Teoria geamurilor sparte, desi se aplica universal in toate domeniilor, eu am citit-o intr-o carte de programare. Si apoi am regasit-o in diferite aspecte ale vietii.
Despre ce era vorba? O cladire ramane parasita. Trece timpul si ea sta intr-o stare relativ buna. Nu se ocupa nimeni de ea, dar nici nu o strica nimeni. Pana intr-o zi cand cineva sparge un geam. In acel moment, cladirea incepe sa se degradeze. Urmeaza alte geamuri sparte, grafitti, se fura din ea, pana cand cladirea ajunge intr-o stare irecuperabila. Dar totul a inceput cu primul geamul spart.
In cartea respectiva era vorba de software, de codul scris, pentru care momentul cand cineva decide sa nu mai respecte standardele e similar momentului in care s-a spart primul geam. Atunci incepe declinul si geamul spart declanseaza o succesiune de evenimente nedorite din aceeasi gama. Ideea era sa nu lasam “geamuri sparte”, iar, cand inevitabil, se sparge unul, sa avem grija sa-l inlocuim cat mai repede.
La fel e si in viata. Prima data cand am intarziat, prima data cand am jignit pe cineva, prima data cand m-am complacut in mediocritate, etc. E mult mai usor sa tii in conditii bune un lucru care merge decat sa “repari” unul in stare de declin. Entropia asta din Univers face ca lucrurile sa se duca spre haos, nu spre ordine si, oricat am fi de naivi, nu putem crede ca ordinea se poate face singura.
Am si eu o gramada de geamuri sparte in viata mea. Unele mai recente, multe vechi. Acum, ca vine primavara, trebuie sa mai repar dintre ele. Si am zis sa incep cu comoditatea de a scrie pe blog. Nu-i spart de mult… :)
Cheers,
Alina
PS Luni (1 sept) e prima zi de primavara. Un fel de 1 martie, dar fara martisoare. Doar artificii si avioane.
Saturday, August 30, 2008
Saturday, August 2, 2008
Fara fite
In Australia oamenii sunt, in general, destul de prietenosi si fara fite. Unii ii considera chiar prea simpli. Nu vreau sa fac comparatii rasuflate insa am intalnit in Romania o multime de oameni care sunt convinsi ca s-au nascut cu o stea in frunte si scopul lor in viata e sa le scoata ochii la toti ceilalti cu treaba asta. Din fericire in Australia, proportia e mult mai mica.
Ca sa ma fac mai bine inteleasa, am cateva exemple (cred eu) graitoare.
1. Lucram langa biroul unui councilor. Asta e un reprezentant in consiliul local, se ocupa de o regiune din oras (putem sa-i zicem primar de sector).
In pauza de masa, vara asta, eu si colega mea ieseam si mancam pe o banca afara, care era chiar in fata biroului cu pricina. Stiam cum arata primarelul, ca i-am tot vazut poza pe afise in campania electorala, asa ca il recunosteam cand il vedeam intrand si iesind in cladire.
Ce m-a frapat pe mine era ca, de fiecare data cand venea cu cineva, ii deschidea usa si astepta sa intre. Nu la unul, la toti! Si nu-l filma nimeni :).
I-am zis prietenei mele: “Crezi ca unul de-al nostru (n.r. din Romanica) ar face asa?”, Iar ea: “Eu cred ca aia suna inainte, sa aiba vreme lumea sa deschida larg portile si sa intinda covorul rosu.”
2. Femeia de serviciu de unde lucrez eu e o tipa tare vorbareata. Si cateodata, cand vine dimineata sa aspire, dupa ce termina, sta acolo si incepe sa spuna ce a mai patit ea. Si toti o ascultam cu atentie, fara sa o intrerupem, ca si cum ne-ar interesa de nu se mai poate… ceea ce, intre noi fie vorba, nu e cazul…
3. Mihai mi-a zis odata ca i-a spus directorul de la el de la scoala ce fruct minunat e portocala. Iar eu mirata: “Ai vorbit cu directorul?” Dar el “Da, sigur.”. Si eu, ca unul invatat ca, daca ai vorbit cu directorul, inseamna ca ai facut ceva naspa, cer mai multe amanunte . Imi zice : “M-am dus la el sa-mi desfaca portocala, ca stii ca eu nu pot singur” - “Tie directorul iti desface portocalele?” - “Da, cand e pe acolo”.
Numai eu ma mir cum de directorul scolii satisface cereri din astea. Cand ii spun altcuiva, imi zice: “Pai ce te miri, are si el doua maini si poate sa faca asta, care-i problema?”.
Ma gandesc, daca ajungem inapoi in Romania si Mihai al meu il cauta pe director in pauza sa-i lege sireturile (sau mai stiu eu de ce are nevoie) si mai are si noroc sa nu fie omul prea glumet, ce vorbe “dulci” isi aude.
Nu are rost sa va mai spun ca, daca aveti complexe de superioritate, o sa urati Australia, pentru ca, daca nu va cheama Brad Pitt, nu pica nimeni in fund de admiratie pentru voi. Si nici nu-i intereseaza cine e taica-to si ce masina conduci. Chiar nu-i intereseaza. Ai crede ca se prefac ca nu-i intereseaza si se uita pe furis dupa tine, dar, ca sa vezi, chiar nu-i intereseaza.
Am auzit de emigranti care s-au intors acasa, deoarece, chiar daca aveau o masina meseriasa, se simtea oarecum debusolati ca, la ce bun sa ai asa masina frumoasa, daca nu se uita nimeni dupa ea.
Cica nu-i usor sa traiesti in anonimat daca te-ai obisnuit sa fii vedeta :)…
Cheers,
Alina
Ca sa ma fac mai bine inteleasa, am cateva exemple (cred eu) graitoare.
1. Lucram langa biroul unui councilor. Asta e un reprezentant in consiliul local, se ocupa de o regiune din oras (putem sa-i zicem primar de sector).
In pauza de masa, vara asta, eu si colega mea ieseam si mancam pe o banca afara, care era chiar in fata biroului cu pricina. Stiam cum arata primarelul, ca i-am tot vazut poza pe afise in campania electorala, asa ca il recunosteam cand il vedeam intrand si iesind in cladire.
Ce m-a frapat pe mine era ca, de fiecare data cand venea cu cineva, ii deschidea usa si astepta sa intre. Nu la unul, la toti! Si nu-l filma nimeni :).
I-am zis prietenei mele: “Crezi ca unul de-al nostru (n.r. din Romanica) ar face asa?”, Iar ea: “Eu cred ca aia suna inainte, sa aiba vreme lumea sa deschida larg portile si sa intinda covorul rosu.”
2. Femeia de serviciu de unde lucrez eu e o tipa tare vorbareata. Si cateodata, cand vine dimineata sa aspire, dupa ce termina, sta acolo si incepe sa spuna ce a mai patit ea. Si toti o ascultam cu atentie, fara sa o intrerupem, ca si cum ne-ar interesa de nu se mai poate… ceea ce, intre noi fie vorba, nu e cazul…
3. Mihai mi-a zis odata ca i-a spus directorul de la el de la scoala ce fruct minunat e portocala. Iar eu mirata: “Ai vorbit cu directorul?” Dar el “Da, sigur.”. Si eu, ca unul invatat ca, daca ai vorbit cu directorul, inseamna ca ai facut ceva naspa, cer mai multe amanunte . Imi zice : “M-am dus la el sa-mi desfaca portocala, ca stii ca eu nu pot singur” - “Tie directorul iti desface portocalele?” - “Da, cand e pe acolo”.
Numai eu ma mir cum de directorul scolii satisface cereri din astea. Cand ii spun altcuiva, imi zice: “Pai ce te miri, are si el doua maini si poate sa faca asta, care-i problema?”.
Ma gandesc, daca ajungem inapoi in Romania si Mihai al meu il cauta pe director in pauza sa-i lege sireturile (sau mai stiu eu de ce are nevoie) si mai are si noroc sa nu fie omul prea glumet, ce vorbe “dulci” isi aude.
Nu are rost sa va mai spun ca, daca aveti complexe de superioritate, o sa urati Australia, pentru ca, daca nu va cheama Brad Pitt, nu pica nimeni in fund de admiratie pentru voi. Si nici nu-i intereseaza cine e taica-to si ce masina conduci. Chiar nu-i intereseaza. Ai crede ca se prefac ca nu-i intereseaza si se uita pe furis dupa tine, dar, ca sa vezi, chiar nu-i intereseaza.
Am auzit de emigranti care s-au intors acasa, deoarece, chiar daca aveau o masina meseriasa, se simtea oarecum debusolati ca, la ce bun sa ai asa masina frumoasa, daca nu se uita nimeni dupa ea.
Cica nu-i usor sa traiesti in anonimat daca te-ai obisnuit sa fii vedeta :)…
Cheers,
Alina
Sunday, July 20, 2008
Big Brother
A inceput Big Brother de ceva vreme si aici, ca doar e international. Am auzit ca ultima editie (au fost vreo 8, cica).
Well, eu m-am uitat la prima emisiune si am fost uimita ce concurenti “pestriti”. Stiam ca, daca vor sa aiba success, trebuie sa aduca oameni care sa fie in stare sa faca la fel ca si substantele din eprubeta cand le amesteci si dau reactii explozive.
Dar sa va zic ce au gasit astia: nelipsitul macho man, unul cu moaca de dur si tatuat generos.
Pe urma un student la drept (sau avocat), student eminent, 10 pe linie si IQ impresionant. O doctorita (veterinar) arsa de soare si cu un fizic de invidiat, care aducea a McLeod Daughters.
Un tip cu o voce de soprana. Zice ca asa e vocea lui si nu se preface. N-am auzit in viata mea asa ceva, iti zgaria urechile.
Blonda perfecta, o fata care sustinea ca, dupa operatii estetice, au ramas putine lucruri “naturale” la ea, fizic, insa personalitatea ei e foarte autentica. Cand a intrebat-o ce lucreaza a zis ca face shopping, ca avea de ales intre asta si facultate si a luat decizia cea mai meseriasa.
O tipa de vreo 60 si ceva de ani, bunicuta, singura, cam acra si foarte pornita sa faca ordine pe acolo.
O pitica de 1 metru, de meserie dansatoare din buric.
O fata dintr-o localitate din asta mai “anonima”. Dupa aceea inca una (surpriza?!), din aceeasi localitate. Se cunosteau. A fost un fel de “O, si tu?” – “Da, tu, si eu” – “Hihi, ce ma bucur” – “Hihi, si eu”. S-au pupat, dar, asa, mai cu dinti :)… presimt niste conflicte ascunse ce mocnesc pe acolo.
Nu-mi amintesc de restul gastii.
Prezentatori faini… dar parca mai faina e Raica noastra. Uitati un promo: http://www.youtube.com/watch?v=Awgv-DaIzQ4
Prima noapte, prima provocare. Nu i-a lasat sa intre in casa, au dormit in curte, iar dimineata a fost prima evacuare. Vot deschis, pe o scena. Ghici pe cine au scos? Ati ghicit, pe bunicuta care se lega de blonda de ce are fusta asa scurta.
In fiecare week-end sunt ceva jocuri sportive, ii pune sa faca tot felul de prostii.
Nu l-am urmarit, insa mi se pare ca poate sa te tina cu ochii bulbucati emisiune de emisiune numai sa te minunezi ce stupid poate fi. Ii ceva fascinant (cel putin pentru mine) in chestiile astea la care te intrebi ce mai poate urma. Am mai prins o secventa cand i-au ascuns poneiul de jucarie cu care dormea blonda. Asta le-a zis ca ea nu mai poate dormi fara el si a mers sa se planga la BB. Asta i-a raspuns ca poneiul a fugit singur, ca ea nu s-a purtat frumos cu el.
Pe urma am prins la radio o discutie cum ca pitica a cazut la jocurile lor meseriase si si-a rupt un picior. Asa ca a iesit din casa, au tinut-o semi-izolata sa nu afle ce se intampla si acum o baga inapoi, ca si-a scos gipsul. Faina scurtatura catre finala:). Si i-am mai auzit spunand ca vreau sa faca o supriza, sa o bage pe Pamela Anderson in casa!
Ce s-o mai lungesc, m-am uitat sa vad, chiar o aduce pe Pamela Andreson?! Si au adus-o, mai! Le-a aratat-o prima data printr-un geam si i-au lasat sa-i faca poze. A fost o aparitie, intr-o rochie rosie, scurta cu ceva volane. Dupa aceea l-a chemat BB pe unul dintre baieti in camera aia secreta si i-a dat-o in primire. Cica 3 zile trebuie sa stea cu ei acolo, sa faca ce fac ei, de mancare, curatenie, etc… Nu stiu ce a urmat pe acolo, erau tare impresionati cand au vazut-o, nu le venea sa creada, au strans-o toti in brate si au tot pupat-o... in repetate randuri :). Imi inchipui ca n-au pus-o la facut curatenie... poate aia de 60 de ani, ca nu stiu ce a facut, dar era iarasi inapoi in casa... si era prietena cu blonda acum... care blonda tocmai a fost eliminata... si era ingrijorata ca si-a facut un prieten in casa... care urma sa ramana acolo, fara ea ... si cu Pamela!
Dar stati, ca nu s-a terminat telenovela. Pamela a dat un interviu si a zis ca protesteaza impotriva felului barbar in care omoara in Gold Coast puii care sunt folositi de KFC… care KFC e sponsorul emisiunii si i-a facut oferta sa vina… care oferta, zice Pamela, pur si simplu, nu putea fi ignorata. Unii zic ca daca tot vroia sa protesteze, putea sa nu le ia banii, altii zic ca daca nu venea sa-si spuna parerea, nu putea ajuta cauza animalelor.
Una peste alta, toata lumea a castigat cate ceva: televiziunea 1,4 milioane de telespectatori noi la ora de maxima audienta (a batut tot), concurentii o experienta de neuitat, Pamela si-a facut numarul, si-a incasat cecul si si-a sustinut si cauza, puii poate o sansa sa se schimbe ceva, australianul de rand o noua chestie de care sa poate povesti (ca pana la urma, ei au platit pentru tot circul).
Na, ca v-am povestit si ce e la TV.
… stii pe ala mic, negru, ce respire greu? Era tac-su, ma!
Ne auzim datile viitoare si cu chestii mai serioase.
Cheers,
Alina
Well, eu m-am uitat la prima emisiune si am fost uimita ce concurenti “pestriti”. Stiam ca, daca vor sa aiba success, trebuie sa aduca oameni care sa fie in stare sa faca la fel ca si substantele din eprubeta cand le amesteci si dau reactii explozive.
Dar sa va zic ce au gasit astia: nelipsitul macho man, unul cu moaca de dur si tatuat generos.
Pe urma un student la drept (sau avocat), student eminent, 10 pe linie si IQ impresionant. O doctorita (veterinar) arsa de soare si cu un fizic de invidiat, care aducea a McLeod Daughters.
Un tip cu o voce de soprana. Zice ca asa e vocea lui si nu se preface. N-am auzit in viata mea asa ceva, iti zgaria urechile.
Blonda perfecta, o fata care sustinea ca, dupa operatii estetice, au ramas putine lucruri “naturale” la ea, fizic, insa personalitatea ei e foarte autentica. Cand a intrebat-o ce lucreaza a zis ca face shopping, ca avea de ales intre asta si facultate si a luat decizia cea mai meseriasa.
O tipa de vreo 60 si ceva de ani, bunicuta, singura, cam acra si foarte pornita sa faca ordine pe acolo.
O pitica de 1 metru, de meserie dansatoare din buric.
O fata dintr-o localitate din asta mai “anonima”. Dupa aceea inca una (surpriza?!), din aceeasi localitate. Se cunosteau. A fost un fel de “O, si tu?” – “Da, tu, si eu” – “Hihi, ce ma bucur” – “Hihi, si eu”. S-au pupat, dar, asa, mai cu dinti :)… presimt niste conflicte ascunse ce mocnesc pe acolo.
Nu-mi amintesc de restul gastii.
Prezentatori faini… dar parca mai faina e Raica noastra. Uitati un promo: http://www.youtube.com/watch?v=Awgv-DaIzQ4
Prima noapte, prima provocare. Nu i-a lasat sa intre in casa, au dormit in curte, iar dimineata a fost prima evacuare. Vot deschis, pe o scena. Ghici pe cine au scos? Ati ghicit, pe bunicuta care se lega de blonda de ce are fusta asa scurta.
In fiecare week-end sunt ceva jocuri sportive, ii pune sa faca tot felul de prostii.
Nu l-am urmarit, insa mi se pare ca poate sa te tina cu ochii bulbucati emisiune de emisiune numai sa te minunezi ce stupid poate fi. Ii ceva fascinant (cel putin pentru mine) in chestiile astea la care te intrebi ce mai poate urma. Am mai prins o secventa cand i-au ascuns poneiul de jucarie cu care dormea blonda. Asta le-a zis ca ea nu mai poate dormi fara el si a mers sa se planga la BB. Asta i-a raspuns ca poneiul a fugit singur, ca ea nu s-a purtat frumos cu el.
Pe urma am prins la radio o discutie cum ca pitica a cazut la jocurile lor meseriase si si-a rupt un picior. Asa ca a iesit din casa, au tinut-o semi-izolata sa nu afle ce se intampla si acum o baga inapoi, ca si-a scos gipsul. Faina scurtatura catre finala:). Si i-am mai auzit spunand ca vreau sa faca o supriza, sa o bage pe Pamela Anderson in casa!
Ce s-o mai lungesc, m-am uitat sa vad, chiar o aduce pe Pamela Andreson?! Si au adus-o, mai! Le-a aratat-o prima data printr-un geam si i-au lasat sa-i faca poze. A fost o aparitie, intr-o rochie rosie, scurta cu ceva volane. Dupa aceea l-a chemat BB pe unul dintre baieti in camera aia secreta si i-a dat-o in primire. Cica 3 zile trebuie sa stea cu ei acolo, sa faca ce fac ei, de mancare, curatenie, etc… Nu stiu ce a urmat pe acolo, erau tare impresionati cand au vazut-o, nu le venea sa creada, au strans-o toti in brate si au tot pupat-o... in repetate randuri :). Imi inchipui ca n-au pus-o la facut curatenie... poate aia de 60 de ani, ca nu stiu ce a facut, dar era iarasi inapoi in casa... si era prietena cu blonda acum... care blonda tocmai a fost eliminata... si era ingrijorata ca si-a facut un prieten in casa... care urma sa ramana acolo, fara ea ... si cu Pamela!
Dar stati, ca nu s-a terminat telenovela. Pamela a dat un interviu si a zis ca protesteaza impotriva felului barbar in care omoara in Gold Coast puii care sunt folositi de KFC… care KFC e sponsorul emisiunii si i-a facut oferta sa vina… care oferta, zice Pamela, pur si simplu, nu putea fi ignorata. Unii zic ca daca tot vroia sa protesteze, putea sa nu le ia banii, altii zic ca daca nu venea sa-si spuna parerea, nu putea ajuta cauza animalelor.
Una peste alta, toata lumea a castigat cate ceva: televiziunea 1,4 milioane de telespectatori noi la ora de maxima audienta (a batut tot), concurentii o experienta de neuitat, Pamela si-a facut numarul, si-a incasat cecul si si-a sustinut si cauza, puii poate o sansa sa se schimbe ceva, australianul de rand o noua chestie de care sa poate povesti (ca pana la urma, ei au platit pentru tot circul).
Na, ca v-am povestit si ce e la TV.
… stii pe ala mic, negru, ce respire greu? Era tac-su, ma!
Ne auzim datile viitoare si cu chestii mai serioase.
Cheers,
Alina
Monday, July 7, 2008
Limba noastra-i o comoara
S-a terminat cu lumea asta! Seful meu mi-a scris un mail in romaneste!
I-am zis odata ca e fain cand vorbesti o limba mai “anonima” cum e romana. Nu intelege nimeni ce spui sau scrii si esti in elementul tau.
In paranteza fie spus, eu cand vorbesc la telefon cu Dorin (sau cu alti romani) si sunt la lucru, in general vorbesc romaneste. Nu stiu daca e bine sau rau, m-am gandit la un moment dat ca as putea vorbi in engleza, asa, pentru ceilalti, sa nu creada ca vorbesc de ei, insa mi-e mai comod in romaneste si, avand in vedere ca e discutie privata, nu cred ca deranjeaza pe nimeni ca vorbesc in limba mea. Ca doar nici eu nu ma chinui sa aud cand vorbeste cineva la telefon ce zice, sau in ce limba…
Inchizand paranteza, seful meu a considerat ceea ce i-am spus un fel de provocare si, mai in gluma, mai in serios, a inceput sa caute traduceri. Cica vrea sa ne transmita instructiunile la fiecare dintre noi in limba materna.
Nu m-am ingrijorat prea tare, odata ca n-am nimic de ascuns si pe urma, ideea sa traduci automat in romaneste mi se parea destul de indepartata.
Prima data a incercat cu telefonul. Are unul smecher, unde poti alege propozitii uzuale si le zice in diferite limbi. In romaneste, le zicea unul cu un accent moldovenesc de te termina si parca din manualele de pe vremea lui Ceausescu:
“Spuneti-mi unde este centrul de informatii turistice, va rog!”.
Departe de o traducere universala…
A facut el ce a facut si pana la urma a gasit altceva. Traducerea nu e corecta 100%, in romaneste textul tradus suna ciudat si nu se acorda toate, insa din romaneste in engleza, traducerea e foarte buna. Asa ca de acum incolo, cand am ceva sa-i scriu, o sa o fac in romaneste... Probabil ca la ora asta mi-a descoperit si blogul si se amuza in secret de impresiile mele in legatura cu tara adoptiva :).
Cazul numarul 2, si mai teribil. Avem un prieten aici, un tip tare destept, ai carui parinti sunt romani (pai se putea altfel? :)). Ei bine, omul asta n-a fost niciodata in Romania si nici nu l-au invatat parintii romaneste (si ei au emigrat la randul lor pe cand erau copii si vorbesc mai bine engleza decat romana; nu-i de mirare, copiii mei vorbesc engleza mai bine decat romana si au emigrat de 1 an). Revenind la tipul asta, el a trait intre australieni, devenind, cum zic ei "true-blue".
Dupa ce a crescut, a avut placere si vointa sa recupereze timpul pierdut si sa invete limba stramosilor. Avand putin contact cu alti romani, a inceput din carti. A luat o Biblie romaneasca si una engleza si a inceput sa le citeasca… in paralel! Astea au fost inceputurile lui in ale limbii romane.
Acum a ajuns sa si vorbeasca si inca destul de bine. Intelege conversatie uzuala si se poate exprima usor. Mai face dezarduri, pune accentual gresit pe cuvinte, dar lucreaza la partea asta. Mai nou a descoperit www.dictionare.com si e fericit ca vede toate formele verbelor.
Eu ii urmaresc progresele si sunt curioasa unde va ajunge intr-un an. Ce e sigur e ca tipul e hotarat si nu se lasa! Parca vad ca in curand o sa ajunga sa-l comenteze pe Eminescu :)...
Si, venind vorba de Eminescu, am auzit ca este un traducator foarte talentat care a reusit sa-i traduca poeziile in engleza intr-un mod nou si indraznet. Si eu cred, ca multi altii, ca Eminescu este un poet intraductibil si ca e imposibil sa redai intr-o alta limba continutul, ritmul, armoniile melodice. Pana cand am vazut asta… cititi si voi si spuneti-mi ce credeti.
http://users.rcn.com/luceafarul/translators_lu.html
Si uite asa ajunge limba romana de circulatie internationala (ca, deh, romanii deja sunt :)). Pana la urma n-o fi romaneasca chiar asa de "in adancuri infundata" de chiar sa nu poti da de ea daca sapi putin.
La re-ve-de-re,
Alina
I-am zis odata ca e fain cand vorbesti o limba mai “anonima” cum e romana. Nu intelege nimeni ce spui sau scrii si esti in elementul tau.
In paranteza fie spus, eu cand vorbesc la telefon cu Dorin (sau cu alti romani) si sunt la lucru, in general vorbesc romaneste. Nu stiu daca e bine sau rau, m-am gandit la un moment dat ca as putea vorbi in engleza, asa, pentru ceilalti, sa nu creada ca vorbesc de ei, insa mi-e mai comod in romaneste si, avand in vedere ca e discutie privata, nu cred ca deranjeaza pe nimeni ca vorbesc in limba mea. Ca doar nici eu nu ma chinui sa aud cand vorbeste cineva la telefon ce zice, sau in ce limba…
Inchizand paranteza, seful meu a considerat ceea ce i-am spus un fel de provocare si, mai in gluma, mai in serios, a inceput sa caute traduceri. Cica vrea sa ne transmita instructiunile la fiecare dintre noi in limba materna.
Nu m-am ingrijorat prea tare, odata ca n-am nimic de ascuns si pe urma, ideea sa traduci automat in romaneste mi se parea destul de indepartata.
Prima data a incercat cu telefonul. Are unul smecher, unde poti alege propozitii uzuale si le zice in diferite limbi. In romaneste, le zicea unul cu un accent moldovenesc de te termina si parca din manualele de pe vremea lui Ceausescu:
“Spuneti-mi unde este centrul de informatii turistice, va rog!”.
Departe de o traducere universala…
A facut el ce a facut si pana la urma a gasit altceva. Traducerea nu e corecta 100%, in romaneste textul tradus suna ciudat si nu se acorda toate, insa din romaneste in engleza, traducerea e foarte buna. Asa ca de acum incolo, cand am ceva sa-i scriu, o sa o fac in romaneste... Probabil ca la ora asta mi-a descoperit si blogul si se amuza in secret de impresiile mele in legatura cu tara adoptiva :).
Cazul numarul 2, si mai teribil. Avem un prieten aici, un tip tare destept, ai carui parinti sunt romani (pai se putea altfel? :)). Ei bine, omul asta n-a fost niciodata in Romania si nici nu l-au invatat parintii romaneste (si ei au emigrat la randul lor pe cand erau copii si vorbesc mai bine engleza decat romana; nu-i de mirare, copiii mei vorbesc engleza mai bine decat romana si au emigrat de 1 an). Revenind la tipul asta, el a trait intre australieni, devenind, cum zic ei "true-blue".
Dupa ce a crescut, a avut placere si vointa sa recupereze timpul pierdut si sa invete limba stramosilor. Avand putin contact cu alti romani, a inceput din carti. A luat o Biblie romaneasca si una engleza si a inceput sa le citeasca… in paralel! Astea au fost inceputurile lui in ale limbii romane.
Acum a ajuns sa si vorbeasca si inca destul de bine. Intelege conversatie uzuala si se poate exprima usor. Mai face dezarduri, pune accentual gresit pe cuvinte, dar lucreaza la partea asta. Mai nou a descoperit www.dictionare.com si e fericit ca vede toate formele verbelor.
Eu ii urmaresc progresele si sunt curioasa unde va ajunge intr-un an. Ce e sigur e ca tipul e hotarat si nu se lasa! Parca vad ca in curand o sa ajunga sa-l comenteze pe Eminescu :)...
Si, venind vorba de Eminescu, am auzit ca este un traducator foarte talentat care a reusit sa-i traduca poeziile in engleza intr-un mod nou si indraznet. Si eu cred, ca multi altii, ca Eminescu este un poet intraductibil si ca e imposibil sa redai intr-o alta limba continutul, ritmul, armoniile melodice. Pana cand am vazut asta… cititi si voi si spuneti-mi ce credeti.
http://users.rcn.com/luceafarul/translators_lu.html
Si uite asa ajunge limba romana de circulatie internationala (ca, deh, romanii deja sunt :)). Pana la urma n-o fi romaneasca chiar asa de "in adancuri infundata" de chiar sa nu poti da de ea daca sapi putin.
La re-ve-de-re,
Alina
Sunday, June 29, 2008
Aniversary
Sunt mai multe lucruri pe care le-am sarbatorit zilele trecute. De exemplu, un an de cand am aterizat in Australia.
Uitandu-ma peste pozele pe care le-am facut cand am ajuns ... nici nu imi vine sa cred cat de multe s-au intamplat in acest an. Cred ca cel mai spectaculos au crescut copiii, poate ca cu totzii ne-am maturizat (la mine era si cazul :))
Un alt eveniment a fost sarbatorirea unui an de la inceputul proiectului in care am lucrat (am pus verbul la trecut, caci pentru mine s-a terminat lucrul la acest proiect). Terminand la timp toate modulele care trebuiau implementate (o singura echipa mai are de finalizat un ultim modul), nu se mai justifica sa fie prezenta intreaga echipa (30 de oameni). Asa ca incet, incet o sa plece oameni din proiect. In primul val, in care am fost si eu, am fost 4 omuleti: unul dintre business analisti, unul dintre baietii de la baze de date si doi programatori (cate unul din fiecare din echipele de development care si-au terminat modulele).
Chiar daca toata lumea (mai ales sefii) e incantata de ce am realizat (cred ca e unul din putinele proiecte de asemenea avergura care sa se termine la timp in intreg Queensland-ul), simt o usoara nostalgie, ca sa nu zic chiar tristete cand ma gandesc la acest proiect in care mi-am pus o gramada de energie.
Simt ca am crescut ca si programator si ca impreuna cu toata trupa am reusit sa demonstram (si poate sa ne demonstram chiar noua) ca se poate! Chiar impotriva tuturor greutatilor cu care ne-am confruntat pe intreg parcursul proiectului (poate va mai amintiti de unul din primele bloguri in care va scriam ca in prima luna am stat claie peste gramada 10-12 omuleti intr-un training room care nu era mai mare decat living-ul meu de acasa, avand doar doua calculatoare cu care ne puteam conecta la internet).
Cred ca succesul proiectului a fost atitudinea „hai sa vedem cum putem face” mai mult decat „apoi nu se poate face din cauza ca...” O alta satisfactie pentru mine a fost faptul ca mi-am terminat task-urile asignate, in aprox 8 ore de munca pe zi (cred ca in general saptamana mea de lucru era de 43-45 de ore ... am avut colegi care stateau cate 50-60 de ore la servici pe saptamana), insa eu am reusit sa imi manage-uiesc timpul in asa fel incat sa fiu si cu familia mea si am incercat sa fac si sport impreuna cu Mihai....
Asa am inceput acest post acum vreo cateva saptamani, insa de atunci s-au intamplat atatea lucruri ca parca timpul de care am vorbit in randurile de mai sus au fost cu cativa ani in urma.
Intre timp am fost repartizat la un alt proiect. Tot aplicatie web, tot pentru guvern. Insa de data asta lucrez pentru Natural Resources and Water (probabil ceva echivalent cu ministerul mediului si apelor din Romania). Si mi s-a schimbat si pozitia ... m-au pus team technical leader (asta din ciclul sa nu iti doresti ceva ca poate o sa ti se indeplineasca).
Proiectul e super challenging (nu atat prin ca si aplicatie web in sine) cat prin faptul ca se conecteaza cu o gramada de alte sisteme guvernamentale. O alta chestie „cool” e metodologia in care o sa dezvoltam acest proiect: agile. Inca de cand lucram la Siemens mi-am fost fascinat de Extreme programming & Agile methodology (chiar le-am tinut o prezentare colegilor legata despre XP). Cred ca mi-au prins bine cartile lui Kent Beck pe care le-am citit ca sa fac prezentarea aia ca acum sa inteleg mai bine ce e cu biletelele pe care le avem pe pereti (a se citi user stories) si sa inteleg ce inseamna „velocity”.
Imi doresc sa iasa proiectul si sper sa nu uit lucrurile bune pe care le-a facut fostul meu team leader ca sa traga echipa dupa el. Si proiectul asta e multicultural: business analista e din India, developerii sunt fiecare din alta tzara (era sa zic fiecare din alt continent), cei trei colegi developeri sunt din Anglia, Israel si New Zeeland; clientul (care sta in sala cu noi) e singurul australian.
Un alt lucru de care sunt incantat e locatia unde dezvotam acest proiect. Lucrez intr-o cladire de 98 milioane de dolari din centrul Brisbane-ului: Mincom Building, o cladire cu un stil de design Japonez.
E considerata un “groundscraper” caci contine tot atata suprafata de birouri in cele 8 etaje ca si un zgarie-nori de 43 de etaje.
Cateva din provocarile de care arhitectii au trebuit sa tina seama cand au construit cladirea:
- 3 nivele subterane de parcare cu 330 de locuri
- Facilitati de recreere (cladirea are o gradinita, sala de gimnastica si bazin de inot in interiorul ei) ..
- Restaurant de asa dimensiune ca poate sa serveasca 120-150 de oameni
Auditorium de 220-300 de personae (77 de meeting rooms)
- 10 lifturi de mare performanta (dispuse pe trei coloane, fiecare ducand in alta parte a strazii)
- Sistem de aer conditionat care pentru a micsora cheltuielile folosestea temperatura ambientala primavara si toamna
Insa poate cel mai important lucru e ca intreaga cladire a fost construita peste 6 linii subterane de cale ferata, ceea ce a facut ca proiectul sa fie si mai greu de realizat din cauza vibratiilor si miscarilor intregii cladiri.
Toate aceste lucruri (job nou, pozitie noua si locatie noua) m-au facut sa aman trecerea mea din postura de angajat permanent in cea de contractor. "Embrace change" (N.R. Imbratisati schimbarea) e unul din motto-urile tehnologiei agile (si se pare ca asta am tot facut-o in ultimul an)
Probabil dupa terminarea proiectului la care lucrez acum o sa reanalizez si aceasta oportunitate, caci imi dau seama ca independenta financiara nu se poare realiza dintr-un salar lunar. Imi amintesc ca dupa ce am iesit de la evaluarea anuala, fericit de discutia pe care am avut-o cu seful meu am vazut in fata firmei un Audi R8 care apartinea unuia din sefii de la Dialog (care are pretul de catalog undeva peste 100.000 de dolari) si mi-am amintit o istorie pe care am citit-o undeva, care ar putea sa fie adevarata. Cica un angajator il ia pe angajat deoparte si ii spune „Mai ... Dorine, daca lucrezi si anul viitor tot asa cum ai lucrat si anul asta, da nu asa ... chiar mai bine si mai mult, vezi casa aia de pe malul oceanului? O vezi? Intr-o zi o sa fie ...a mea.”
Asa ca salut initiativa lui Nelu Toncean de a incerca ceva pe cont propriu. Bafta Nelule! Inchei acest post pe un ton optimist cu motto-ul lui: „I’m fit for more!”
Keep in touch
Dorin
Urmatorul meu post este despre noua mea masina Rover.
Uitandu-ma peste pozele pe care le-am facut cand am ajuns ... nici nu imi vine sa cred cat de multe s-au intamplat in acest an. Cred ca cel mai spectaculos au crescut copiii, poate ca cu totzii ne-am maturizat (la mine era si cazul :))
Un alt eveniment a fost sarbatorirea unui an de la inceputul proiectului in care am lucrat (am pus verbul la trecut, caci pentru mine s-a terminat lucrul la acest proiect). Terminand la timp toate modulele care trebuiau implementate (o singura echipa mai are de finalizat un ultim modul), nu se mai justifica sa fie prezenta intreaga echipa (30 de oameni). Asa ca incet, incet o sa plece oameni din proiect. In primul val, in care am fost si eu, am fost 4 omuleti: unul dintre business analisti, unul dintre baietii de la baze de date si doi programatori (cate unul din fiecare din echipele de development care si-au terminat modulele).
Chiar daca toata lumea (mai ales sefii) e incantata de ce am realizat (cred ca e unul din putinele proiecte de asemenea avergura care sa se termine la timp in intreg Queensland-ul), simt o usoara nostalgie, ca sa nu zic chiar tristete cand ma gandesc la acest proiect in care mi-am pus o gramada de energie.
Simt ca am crescut ca si programator si ca impreuna cu toata trupa am reusit sa demonstram (si poate sa ne demonstram chiar noua) ca se poate! Chiar impotriva tuturor greutatilor cu care ne-am confruntat pe intreg parcursul proiectului (poate va mai amintiti de unul din primele bloguri in care va scriam ca in prima luna am stat claie peste gramada 10-12 omuleti intr-un training room care nu era mai mare decat living-ul meu de acasa, avand doar doua calculatoare cu care ne puteam conecta la internet).
Cred ca succesul proiectului a fost atitudinea „hai sa vedem cum putem face” mai mult decat „apoi nu se poate face din cauza ca...” O alta satisfactie pentru mine a fost faptul ca mi-am terminat task-urile asignate, in aprox 8 ore de munca pe zi (cred ca in general saptamana mea de lucru era de 43-45 de ore ... am avut colegi care stateau cate 50-60 de ore la servici pe saptamana), insa eu am reusit sa imi manage-uiesc timpul in asa fel incat sa fiu si cu familia mea si am incercat sa fac si sport impreuna cu Mihai....
Asa am inceput acest post acum vreo cateva saptamani, insa de atunci s-au intamplat atatea lucruri ca parca timpul de care am vorbit in randurile de mai sus au fost cu cativa ani in urma.
Intre timp am fost repartizat la un alt proiect. Tot aplicatie web, tot pentru guvern. Insa de data asta lucrez pentru Natural Resources and Water (probabil ceva echivalent cu ministerul mediului si apelor din Romania). Si mi s-a schimbat si pozitia ... m-au pus team technical leader (asta din ciclul sa nu iti doresti ceva ca poate o sa ti se indeplineasca).
Proiectul e super challenging (nu atat prin ca si aplicatie web in sine) cat prin faptul ca se conecteaza cu o gramada de alte sisteme guvernamentale. O alta chestie „cool” e metodologia in care o sa dezvoltam acest proiect: agile. Inca de cand lucram la Siemens mi-am fost fascinat de Extreme programming & Agile methodology (chiar le-am tinut o prezentare colegilor legata despre XP). Cred ca mi-au prins bine cartile lui Kent Beck pe care le-am citit ca sa fac prezentarea aia ca acum sa inteleg mai bine ce e cu biletelele pe care le avem pe pereti (a se citi user stories) si sa inteleg ce inseamna „velocity”.
Imi doresc sa iasa proiectul si sper sa nu uit lucrurile bune pe care le-a facut fostul meu team leader ca sa traga echipa dupa el. Si proiectul asta e multicultural: business analista e din India, developerii sunt fiecare din alta tzara (era sa zic fiecare din alt continent), cei trei colegi developeri sunt din Anglia, Israel si New Zeeland; clientul (care sta in sala cu noi) e singurul australian.
Un alt lucru de care sunt incantat e locatia unde dezvotam acest proiect. Lucrez intr-o cladire de 98 milioane de dolari din centrul Brisbane-ului: Mincom Building, o cladire cu un stil de design Japonez.
E considerata un “groundscraper” caci contine tot atata suprafata de birouri in cele 8 etaje ca si un zgarie-nori de 43 de etaje.
Cateva din provocarile de care arhitectii au trebuit sa tina seama cand au construit cladirea:
- 3 nivele subterane de parcare cu 330 de locuri
- Facilitati de recreere (cladirea are o gradinita, sala de gimnastica si bazin de inot in interiorul ei) ..
- Restaurant de asa dimensiune ca poate sa serveasca 120-150 de oameni
Auditorium de 220-300 de personae (77 de meeting rooms)
- 10 lifturi de mare performanta (dispuse pe trei coloane, fiecare ducand in alta parte a strazii)
- Sistem de aer conditionat care pentru a micsora cheltuielile folosestea temperatura ambientala primavara si toamna
Insa poate cel mai important lucru e ca intreaga cladire a fost construita peste 6 linii subterane de cale ferata, ceea ce a facut ca proiectul sa fie si mai greu de realizat din cauza vibratiilor si miscarilor intregii cladiri.
Toate aceste lucruri (job nou, pozitie noua si locatie noua) m-au facut sa aman trecerea mea din postura de angajat permanent in cea de contractor. "Embrace change" (N.R. Imbratisati schimbarea) e unul din motto-urile tehnologiei agile (si se pare ca asta am tot facut-o in ultimul an)
Probabil dupa terminarea proiectului la care lucrez acum o sa reanalizez si aceasta oportunitate, caci imi dau seama ca independenta financiara nu se poare realiza dintr-un salar lunar. Imi amintesc ca dupa ce am iesit de la evaluarea anuala, fericit de discutia pe care am avut-o cu seful meu am vazut in fata firmei un Audi R8 care apartinea unuia din sefii de la Dialog (care are pretul de catalog undeva peste 100.000 de dolari) si mi-am amintit o istorie pe care am citit-o undeva, care ar putea sa fie adevarata. Cica un angajator il ia pe angajat deoparte si ii spune „Mai ... Dorine, daca lucrezi si anul viitor tot asa cum ai lucrat si anul asta, da nu asa ... chiar mai bine si mai mult, vezi casa aia de pe malul oceanului? O vezi? Intr-o zi o sa fie ...a mea.”
Asa ca salut initiativa lui Nelu Toncean de a incerca ceva pe cont propriu. Bafta Nelule! Inchei acest post pe un ton optimist cu motto-ul lui: „I’m fit for more!”
Keep in touch
Dorin
Urmatorul meu post este despre noua mea masina Rover.
Sunday, June 22, 2008
Bani albi pentru zile negre
Cand am zis “Bani albi pentre zile negre” m-am referit la pensie.
Acum partea cu zilele negre, din fericire, de multe ori nu e chiar adevarata in legatura cu pensia.
Stiu pensionari (unii chiar cititori fideli ai blogului) care dau dovada de o vitalitate, un volum de energie si niste preocupari care ne fac de rusine pe multi dintre astia din viata asa zis “activa” (dl Trandafir, va salut!)
Eu de mult timp nu mai consider pensia ca fiind perioada cand nu mai muncesti ca nu mai poti, ci mai degraba o perioada linistita, dupa ani grei de munca, cand poti face ce vrei tu (suna mai bine, nu-i asa?).
In Australia, la pensie ii zice superannuation si ti-o strangi treptat, pe masura ce muncesti. Minimul pe care trebuie sa ti-l dea firma angajatoare in fondul de pensii e 9% din salariul tau brut. Sunt firme (si guvernul face asta) care ofera procente mai mari pentru stimularea angajatilor. Liberii intreprinzatori decid singuri daca isi platesc superannuation sau “traiesc momentul” si se bazeaza pe alte investitii pentru batranete.
Banii astia, munciti de tine pana la urma, ti se strang, linistiti, intr-un cont personal. Poti sa-i verifici, ai optiunea sa alegi intre mai multe fonduri de pensii si poti opta pentru felul in care iti sunt investiti, ca sa-si mareasca valoarea. Nu poti sa te atingi de ei decat dupa o anumita varsta. Daca parasesti tara, poti sa ii scoti, insa te penalizeaza, din cauza ca nu i-ai lasat pana la varsta de pensionare.
Se mai pot face tot felul de scheme, nu sunt foarte in tema (parca aia din guvern iarasi sunt mai cu mot si aici; angajatii permanenti, nu eu...). Poti de exemplu sa pui bani de la tine peste suma care merge normal si statul mai pune si el o suma, ca se te incurajeze pe tine sa faci economia asta.
Mai sunt si consultanti financiari, care, zice-se, te invata sa faci sa-ti creasca “banii albi” de numa-numa, mai ceva ca la bursa.
Mie prima firma unde am lucrat in Australia nu mi-a platit contributiile la zi. Am plecat de la ei si mi-au ramas datori vreo 6 luni de superannuation. De atunci ma tot mint ca o sa vireze banii in ziua aia, dupa aceea peste o saptamana, peste inca o saptamana… am incercat in fel si chip sa ajung la o intelegere, deocamdata fara nici un rezultat. Si, mai intreband pe alti colegi, mai citind pe internet, am aflat ca din pacate se mai practica treburi din astea, nu e ceva iesit din comun.
Si uite asa mi se arata o noua “oportunitate”: sa pot verifica cum merge si sistemul cu plangeri pentru contributii neplatite in Australia :). Sper ca pana la pensionare sa imi recuperez si banii astia … si sa ma duc in Fiji… sau daca nu-mi permit, macar la bai la Govora.
Voi ce planuri aveti pentru pensie?
Cheers,
Alina
Acum partea cu zilele negre, din fericire, de multe ori nu e chiar adevarata in legatura cu pensia.
Stiu pensionari (unii chiar cititori fideli ai blogului) care dau dovada de o vitalitate, un volum de energie si niste preocupari care ne fac de rusine pe multi dintre astia din viata asa zis “activa” (dl Trandafir, va salut!)
Eu de mult timp nu mai consider pensia ca fiind perioada cand nu mai muncesti ca nu mai poti, ci mai degraba o perioada linistita, dupa ani grei de munca, cand poti face ce vrei tu (suna mai bine, nu-i asa?).
In Australia, la pensie ii zice superannuation si ti-o strangi treptat, pe masura ce muncesti. Minimul pe care trebuie sa ti-l dea firma angajatoare in fondul de pensii e 9% din salariul tau brut. Sunt firme (si guvernul face asta) care ofera procente mai mari pentru stimularea angajatilor. Liberii intreprinzatori decid singuri daca isi platesc superannuation sau “traiesc momentul” si se bazeaza pe alte investitii pentru batranete.
Banii astia, munciti de tine pana la urma, ti se strang, linistiti, intr-un cont personal. Poti sa-i verifici, ai optiunea sa alegi intre mai multe fonduri de pensii si poti opta pentru felul in care iti sunt investiti, ca sa-si mareasca valoarea. Nu poti sa te atingi de ei decat dupa o anumita varsta. Daca parasesti tara, poti sa ii scoti, insa te penalizeaza, din cauza ca nu i-ai lasat pana la varsta de pensionare.
Se mai pot face tot felul de scheme, nu sunt foarte in tema (parca aia din guvern iarasi sunt mai cu mot si aici; angajatii permanenti, nu eu...). Poti de exemplu sa pui bani de la tine peste suma care merge normal si statul mai pune si el o suma, ca se te incurajeze pe tine sa faci economia asta.
Mai sunt si consultanti financiari, care, zice-se, te invata sa faci sa-ti creasca “banii albi” de numa-numa, mai ceva ca la bursa.
Mie prima firma unde am lucrat in Australia nu mi-a platit contributiile la zi. Am plecat de la ei si mi-au ramas datori vreo 6 luni de superannuation. De atunci ma tot mint ca o sa vireze banii in ziua aia, dupa aceea peste o saptamana, peste inca o saptamana… am incercat in fel si chip sa ajung la o intelegere, deocamdata fara nici un rezultat. Si, mai intreband pe alti colegi, mai citind pe internet, am aflat ca din pacate se mai practica treburi din astea, nu e ceva iesit din comun.
Si uite asa mi se arata o noua “oportunitate”: sa pot verifica cum merge si sistemul cu plangeri pentru contributii neplatite in Australia :). Sper ca pana la pensionare sa imi recuperez si banii astia … si sa ma duc in Fiji… sau daca nu-mi permit, macar la bai la Govora.
Voi ce planuri aveti pentru pensie?
Cheers,
Alina
Monday, June 16, 2008
Still alive and kicking
Am revenit... TADA!
Nu, n-am murit. Nici n-am uitat de prieteni. Si nici nu am pierdut placerea scrisului.
Am luat doar o scurta vacanta... de la scris pe blog... ca de la restul activitatilor nu stiu cand se intrevede vreo vacanta.
Intre timp, am incercat sa rezolvam o multime de probleme. Pe unele am reusit, pe altele nu. Suntem inca in priza.
In 31 mai s-a implinit un an de cand am aterizat, buimaciti si cam dezorientati pe aeroport in asa numitul "Sunshine State". Imi amintesc si acum briza si soarele care zambea prietenos.
Peste un an, nu stiu cum se intampla, insa parca o luam din nou de la inceput. Ca intr-un joc unde am terminat un nivel si, brusc, fara pauza, trecem in urmatorul. Unde, oarecum, o luam din nou de la zero...
Pana la urma ne-am luat o casuta. V-a povestit Dorin de experimentele noastre in ale imobiliarelor. In cele din urma un investitor indian din Sydney a acceptat o oferta de-a noastra. Avea o casa in Brisbane unde tinea chiriasi si vroia s-o vanda ca sa isi renoveze/modifice alta casa(e). Imediat ne-am si mutat. Din nou. A treia casa in care locuim in Australia.
Dorin a terminat proiectul unde lucra la Mental Health. De maine va incepe altul. Alta locatie, alt client, alta echipa. Alta pozitie, alte emotii, alt program.
Se apropie sfarsitul de an financiar. Mi se termina contractul, iar din 30 iunie (ultima zi de an financiar) nu va mai fi finantare pentru proiectul pe care am fost angajata. Seful meu mi-a spus ca vrea sa ma mentina si sa-mi prelungeasca contractul pe un alt proiect, insa deocamdata nu e nimic sigur. Depinde de sefii lui si de finantarile celorlalte proiecte pe care le are. Daca nu iese schema,va trebui sa-mi caut altceva. Viata de contractor :)
Si, in afara de asta, multe bucurii.
Am fost 3 zile in Melbourne unde ne-am simtit super. Am intalnit niste oameni de milioane, de la care am furat (sper) un pic de energie si putere (nu doar lucrurile rele sunt contagioase :)). Am bifat 2-3 obiective turistice, lucruri pe care ne doream mai de mult sa le vedem (pista de Formula 1, arena de la Australian Open). Foarte fain statul asta, Victoria, oarecum diferit de clasica Australia, are un aer european, ne-am simtit ca acasa.
Si cea mai mare bucurie:
Parintii mei au primit viza si ne vor face in curand o vizita. Va dati seama ca numar zilele ca si copiii cand se apropie Craciunul :).
Sper ca in urmatoarele posturi sa povestim mai pe larg despre toate astea.
Toate cele bune si o vara calduroasa, dar nu chiar caniculara.
Cheers,
Alina
Nu, n-am murit. Nici n-am uitat de prieteni. Si nici nu am pierdut placerea scrisului.
Am luat doar o scurta vacanta... de la scris pe blog... ca de la restul activitatilor nu stiu cand se intrevede vreo vacanta.
Intre timp, am incercat sa rezolvam o multime de probleme. Pe unele am reusit, pe altele nu. Suntem inca in priza.
In 31 mai s-a implinit un an de cand am aterizat, buimaciti si cam dezorientati pe aeroport in asa numitul "Sunshine State". Imi amintesc si acum briza si soarele care zambea prietenos.
Peste un an, nu stiu cum se intampla, insa parca o luam din nou de la inceput. Ca intr-un joc unde am terminat un nivel si, brusc, fara pauza, trecem in urmatorul. Unde, oarecum, o luam din nou de la zero...
Pana la urma ne-am luat o casuta. V-a povestit Dorin de experimentele noastre in ale imobiliarelor. In cele din urma un investitor indian din Sydney a acceptat o oferta de-a noastra. Avea o casa in Brisbane unde tinea chiriasi si vroia s-o vanda ca sa isi renoveze/modifice alta casa(e). Imediat ne-am si mutat. Din nou. A treia casa in care locuim in Australia.
Dorin a terminat proiectul unde lucra la Mental Health. De maine va incepe altul. Alta locatie, alt client, alta echipa. Alta pozitie, alte emotii, alt program.
Se apropie sfarsitul de an financiar. Mi se termina contractul, iar din 30 iunie (ultima zi de an financiar) nu va mai fi finantare pentru proiectul pe care am fost angajata. Seful meu mi-a spus ca vrea sa ma mentina si sa-mi prelungeasca contractul pe un alt proiect, insa deocamdata nu e nimic sigur. Depinde de sefii lui si de finantarile celorlalte proiecte pe care le are. Daca nu iese schema,va trebui sa-mi caut altceva. Viata de contractor :)
Si, in afara de asta, multe bucurii.
Am fost 3 zile in Melbourne unde ne-am simtit super. Am intalnit niste oameni de milioane, de la care am furat (sper) un pic de energie si putere (nu doar lucrurile rele sunt contagioase :)). Am bifat 2-3 obiective turistice, lucruri pe care ne doream mai de mult sa le vedem (pista de Formula 1, arena de la Australian Open). Foarte fain statul asta, Victoria, oarecum diferit de clasica Australia, are un aer european, ne-am simtit ca acasa.
Si cea mai mare bucurie:
Parintii mei au primit viza si ne vor face in curand o vizita. Va dati seama ca numar zilele ca si copiii cand se apropie Craciunul :).
Sper ca in urmatoarele posturi sa povestim mai pe larg despre toate astea.
Toate cele bune si o vara calduroasa, dar nu chiar caniculara.
Cheers,
Alina
Subscribe to:
Posts (Atom)
