca painea cu vegemite un australian, ca ei stiu cum sa faca!
Dar le place sa gateasca si le place sa incerce mancaruri noi. De cand am avut colegi asiatici, m-am obisnuit si eu cu mancaruri de-ale lor, ca ne aduceau diverse chestii la lucru si mai mergeam vinerea la restauranturi vietnameze si chinezesti.
Si ce am mai mancat oarecum deosebit e ou de strut. A trebui gaurit cu burghiul. Cica e cat 22 de oua normale. Altfel la gust n-am simtit nici o diferenta...
Tocmai am mancat, poate de-aia am simtit nevoia sa scriu un post depre potol.
Pa,
Alina
P.S. Na, stiti ce-i aia brekkie at Maccas? Daca nu, va zic eu: Breakfast at MacDonalds
Thursday, October 2, 2008
O experienta
Mi-am propus cand am inceput sa scriu pe blog sa nu fac din el un jurnal cu ce am mai facut noi, ci mai degraba sa descriu lucruri ce tin de Australia si care dau savoarea acestui loc. Sau ganduri, reflectii, chestii care imi trec prin minte. Sa nu credeti ca daca cititi blogul stiti in amanunt care e viata noastra. S-ar putea sa ne intalnim si sa aveti surprize :).
Well, astazi nu ma pot abtine si fac o exceptie. Am fost iarasi la un interviu si simt ca si mor daca nu mai povestesc cum a fost.
Luni a venit seful meu la mine si la celalalt contractor, ne-a luat intr-o camaruta si ne-a zis exact ceea ce un contractor nu vreau sa auda: “Ma tem ca n-am vesti foarte bune pentru voi.”. Pe scurt, bugete, nu mai prea e de lucru, n-are rost sa ne mai tina, decizia s-a luat la foruri mai inalte, 4 saptamani preaviz si pa. O sun si eu pe recruiteritza mea zambareata, stia deja, bineinteles (asa e ea, informata), ii zic ca uite trebuie sa-mi caut de lucru, daca ai ceva ce mi se potriveste, spune-mi. Imi zice nu-ti fa griji, iti gasesc inainte sa termini cu astia. Eu ii zic “You’re amazing”, ea “Yes, I am.”. Are un stil inconfundabil. Tocuri mari, fuste scurte, cand intarzie isi cere scuze ca a fost sa-si cumpere pantofi, e asa jumatate prietenoasa, usor over the top, perfecta pt meseria asta. Imi zice “Ce zici de facultatea de medicina? Vrei sa mergi?”. Eu “Sigur, de ce nu?”
Si imi aranjeaza interviu la facultatea de medicina. Imi zice, uite, o sa te intalnesti cu X, tip foarte fain si cu picioarele pe pamant si cu multa experienta tehnica. Ma intalnesc cu X, intr-adevar, foarte amabil, imi zice ca e cam devreme, nu vrei o cafea. Eu nu, multumesc. El zice altceva, accept o apa plata, mergem jos la un fel de cafeteria, imi cumpara apa, el isi ia o cafea si la masuta aia mica s-a desfasurat interviul.
Mi-a explicat despre ce e vorba cu jobul si asa tangential am vorbit despre experienta mea in proiecte asemanatoare cu ale lui. Pe urma m-a intrebat daca ma intereseaza jobul, eu i-am zis ca da si mi-a zis: “Am ales pe un tip pt pozitia asta si am facut o greseala. Cand am plecat in concediu si a ramas aici fara mine i s-au spart toate in cap. Si s-a vazut. M-a facut sa arat bad. Nu-mi pot permite sa mai fac inca odata aceeasi chestie. Daca crezi ca nu te descurci, te rog sa-mi spui”. Pot sa va zic am simtit responsabilitatea raspunsului. I-am spus: “Nu cred ca inteleg exact care e dificultatea jobului de care vorbesti. Eu cred ca e o incercare pt mine si as vrea sa mi-o asum”. Zice el, bine, te angajez atunci. Daca cauti un job unde sa stai un pic, sa-ti imbunatatesti CV-ul si sa pleci pe urma, asta e pentru tine. Nu cred ca un om trebuia sa stea intr-un loc mai mult de 2 ani si le spun asta la toti angajatii mei. Ma intreaba de ce vreau sa merg pe contracte. Ii spun ca vezi, in Romania nu era asa ceva, mi s-a parut interesant si am vrut sa incerc. El imi zice : “Sa spun drept, eu m-am gandit la bani!”. Iar eu “Da, da, si banii sunt buni.”
Pe urma m-a dus sus sa ma prezinta la echipa. Am trecut prin sala de autopsii (din fericire nu era nimic acolo), l-am intrebat “Trebuie sa fac asta in fiecare zi? I’m not that keen.” A ras, nu stiu daca trebuie sa trec pe acolo de fiecare data. (Intre noi fie vorba, cred ca voi sta si eu acolo odata, sa vad de curiozitate, ce se intampla).
L-am intrebat daca pot avea program mai flexibil si i-am zis de copii si scoala, a zis ca e ok cu treaba asta.
Cand am plecat, m-a condus, i-am spus “Sper ca ai facut o alegere buna” si el mi-a raspuns: “Sunt sigur”.
Pot sa va spun ca am fost impresionata de ce s-a intamplat. Aveam si febra, imi sticleau ochii, n-am vrut sa iau ceva sa nu ma adoarma, am gresit un autobuz spre lucru, l-am sunat pe Buji si i-am povestit cu lux de amanunte tot. M-a sunat si recruiterita mea, stia ca m-a acceptat si parca o vedeam de cealalta parte a firului cum isi freaca mainile fericita ca a mai facut un aranjament. Mi-am cumparat pe urma ceva medicamente si iata-ma in fata calculatorului la lucru. N-am idee cu ce sa incep, trebuie sa ma adun si sa fac ceva, sa las treaba in ordine.
Asta-i povestea cu ultimul interviu! Am ajuns si doctoritza!
Alina
PS Povestea asta am scris-o in ziua cu interviul. Intre timp, mi-am luat ramas bun de la vechea trupa si, ca semn de apreciere ca au fost asa meseriasi, le-am facut sarmale :). Le-au placut tare mult si au zis ca vreau sa faca si ei, le-am dat reteta... asa-i ca-s patrioata daca ii invat pe australieni sa faca sarmale?
Well, astazi nu ma pot abtine si fac o exceptie. Am fost iarasi la un interviu si simt ca si mor daca nu mai povestesc cum a fost.
Luni a venit seful meu la mine si la celalalt contractor, ne-a luat intr-o camaruta si ne-a zis exact ceea ce un contractor nu vreau sa auda: “Ma tem ca n-am vesti foarte bune pentru voi.”. Pe scurt, bugete, nu mai prea e de lucru, n-are rost sa ne mai tina, decizia s-a luat la foruri mai inalte, 4 saptamani preaviz si pa. O sun si eu pe recruiteritza mea zambareata, stia deja, bineinteles (asa e ea, informata), ii zic ca uite trebuie sa-mi caut de lucru, daca ai ceva ce mi se potriveste, spune-mi. Imi zice nu-ti fa griji, iti gasesc inainte sa termini cu astia. Eu ii zic “You’re amazing”, ea “Yes, I am.”. Are un stil inconfundabil. Tocuri mari, fuste scurte, cand intarzie isi cere scuze ca a fost sa-si cumpere pantofi, e asa jumatate prietenoasa, usor over the top, perfecta pt meseria asta. Imi zice “Ce zici de facultatea de medicina? Vrei sa mergi?”. Eu “Sigur, de ce nu?”
Si imi aranjeaza interviu la facultatea de medicina. Imi zice, uite, o sa te intalnesti cu X, tip foarte fain si cu picioarele pe pamant si cu multa experienta tehnica. Ma intalnesc cu X, intr-adevar, foarte amabil, imi zice ca e cam devreme, nu vrei o cafea. Eu nu, multumesc. El zice altceva, accept o apa plata, mergem jos la un fel de cafeteria, imi cumpara apa, el isi ia o cafea si la masuta aia mica s-a desfasurat interviul.
Mi-a explicat despre ce e vorba cu jobul si asa tangential am vorbit despre experienta mea in proiecte asemanatoare cu ale lui. Pe urma m-a intrebat daca ma intereseaza jobul, eu i-am zis ca da si mi-a zis: “Am ales pe un tip pt pozitia asta si am facut o greseala. Cand am plecat in concediu si a ramas aici fara mine i s-au spart toate in cap. Si s-a vazut. M-a facut sa arat bad. Nu-mi pot permite sa mai fac inca odata aceeasi chestie. Daca crezi ca nu te descurci, te rog sa-mi spui”. Pot sa va zic am simtit responsabilitatea raspunsului. I-am spus: “Nu cred ca inteleg exact care e dificultatea jobului de care vorbesti. Eu cred ca e o incercare pt mine si as vrea sa mi-o asum”. Zice el, bine, te angajez atunci. Daca cauti un job unde sa stai un pic, sa-ti imbunatatesti CV-ul si sa pleci pe urma, asta e pentru tine. Nu cred ca un om trebuia sa stea intr-un loc mai mult de 2 ani si le spun asta la toti angajatii mei. Ma intreaba de ce vreau sa merg pe contracte. Ii spun ca vezi, in Romania nu era asa ceva, mi s-a parut interesant si am vrut sa incerc. El imi zice : “Sa spun drept, eu m-am gandit la bani!”. Iar eu “Da, da, si banii sunt buni.”
Pe urma m-a dus sus sa ma prezinta la echipa. Am trecut prin sala de autopsii (din fericire nu era nimic acolo), l-am intrebat “Trebuie sa fac asta in fiecare zi? I’m not that keen.” A ras, nu stiu daca trebuie sa trec pe acolo de fiecare data. (Intre noi fie vorba, cred ca voi sta si eu acolo odata, sa vad de curiozitate, ce se intampla).
L-am intrebat daca pot avea program mai flexibil si i-am zis de copii si scoala, a zis ca e ok cu treaba asta.
Cand am plecat, m-a condus, i-am spus “Sper ca ai facut o alegere buna” si el mi-a raspuns: “Sunt sigur”.
Pot sa va spun ca am fost impresionata de ce s-a intamplat. Aveam si febra, imi sticleau ochii, n-am vrut sa iau ceva sa nu ma adoarma, am gresit un autobuz spre lucru, l-am sunat pe Buji si i-am povestit cu lux de amanunte tot. M-a sunat si recruiterita mea, stia ca m-a acceptat si parca o vedeam de cealalta parte a firului cum isi freaca mainile fericita ca a mai facut un aranjament. Mi-am cumparat pe urma ceva medicamente si iata-ma in fata calculatorului la lucru. N-am idee cu ce sa incep, trebuie sa ma adun si sa fac ceva, sa las treaba in ordine.
Asta-i povestea cu ultimul interviu! Am ajuns si doctoritza!
Alina
PS Povestea asta am scris-o in ziua cu interviul. Intre timp, mi-am luat ramas bun de la vechea trupa si, ca semn de apreciere ca au fost asa meseriasi, le-am facut sarmale :). Le-au placut tare mult si au zis ca vreau sa faca si ei, le-am dat reteta... asa-i ca-s patrioata daca ii invat pe australieni sa faca sarmale?
Saturday, September 13, 2008
James
L-am intalnit pe James prima si ultima data in autobuz. M-am ridicat sa ma dau jos, m-am dezechilibrat si era sa cad. A venit la mine si m-a intrebat “Are you alright?”. I-am zis ca da, no worries. Cobora si el.
Langa statia de autobuz e una de tren. De acolo mai merg doua statii pana la servici. Si el lua trenul de acolo si in drum spre gara si in asteptarea trenului, s-a dovedit a fi foarte vorbaret. Va redau dialogul.
James: Interesant accent (asta am mai auzit-o, cand vrea cineva sa intre in vorba cu mine). De unde esti?
Eu: Din Romania.
J: Aaaa…. Mergi la serviciu sau te intorci? (Era 7:30 dimineata)
E: (zambind, ce crede asta ca lucrez?) Ma duc. Tu?
J: Eu ma intorc. Lucrez de noaptea la piata de fructe. Se castiga tare bine. Tu ce lucrezi?
E: Sunt programator.
J: Adica programator de calculatoare?
E: Da, programator de calculatoare.
J: Stii, eu vreau sa ma fac psihiatru.
E: Cool. Cred ca e o meserie frumoasa.
J: Da, e. Si se castiga bine.
E: Cati ani trebuie sa faci facultate?
J: 4 ani.
E: 4 ani? Ma gandeam ca mai mult…
J: Dar tu cati ani ai facut facultate?
E: Pai 4… dar ma gandeam ca trebuie sa studiezi mai mult ca sa devii psihiatru.
J: 4 ani dupa ce ajungi doctor.
E: Aaaaa… Tu cati ani ai?
J: 15.
E: Mergi la scoala?
J: Nu, m-am lasat de scoala. Nu puteam sa si muncesc sa si merg la scoala. Dar ma voi intoarce. Btw, pe mine ma cheama James. Pe tine cum te cheama?
E: Alina.
J: Nice to meet you.
E: Nice to meet you, too.
J: Se castiga foarte bine daca ajungi psihiatru. Eu stiu unul, are o gramada de masini luxoase, stii Maseratti, Lamborgini si case faine in Gold Coast… peste tot.
E: Da?... Inseamna ca o fi bun.
J: Da, e foarte bun. Face si hipnoza. L-am vazut cand l-a hipnotizat pe unul sa se creada pui de gaina. Sa-l vezi cum cotcodacea. (rade)
E: Interesant… mi se pare un pic scary…
J: E fain.
E: Dar vad ca iti place sa vorbeti cu oamenii, asta-i un inceput bun pentru profesia ta.
J: Da. I’m a people person. Dar nu numai atat. Eu stiu sa si ascult.
E: Asta-i bine.
J: Ce-ai zis? (rade)
E: (rad) funny
Vine trenul. Ii zic bye, el fuge la ghiseu, vorbeste ceva, se intoarce si se urca si el in tren repede (trenul sta in gara doar 10 secunde). Ma amuz in gand cum a stat el in gara de povesti, in loc sa se intereseze cu ce tren trebuie sa mearga.
Se aseaza in fata mea. Langa el, doua fete in drum spre scoala. Au uniforma cu palarii largi, gulere mari cu dantela alba, ciorapi lungi, grosi, fuste lungi si bocanci in picioare. Astia cu uniforme foarte decente sunt, de obicei, de la scoali catolice. Povestesc ceva, vesele. James se uita la ele cu interes, oare ce-or discuta.
Dupa aceea catre mine
Ma duc acasa si ma culc. Sunt tare obosit. Dar nu pot sa dorm prea mult. Cam 5 ore pe zi, atat.
Il aprob, dand din cap. Nu stiu ce sa-i mai zic. Vine statia mea.
Ii spun:
Succes. C-ya. (nu stiu de ce continuu sa zic c-ya, cand e clar ca nu ne vedem :)… asa zic astia aici si m-am obisnuit si eu).
El: C-ya.
Multe zile sunt ca niste coridoare lungi (uneori mai colorate, alteori mai gri). Ma trezesc, sunt la capatul coridorului si incep sa merg. Sunt mai multe usi, dar eu deschid aceleasi usi ca si ieri. Acolo sunt aceeasi oameni ca ieri si se intampla aceleasi lucruri ca ieri. Ajung intr-un final in capatul coridorului. Si dorm. Dimineata ma trezesc si iau coridorul de la capat.
Si mai sunt zile, cand se deschide cate o usa si apare cate un personaj din asta ca James, care nu stie ca suntem fiecare cu usile noastre si nici nu se sfieste, ca altii, sa iti zica ceva, ca nu cumva sa te faca sa-ti incurci usile sau sa nu ajungi la timp in capat (scopul suprem al zilei).
Nu stiu daca va ajunge un mare psihiatru sau va ramane la schimbul de noapte in piata de fructe unde se castiga foarte bine. Nici el nu stie, dar spera in varianta cu case si masini luxoase in Gold Coast. Sper sa realizeze ce coridor lung are de parcurs si sa-si invete bine usile.
Un week-end de milioane,
Alina
Langa statia de autobuz e una de tren. De acolo mai merg doua statii pana la servici. Si el lua trenul de acolo si in drum spre gara si in asteptarea trenului, s-a dovedit a fi foarte vorbaret. Va redau dialogul.
James: Interesant accent (asta am mai auzit-o, cand vrea cineva sa intre in vorba cu mine). De unde esti?
Eu: Din Romania.
J: Aaaa…. Mergi la serviciu sau te intorci? (Era 7:30 dimineata)
E: (zambind, ce crede asta ca lucrez?) Ma duc. Tu?
J: Eu ma intorc. Lucrez de noaptea la piata de fructe. Se castiga tare bine. Tu ce lucrezi?
E: Sunt programator.
J: Adica programator de calculatoare?
E: Da, programator de calculatoare.
J: Stii, eu vreau sa ma fac psihiatru.
E: Cool. Cred ca e o meserie frumoasa.
J: Da, e. Si se castiga bine.
E: Cati ani trebuie sa faci facultate?
J: 4 ani.
E: 4 ani? Ma gandeam ca mai mult…
J: Dar tu cati ani ai facut facultate?
E: Pai 4… dar ma gandeam ca trebuie sa studiezi mai mult ca sa devii psihiatru.
J: 4 ani dupa ce ajungi doctor.
E: Aaaaa… Tu cati ani ai?
J: 15.
E: Mergi la scoala?
J: Nu, m-am lasat de scoala. Nu puteam sa si muncesc sa si merg la scoala. Dar ma voi intoarce. Btw, pe mine ma cheama James. Pe tine cum te cheama?
E: Alina.
J: Nice to meet you.
E: Nice to meet you, too.
J: Se castiga foarte bine daca ajungi psihiatru. Eu stiu unul, are o gramada de masini luxoase, stii Maseratti, Lamborgini si case faine in Gold Coast… peste tot.
E: Da?... Inseamna ca o fi bun.
J: Da, e foarte bun. Face si hipnoza. L-am vazut cand l-a hipnotizat pe unul sa se creada pui de gaina. Sa-l vezi cum cotcodacea. (rade)
E: Interesant… mi se pare un pic scary…
J: E fain.
E: Dar vad ca iti place sa vorbeti cu oamenii, asta-i un inceput bun pentru profesia ta.
J: Da. I’m a people person. Dar nu numai atat. Eu stiu sa si ascult.
E: Asta-i bine.
J: Ce-ai zis? (rade)
E: (rad) funny
Vine trenul. Ii zic bye, el fuge la ghiseu, vorbeste ceva, se intoarce si se urca si el in tren repede (trenul sta in gara doar 10 secunde). Ma amuz in gand cum a stat el in gara de povesti, in loc sa se intereseze cu ce tren trebuie sa mearga.
Se aseaza in fata mea. Langa el, doua fete in drum spre scoala. Au uniforma cu palarii largi, gulere mari cu dantela alba, ciorapi lungi, grosi, fuste lungi si bocanci in picioare. Astia cu uniforme foarte decente sunt, de obicei, de la scoali catolice. Povestesc ceva, vesele. James se uita la ele cu interes, oare ce-or discuta.
Dupa aceea catre mine
Ma duc acasa si ma culc. Sunt tare obosit. Dar nu pot sa dorm prea mult. Cam 5 ore pe zi, atat.
Il aprob, dand din cap. Nu stiu ce sa-i mai zic. Vine statia mea.
Ii spun:
Succes. C-ya. (nu stiu de ce continuu sa zic c-ya, cand e clar ca nu ne vedem :)… asa zic astia aici si m-am obisnuit si eu).
El: C-ya.
Multe zile sunt ca niste coridoare lungi (uneori mai colorate, alteori mai gri). Ma trezesc, sunt la capatul coridorului si incep sa merg. Sunt mai multe usi, dar eu deschid aceleasi usi ca si ieri. Acolo sunt aceeasi oameni ca ieri si se intampla aceleasi lucruri ca ieri. Ajung intr-un final in capatul coridorului. Si dorm. Dimineata ma trezesc si iau coridorul de la capat.
Si mai sunt zile, cand se deschide cate o usa si apare cate un personaj din asta ca James, care nu stie ca suntem fiecare cu usile noastre si nici nu se sfieste, ca altii, sa iti zica ceva, ca nu cumva sa te faca sa-ti incurci usile sau sa nu ajungi la timp in capat (scopul suprem al zilei).
Nu stiu daca va ajunge un mare psihiatru sau va ramane la schimbul de noapte in piata de fructe unde se castiga foarte bine. Nici el nu stie, dar spera in varianta cu case si masini luxoase in Gold Coast. Sper sa realizeze ce coridor lung are de parcurs si sa-si invete bine usile.
Un week-end de milioane,
Alina
Sunday, September 7, 2008
Omuletzii
Mihai al meu a mancat odata nectarine cu pofta si dupa aceea a vrut lapte. I-am spus prieteneste: “Baiete, nu-i bine ce vrei sa faci. O sa te doara burta!”. Ca de obicei el a vrut mai multe explicatii de ce spun asta. I-am explicat ca se intampla ceva cand se intalneste nectarina cu laptele, pt ca una e acid, iar cealalta baza, adica sunt diferite si nu se inteleg bine impreuna. Si el : “Dar ce iasa daca se intalnesc?”. Ca pe vremuri la scoala la chimie, cand te scotea la tabla sa ne asculte, fara sa ma gandesc prea mult cu cine vorbesc, ii spun ca iese sare si apa. L-am cam pus pe ganduri, ca a ramas tacut cateva secunde si dupa aceea, iluminat, mi-a spus: “Aha! Deci asa a facut Dumnezeu oceanul!”
Ca toti copii si el vrea sa le stie pe toate. Iar eu incerc sa-i dau raspunsuri cat mai corecte si exacte. Si, fara sa-mi dau seama, de multe ori uit ca e copil si il tratez ca pe un om mare.
Noi cand am venit in Australia am vrut sa lasam in Romania copiii o vreme. Ne gandeam ca cine stie ce vom gasi pe aici si sa nu fie acomodarea o experienta prea
traumatizanta pt ei. Erau o multime de necunoscute si pt noi. Ne-am gandit sa venim doar noi aici si sa ne cautam de lucru. Cand unul isi gaseste de lucru, celalalt merge dupa copii. Iar pe cand ajung ei aici sa fie o situatie mult mai buna si mai
stabila. Am vorbit si cu altii care au plecat din tara cu copii in situatii similare si ei ne-au sfatuit sa nu-i lasam acasa si sa-i luam cu noi.
Am stat in dubii o vreme, insa pana la urma ne-am hotarat sa incercam marea cu degetul si sa-i luam cu noi de la inceput. Am zis ca o luam mai usor cu cautatul de lucru in prima parte si ii vom considera niste mici tovarasi de calatorie, cu care putem impartasi toate experientele.. Ceea ce a urmat a validat decizia noastra. Ne-am dat seama ca ar fi fost mult mai greu pentru toti, daca ei ar fi ramas in Romania.
Am avut emotii cu ei la inceput, pana am vazut ca totul e ok. Fiecare dintre ei a inceput scoala / gradinita full-time. Nu i-am lasat treptat cateva ore si sa marim perioada. Au ramas de la inceput o zi intreaga. Mihai stia un pic de engleza, lucruri elementare si avea un coleg roman care mai putea traduce din cand in cand. Iulia nu stia engleza si nici nu avea pe nimeni care sa inteleaga romaneste acolo.
Adevarul este ca ei au fost de milioane. Le-am spus ca n-au de ce sa se sperie, e distractie, se joaca cu copiii pe acolo si pe seara ne intalnim si povestim
cum a fost. Iar ei au inteles si au cooperat, ceea ce va dati seama ca ne-a facut noua viata mult mai usoara.
Asa ca nu-i de mirare ca am ajuns sa-i consider mici adulti. Se intampla cateodata cate o faza ca aia cu laptele si nectarinele sau vine Iulia la mine sa-i spal biscuitele care i-a picat pe jos, si atunci imi amintesc ca sunt doar copii.
Dupa parerea mea, parintii au doua tendinte in legatura cu cresterea copiilor, fiecare in parte periculoasa daca exagerazi cu ea. Una e sa-si considere copiii copii toata viata, sa-i cocoloseasca si sa le transmita, fara cuvinte, mesajul ca ei
trebuie ajutati, ca nu se pot descurca singuri si ca cineva trebuie sa aiba grija de ei. Cealalta tendinta, pe care eu am intalnit-o mult mai rar, e sa nu le acorde copiilor dreptul lor la copilarie si sa le puna pe umeri sarcini prea grele pentru varsta lor. Mi se pare trist cand se intampla oricare dintre situatii si
sper sa nu cadem in nici una dintre capcane.
Na, ca mi-am dat cu parerea si in materie de pedagogie.
Cheers,
Alina
Ca toti copii si el vrea sa le stie pe toate. Iar eu incerc sa-i dau raspunsuri cat mai corecte si exacte. Si, fara sa-mi dau seama, de multe ori uit ca e copil si il tratez ca pe un om mare.
Noi cand am venit in Australia am vrut sa lasam in Romania copiii o vreme. Ne gandeam ca cine stie ce vom gasi pe aici si sa nu fie acomodarea o experienta prea
traumatizanta pt ei. Erau o multime de necunoscute si pt noi. Ne-am gandit sa venim doar noi aici si sa ne cautam de lucru. Cand unul isi gaseste de lucru, celalalt merge dupa copii. Iar pe cand ajung ei aici sa fie o situatie mult mai buna si mai
stabila. Am vorbit si cu altii care au plecat din tara cu copii in situatii similare si ei ne-au sfatuit sa nu-i lasam acasa si sa-i luam cu noi.
Am stat in dubii o vreme, insa pana la urma ne-am hotarat sa incercam marea cu degetul si sa-i luam cu noi de la inceput. Am zis ca o luam mai usor cu cautatul de lucru in prima parte si ii vom considera niste mici tovarasi de calatorie, cu care putem impartasi toate experientele.. Ceea ce a urmat a validat decizia noastra. Ne-am dat seama ca ar fi fost mult mai greu pentru toti, daca ei ar fi ramas in Romania.
Am avut emotii cu ei la inceput, pana am vazut ca totul e ok. Fiecare dintre ei a inceput scoala / gradinita full-time. Nu i-am lasat treptat cateva ore si sa marim perioada. Au ramas de la inceput o zi intreaga. Mihai stia un pic de engleza, lucruri elementare si avea un coleg roman care mai putea traduce din cand in cand. Iulia nu stia engleza si nici nu avea pe nimeni care sa inteleaga romaneste acolo.
Adevarul este ca ei au fost de milioane. Le-am spus ca n-au de ce sa se sperie, e distractie, se joaca cu copiii pe acolo si pe seara ne intalnim si povestim
cum a fost. Iar ei au inteles si au cooperat, ceea ce va dati seama ca ne-a facut noua viata mult mai usoara.
Asa ca nu-i de mirare ca am ajuns sa-i consider mici adulti. Se intampla cateodata cate o faza ca aia cu laptele si nectarinele sau vine Iulia la mine sa-i spal biscuitele care i-a picat pe jos, si atunci imi amintesc ca sunt doar copii.
Dupa parerea mea, parintii au doua tendinte in legatura cu cresterea copiilor, fiecare in parte periculoasa daca exagerazi cu ea. Una e sa-si considere copiii copii toata viata, sa-i cocoloseasca si sa le transmita, fara cuvinte, mesajul ca ei
trebuie ajutati, ca nu se pot descurca singuri si ca cineva trebuie sa aiba grija de ei. Cealalta tendinta, pe care eu am intalnit-o mult mai rar, e sa nu le acorde copiilor dreptul lor la copilarie si sa le puna pe umeri sarcini prea grele pentru varsta lor. Mi se pare trist cand se intampla oricare dintre situatii si
sper sa nu cadem in nici una dintre capcane.
Na, ca mi-am dat cu parerea si in materie de pedagogie.
Cheers,
Alina
Saturday, August 30, 2008
Geamuri sparte
Teoria geamurilor sparte, desi se aplica universal in toate domeniilor, eu am citit-o intr-o carte de programare. Si apoi am regasit-o in diferite aspecte ale vietii.
Despre ce era vorba? O cladire ramane parasita. Trece timpul si ea sta intr-o stare relativ buna. Nu se ocupa nimeni de ea, dar nici nu o strica nimeni. Pana intr-o zi cand cineva sparge un geam. In acel moment, cladirea incepe sa se degradeze. Urmeaza alte geamuri sparte, grafitti, se fura din ea, pana cand cladirea ajunge intr-o stare irecuperabila. Dar totul a inceput cu primul geamul spart.
In cartea respectiva era vorba de software, de codul scris, pentru care momentul cand cineva decide sa nu mai respecte standardele e similar momentului in care s-a spart primul geam. Atunci incepe declinul si geamul spart declanseaza o succesiune de evenimente nedorite din aceeasi gama. Ideea era sa nu lasam “geamuri sparte”, iar, cand inevitabil, se sparge unul, sa avem grija sa-l inlocuim cat mai repede.
La fel e si in viata. Prima data cand am intarziat, prima data cand am jignit pe cineva, prima data cand m-am complacut in mediocritate, etc. E mult mai usor sa tii in conditii bune un lucru care merge decat sa “repari” unul in stare de declin. Entropia asta din Univers face ca lucrurile sa se duca spre haos, nu spre ordine si, oricat am fi de naivi, nu putem crede ca ordinea se poate face singura.
Am si eu o gramada de geamuri sparte in viata mea. Unele mai recente, multe vechi. Acum, ca vine primavara, trebuie sa mai repar dintre ele. Si am zis sa incep cu comoditatea de a scrie pe blog. Nu-i spart de mult… :)
Cheers,
Alina
PS Luni (1 sept) e prima zi de primavara. Un fel de 1 martie, dar fara martisoare. Doar artificii si avioane.
Despre ce era vorba? O cladire ramane parasita. Trece timpul si ea sta intr-o stare relativ buna. Nu se ocupa nimeni de ea, dar nici nu o strica nimeni. Pana intr-o zi cand cineva sparge un geam. In acel moment, cladirea incepe sa se degradeze. Urmeaza alte geamuri sparte, grafitti, se fura din ea, pana cand cladirea ajunge intr-o stare irecuperabila. Dar totul a inceput cu primul geamul spart.
In cartea respectiva era vorba de software, de codul scris, pentru care momentul cand cineva decide sa nu mai respecte standardele e similar momentului in care s-a spart primul geam. Atunci incepe declinul si geamul spart declanseaza o succesiune de evenimente nedorite din aceeasi gama. Ideea era sa nu lasam “geamuri sparte”, iar, cand inevitabil, se sparge unul, sa avem grija sa-l inlocuim cat mai repede.
La fel e si in viata. Prima data cand am intarziat, prima data cand am jignit pe cineva, prima data cand m-am complacut in mediocritate, etc. E mult mai usor sa tii in conditii bune un lucru care merge decat sa “repari” unul in stare de declin. Entropia asta din Univers face ca lucrurile sa se duca spre haos, nu spre ordine si, oricat am fi de naivi, nu putem crede ca ordinea se poate face singura.
Am si eu o gramada de geamuri sparte in viata mea. Unele mai recente, multe vechi. Acum, ca vine primavara, trebuie sa mai repar dintre ele. Si am zis sa incep cu comoditatea de a scrie pe blog. Nu-i spart de mult… :)
Cheers,
Alina
PS Luni (1 sept) e prima zi de primavara. Un fel de 1 martie, dar fara martisoare. Doar artificii si avioane.
Saturday, August 2, 2008
Fara fite
In Australia oamenii sunt, in general, destul de prietenosi si fara fite. Unii ii considera chiar prea simpli. Nu vreau sa fac comparatii rasuflate insa am intalnit in Romania o multime de oameni care sunt convinsi ca s-au nascut cu o stea in frunte si scopul lor in viata e sa le scoata ochii la toti ceilalti cu treaba asta. Din fericire in Australia, proportia e mult mai mica.
Ca sa ma fac mai bine inteleasa, am cateva exemple (cred eu) graitoare.
1. Lucram langa biroul unui councilor. Asta e un reprezentant in consiliul local, se ocupa de o regiune din oras (putem sa-i zicem primar de sector).
In pauza de masa, vara asta, eu si colega mea ieseam si mancam pe o banca afara, care era chiar in fata biroului cu pricina. Stiam cum arata primarelul, ca i-am tot vazut poza pe afise in campania electorala, asa ca il recunosteam cand il vedeam intrand si iesind in cladire.
Ce m-a frapat pe mine era ca, de fiecare data cand venea cu cineva, ii deschidea usa si astepta sa intre. Nu la unul, la toti! Si nu-l filma nimeni :).
I-am zis prietenei mele: “Crezi ca unul de-al nostru (n.r. din Romanica) ar face asa?”, Iar ea: “Eu cred ca aia suna inainte, sa aiba vreme lumea sa deschida larg portile si sa intinda covorul rosu.”
2. Femeia de serviciu de unde lucrez eu e o tipa tare vorbareata. Si cateodata, cand vine dimineata sa aspire, dupa ce termina, sta acolo si incepe sa spuna ce a mai patit ea. Si toti o ascultam cu atentie, fara sa o intrerupem, ca si cum ne-ar interesa de nu se mai poate… ceea ce, intre noi fie vorba, nu e cazul…
3. Mihai mi-a zis odata ca i-a spus directorul de la el de la scoala ce fruct minunat e portocala. Iar eu mirata: “Ai vorbit cu directorul?” Dar el “Da, sigur.”. Si eu, ca unul invatat ca, daca ai vorbit cu directorul, inseamna ca ai facut ceva naspa, cer mai multe amanunte . Imi zice : “M-am dus la el sa-mi desfaca portocala, ca stii ca eu nu pot singur” - “Tie directorul iti desface portocalele?” - “Da, cand e pe acolo”.
Numai eu ma mir cum de directorul scolii satisface cereri din astea. Cand ii spun altcuiva, imi zice: “Pai ce te miri, are si el doua maini si poate sa faca asta, care-i problema?”.
Ma gandesc, daca ajungem inapoi in Romania si Mihai al meu il cauta pe director in pauza sa-i lege sireturile (sau mai stiu eu de ce are nevoie) si mai are si noroc sa nu fie omul prea glumet, ce vorbe “dulci” isi aude.
Nu are rost sa va mai spun ca, daca aveti complexe de superioritate, o sa urati Australia, pentru ca, daca nu va cheama Brad Pitt, nu pica nimeni in fund de admiratie pentru voi. Si nici nu-i intereseaza cine e taica-to si ce masina conduci. Chiar nu-i intereseaza. Ai crede ca se prefac ca nu-i intereseaza si se uita pe furis dupa tine, dar, ca sa vezi, chiar nu-i intereseaza.
Am auzit de emigranti care s-au intors acasa, deoarece, chiar daca aveau o masina meseriasa, se simtea oarecum debusolati ca, la ce bun sa ai asa masina frumoasa, daca nu se uita nimeni dupa ea.
Cica nu-i usor sa traiesti in anonimat daca te-ai obisnuit sa fii vedeta :)…
Cheers,
Alina
Ca sa ma fac mai bine inteleasa, am cateva exemple (cred eu) graitoare.
1. Lucram langa biroul unui councilor. Asta e un reprezentant in consiliul local, se ocupa de o regiune din oras (putem sa-i zicem primar de sector).
In pauza de masa, vara asta, eu si colega mea ieseam si mancam pe o banca afara, care era chiar in fata biroului cu pricina. Stiam cum arata primarelul, ca i-am tot vazut poza pe afise in campania electorala, asa ca il recunosteam cand il vedeam intrand si iesind in cladire.
Ce m-a frapat pe mine era ca, de fiecare data cand venea cu cineva, ii deschidea usa si astepta sa intre. Nu la unul, la toti! Si nu-l filma nimeni :).
I-am zis prietenei mele: “Crezi ca unul de-al nostru (n.r. din Romanica) ar face asa?”, Iar ea: “Eu cred ca aia suna inainte, sa aiba vreme lumea sa deschida larg portile si sa intinda covorul rosu.”
2. Femeia de serviciu de unde lucrez eu e o tipa tare vorbareata. Si cateodata, cand vine dimineata sa aspire, dupa ce termina, sta acolo si incepe sa spuna ce a mai patit ea. Si toti o ascultam cu atentie, fara sa o intrerupem, ca si cum ne-ar interesa de nu se mai poate… ceea ce, intre noi fie vorba, nu e cazul…
3. Mihai mi-a zis odata ca i-a spus directorul de la el de la scoala ce fruct minunat e portocala. Iar eu mirata: “Ai vorbit cu directorul?” Dar el “Da, sigur.”. Si eu, ca unul invatat ca, daca ai vorbit cu directorul, inseamna ca ai facut ceva naspa, cer mai multe amanunte . Imi zice : “M-am dus la el sa-mi desfaca portocala, ca stii ca eu nu pot singur” - “Tie directorul iti desface portocalele?” - “Da, cand e pe acolo”.
Numai eu ma mir cum de directorul scolii satisface cereri din astea. Cand ii spun altcuiva, imi zice: “Pai ce te miri, are si el doua maini si poate sa faca asta, care-i problema?”.
Ma gandesc, daca ajungem inapoi in Romania si Mihai al meu il cauta pe director in pauza sa-i lege sireturile (sau mai stiu eu de ce are nevoie) si mai are si noroc sa nu fie omul prea glumet, ce vorbe “dulci” isi aude.
Nu are rost sa va mai spun ca, daca aveti complexe de superioritate, o sa urati Australia, pentru ca, daca nu va cheama Brad Pitt, nu pica nimeni in fund de admiratie pentru voi. Si nici nu-i intereseaza cine e taica-to si ce masina conduci. Chiar nu-i intereseaza. Ai crede ca se prefac ca nu-i intereseaza si se uita pe furis dupa tine, dar, ca sa vezi, chiar nu-i intereseaza.
Am auzit de emigranti care s-au intors acasa, deoarece, chiar daca aveau o masina meseriasa, se simtea oarecum debusolati ca, la ce bun sa ai asa masina frumoasa, daca nu se uita nimeni dupa ea.
Cica nu-i usor sa traiesti in anonimat daca te-ai obisnuit sa fii vedeta :)…
Cheers,
Alina
Subscribe to:
Posts (Atom)
