In Australia nu este notiunea de buletin ca act de identitate. Te identifici cu un act cu poza, cum ar fi carnetul de conducere (daca ai) sau pasaport (iarasi daca ai). Ma intrebam cum te identifici daca nu ai din astea. Ei bine, treburile sunt mai complicate de atat si daca ai. Daca aveti rabdare, va explic cum vine treaba.
Pentru majoritatea situatiilor, nu e nevoie sa te identifici. Mie nu mi-a cerut act de identitate nici cand m-am angajat (si nici dovada ca am studiile care am spus ca le am). Le-am dat contul de banca unde sa-mi puna banii, contul in care sa-mi vireze superannuation (banii pt pensie) si TFN (tax file number, echivalentul lui Social Security Number, la americani) pentru taxe.
Pentru situatii cand se cere mai serios sa te identifici (vinzi/cumperi proprietati sau inchiriezi o casa), se cam complica situatia, pentru ca iti cer 100 points proof of identity (dovada identitatii). Pasaportul si carnetul de conducere au fiecare 50 de puncte, dar trebuie doar unul dintre ele. Carduri de banca, cardul de la Medicare, facturi de curent, telefon, internet pe care apare numele tau si adresa sunt fiecare 10 puncte. Mai poti avea contract de vanzare-cumparare, extrase de cont, etc... Trebuie sa faci cumva sa strangi 100 de puncte. Altii pot sa-ti ceara o dovada de identitate categoria A (certificat de nastere, pasaport, viza, etc) si una categoria B (tot felul de carduri).
La telefon, daca suni sa rezolvi ceva (ex. sa schimbi asigurarea la masina), trebuie sa te identifici. Asa ca ei iti pun niste intrebari de control, sa vada daca esti cine zici ca esti. Cred ca am vorbit de vreo 15-20 ori si de fiecare data ma intreaba adresa si data nasterii. Odata parca m-a intrebat cum ii cheama pe copii. Daca raspunzi corect, ei considera ca esti identificat si discuta cu tine si restul informatiilor. Daca trebuie sa si platesti ceva, le dictezi numarul de pe cartea de credit si face si plata. Iti trimite pe urma prin posta chitanta.
Am conturi online la toate (Medicare, Centerlink, fodul de superannuation, banca, firma de asigurari). Cand iti faci cont online, nu-ti da username si parola la telefon, ci le trimite in posta. Ca masura de siguranta ti le trimite separat, username-ul intr-o scrisoare si parola in alta. Daca ti le ia cineva pe amandoua, ai cam incurcat-o :). Si pot sa va spun ca in Australia nu sunt lacatele la casuta postala. La noi e un pic mai deosebit, ca arata ca si cutiile de seif in banca si se incuie, dar asta e o exceptie. De obicei lumea nu-si inchide cutia postala.
Am citit de hoti care merg la masini parcate si pun o hartie la stergator in spate care sa incurce vizibilitatea. In general lumea nu observa pana nu se urca la volan si atunci cred ca e un pliant cu reclame. Au fost persoane care au plecat sa-l ia sa-l arunce si au lasat masina deschisa cu cheile in contact. Si atunci, cineva a tasnit in masina si a plecat cu tot. Daca ramane o poseta in masina, hotii iau banii si cartile de credit si restul le dau mai departe la hotii de identitate. Deja e problema, ca se poate da altcineva drept tine. Si trebuie sunat urgent la banca sa-ti inchida toate conturile.
Cu cartea de credit platesti fara sa ai nici un PIN, doar semnezi chitanta. Si ei ar trebui sa compare semnatura cu cea de pe spatele CC. Asta da masura de siguranta! Prima data cand a platit cu CC, Dorin nu-l avea inca semnat. I-a spus vanzatoarea: „Am uitat sa verific semnatura, da-mi-l inapoi sa vad.”. Ca sa nu mai lungeasca povestea cu explicatii cum ca tocmai l-a facut si nu l-a semnat inca, a scos un card romanesc si i-a aratat semnatura. Si a fost ok.
Nu trebuie sa fim paranoici, doar un pic atenti. Am primit un sfat bun in Australia, pe care vi-l transmit si voua: „Don’t volunteer information” („Nu vorbi mai mult decat trebuie”). S-a facut un studiu cat de multa informatie se poate obtine pe chat. Sunt persoane care isi folosesc numele real si pot fi usor convinsi sa spuna data nasterii sau adresa. Asta e o neglijenta care te poate costa scump. Si eu mi-am sters urmele si tin in privat felicitarile pe care le-am primit de ziua mea de pe blog.
Sa stiti ca toate au ajuns la sursa si va multumesc la toti cei care mi-ati scris sau ati sunat. Miss you, guys!
Cheers,
Alina
Wednesday, April 23, 2008
Monday, April 14, 2008
Partea proasta
Am vrut sa scriu un post despre partea buna a Australiei, urmat de unul cu partea mai putin buna (unii ar numi-o chiar proasta).
Acum de partea buna am tot scris. Poate chiar prea mult. Cand am inceput sa scriu pe blogul acesta, mi-am propus sa fiu cat pot de obiectiva cu ce povestesc aici. Insa la mine, ora pe saptamana pe care mi-o petrec scriind pe blog (ca atata dureaza de obicei) e o experienta foarte faina, pentru ca imi face placere sa scriu, asa ca sunt fericita si cand sunt fericita nu-mi vin in minte lucruri rele de care sa va povestesc.
Insa astazi vreau sa fac un efort si sa scriu despre lucrurile care nu-mi plac aici. Ok? Tineti-va bine ca urmeaza artileria grea.
Nu-mi place iarna. Nu stiu cum de la astia de pe aici nu li se pare frig iarna si pot sa mearga in pantaloni scurti si slapi. Mie mi se pare foarte rece, chiar daca au fost mereu peste 5 grade si vin dintr-o tara unde iernile sunt serioase.
Ca sa va dati seama, ideea mea de iarna ideala e cam asa: zapada multa, mergi imbracat bine la un ski, un sanius, o bulgareala si vii in casa, bei un ceai/ o supa fierbiente / un vin fiert, te schimbi in tricou si stai la caldura sa te uiti pe geam ce frumos ninge. Aici zapada nema si nici cald in casa. Asa-s facute casele sa nu tina caldura si nici nu au sisteme evoluate de incalzire. Acolo un aer conditionat in living si un calorifer electric cu ulei in dormitor. Cel mai greu era dimineata, dupa ce trebuia sa ies din dus la o temperatura un pic (dar putin) mai mare decat afara. Anul asta ne-am inarmat din timp cu mai multe ustensile de incalzit si sper sa fie si iarna mai usoara (ca iarna asa grea ca anul trecut n-au avut nici ei de cand se stiu).
Alta chestie cu care am tot fost amenintata inainte sa vin aici, era ca ce o sa ma fac eu cu paianjeni si serpi veninosi, crocodili si rechini. Chiar daca asta nu m-a deranjat niciodata prea tare, o scriu totusi aici pentru ca e o poveste clasica cu Australia.
La crocodili nu m-am gandit niciodata ca la o amenintare.
Cu rechinii, vorba unui coleg de-al meu, care mi-a zis: „Eu ma orientez, cand intru in apa, sa fie unul mai gras inaintea mea si merg pe principiul ca rechinul merge pe imbucatura mai grasa prima data” :).
Despre serpi stiu ca 90% dintre cei muscati au fost in timpul tentativei sa-i omoare sau sa-i ia in mana sa-i studieze. Se pare ca serpii n-au instincte agresive impotriva oamenilor, daca nu sunt provocati.
Paianjeni n-am prea vazut cand am venit. Am povestit cu niste australieni si le-am ca nu am vazut inca paianjeni mari. Toti zambeau cu subinteles si ziceau „You will /O sa vezi tu”. Si am vazut niste exemplare... aproape cat palma. Eu nu am oroare de paianjeni, daca as avea, asta ar fi intr-adevar o problema, pentru ca nu poti sa-i eviti de tot niciodata. Ii stiu pe care sunt veninosi (din poze), dar nu i-am intalnit. M-am distrat citind despre o inchisoare unde tineau detinutii paianjeni in borcan. Se crede ca din cand in cand bagau mana sa-i muste „for a high”, ca aveau halucinatii ca de la droguri, insa nu s-a demonstrat nimic.
Ce stiu eu e ca veninul trece prin sistemul limfatic si ca daca pe cineva l-a muscat un sarpe, trebuie sa nu se agite, sa stea linistit si cineva sa-l duca repede la un spital. Folclorul spune ca aborigenii, cand ii musca ceva, au o metoda excelenta. Se aseaza langa un copac si stau acolo 3 zile nemiscati. Dupa aceea se ridica si-si vad de treburi.
Alta chestie ce ma pune pe ganduri e sistemul lor asa de bine pus la punct. Pe de o parte e foarte fain si comod sa suni numai, sa zici cum te cheama si ei sa gaseasca in sistem toata istoria ta. Pe de alta parte, ideea asta ma cam sperie. Eu inca nu ma simt confortabil sa platesc tot cu credit cardul, chiar daca financiar e mai avantajos, pentru ca stiu ca tot ce am luat ramane acolo, legat de numele meu. Se inregistreaza toate vizitele la doctor, toate rezultatele de la analize. Ei stiu toate relatiile pe care le-ai avut, toate persoanele cu care ai locuit, inclusiv daca un cuplu s-a separat pentru o vreme, se stie perioada cand n-au stat impreuna. Doua persoane de sex diferit, daca locuiesc impreuna mai mult de nu stiu cate luni, din punct de vedere al taxelor sunt o familie si trebuie sa-si faca taxele impreuna. Am citit intr-o brosura de-a lor ca o femeie cu un copil a primit ajutor pentru plata gradinitei, insa nu a declarat ca locuieste cu cineva. Daca isi faceau taxele impreuna cei doi, ar fi avut dreptul la un ajutor mai mic. S-au prins aia si am pus-o sa dea inapoi banii.
Intr-o lume ideala, asta n-ar trebui sa fie o problema. Mai ales daca nu ai nimic de ascuns. Insa ideea ca esti o bucatica de informatie in sistem, care poate fi alterata sau folosita la un moment dat impotriva ta nu-mi place.
Alta problema pe care o vad aici e ca nu sunt suficienti doctori in sistemul medical. Daca ai o urgenta, nu-i nici o problema, te rezolva. Insa pentru o problema care nu „arde” trebuie sa astepti pe o lista pana iti ajunge randul, daca vrei sa folosesti sistemul public. Sau sa ai o asigurare privata de sanatate. Sau sa platesti tu singur consultatia /interventia. Un coleg de-al meu a avut niste probleme mari cu dintii. A stat cateva ore in operatie si l-a costat peste $10. 000 toata distractia. Avea o asigurare privata care a acoperit o parte din costuri, iar restul a platit el. Macar in Queensland salvarea e gratis, inclusiv elicopterele alea care vin la accidente.
In inchiere, sa va zic bancul cu partea buna - partea proasta (sa fiu in asetimentul postului de astazi).
Frate meu era pe casa. Partea proasta ca a inceput sa alunece. Partea buna ca a reusit sa se prinda de streasina. Partea proasta ca s-a dus cu tot cu ea. Partea buna ca langa casa era o capita de fan. Partea proasta ca era o furca in capita. Partea buna ca n-a picat in furca. Partea proasta ca nici in capita.
Va doresc ca in saptamana care urmeaza, spre deosebire de mine, sa gasiti partea buna a lucrurilor,
Cheers,
Alina
Acum de partea buna am tot scris. Poate chiar prea mult. Cand am inceput sa scriu pe blogul acesta, mi-am propus sa fiu cat pot de obiectiva cu ce povestesc aici. Insa la mine, ora pe saptamana pe care mi-o petrec scriind pe blog (ca atata dureaza de obicei) e o experienta foarte faina, pentru ca imi face placere sa scriu, asa ca sunt fericita si cand sunt fericita nu-mi vin in minte lucruri rele de care sa va povestesc.
Insa astazi vreau sa fac un efort si sa scriu despre lucrurile care nu-mi plac aici. Ok? Tineti-va bine ca urmeaza artileria grea.
Nu-mi place iarna. Nu stiu cum de la astia de pe aici nu li se pare frig iarna si pot sa mearga in pantaloni scurti si slapi. Mie mi se pare foarte rece, chiar daca au fost mereu peste 5 grade si vin dintr-o tara unde iernile sunt serioase.
Ca sa va dati seama, ideea mea de iarna ideala e cam asa: zapada multa, mergi imbracat bine la un ski, un sanius, o bulgareala si vii in casa, bei un ceai/ o supa fierbiente / un vin fiert, te schimbi in tricou si stai la caldura sa te uiti pe geam ce frumos ninge. Aici zapada nema si nici cald in casa. Asa-s facute casele sa nu tina caldura si nici nu au sisteme evoluate de incalzire. Acolo un aer conditionat in living si un calorifer electric cu ulei in dormitor. Cel mai greu era dimineata, dupa ce trebuia sa ies din dus la o temperatura un pic (dar putin) mai mare decat afara. Anul asta ne-am inarmat din timp cu mai multe ustensile de incalzit si sper sa fie si iarna mai usoara (ca iarna asa grea ca anul trecut n-au avut nici ei de cand se stiu).
Alta chestie cu care am tot fost amenintata inainte sa vin aici, era ca ce o sa ma fac eu cu paianjeni si serpi veninosi, crocodili si rechini. Chiar daca asta nu m-a deranjat niciodata prea tare, o scriu totusi aici pentru ca e o poveste clasica cu Australia.
La crocodili nu m-am gandit niciodata ca la o amenintare.
Cu rechinii, vorba unui coleg de-al meu, care mi-a zis: „Eu ma orientez, cand intru in apa, sa fie unul mai gras inaintea mea si merg pe principiul ca rechinul merge pe imbucatura mai grasa prima data” :).
Despre serpi stiu ca 90% dintre cei muscati au fost in timpul tentativei sa-i omoare sau sa-i ia in mana sa-i studieze. Se pare ca serpii n-au instincte agresive impotriva oamenilor, daca nu sunt provocati.
Paianjeni n-am prea vazut cand am venit. Am povestit cu niste australieni si le-am ca nu am vazut inca paianjeni mari. Toti zambeau cu subinteles si ziceau „You will /O sa vezi tu”. Si am vazut niste exemplare... aproape cat palma. Eu nu am oroare de paianjeni, daca as avea, asta ar fi intr-adevar o problema, pentru ca nu poti sa-i eviti de tot niciodata. Ii stiu pe care sunt veninosi (din poze), dar nu i-am intalnit. M-am distrat citind despre o inchisoare unde tineau detinutii paianjeni in borcan. Se crede ca din cand in cand bagau mana sa-i muste „for a high”, ca aveau halucinatii ca de la droguri, insa nu s-a demonstrat nimic.
Ce stiu eu e ca veninul trece prin sistemul limfatic si ca daca pe cineva l-a muscat un sarpe, trebuie sa nu se agite, sa stea linistit si cineva sa-l duca repede la un spital. Folclorul spune ca aborigenii, cand ii musca ceva, au o metoda excelenta. Se aseaza langa un copac si stau acolo 3 zile nemiscati. Dupa aceea se ridica si-si vad de treburi.
Alta chestie ce ma pune pe ganduri e sistemul lor asa de bine pus la punct. Pe de o parte e foarte fain si comod sa suni numai, sa zici cum te cheama si ei sa gaseasca in sistem toata istoria ta. Pe de alta parte, ideea asta ma cam sperie. Eu inca nu ma simt confortabil sa platesc tot cu credit cardul, chiar daca financiar e mai avantajos, pentru ca stiu ca tot ce am luat ramane acolo, legat de numele meu. Se inregistreaza toate vizitele la doctor, toate rezultatele de la analize. Ei stiu toate relatiile pe care le-ai avut, toate persoanele cu care ai locuit, inclusiv daca un cuplu s-a separat pentru o vreme, se stie perioada cand n-au stat impreuna. Doua persoane de sex diferit, daca locuiesc impreuna mai mult de nu stiu cate luni, din punct de vedere al taxelor sunt o familie si trebuie sa-si faca taxele impreuna. Am citit intr-o brosura de-a lor ca o femeie cu un copil a primit ajutor pentru plata gradinitei, insa nu a declarat ca locuieste cu cineva. Daca isi faceau taxele impreuna cei doi, ar fi avut dreptul la un ajutor mai mic. S-au prins aia si am pus-o sa dea inapoi banii.
Intr-o lume ideala, asta n-ar trebui sa fie o problema. Mai ales daca nu ai nimic de ascuns. Insa ideea ca esti o bucatica de informatie in sistem, care poate fi alterata sau folosita la un moment dat impotriva ta nu-mi place.
Alta problema pe care o vad aici e ca nu sunt suficienti doctori in sistemul medical. Daca ai o urgenta, nu-i nici o problema, te rezolva. Insa pentru o problema care nu „arde” trebuie sa astepti pe o lista pana iti ajunge randul, daca vrei sa folosesti sistemul public. Sau sa ai o asigurare privata de sanatate. Sau sa platesti tu singur consultatia /interventia. Un coleg de-al meu a avut niste probleme mari cu dintii. A stat cateva ore in operatie si l-a costat peste $10. 000 toata distractia. Avea o asigurare privata care a acoperit o parte din costuri, iar restul a platit el. Macar in Queensland salvarea e gratis, inclusiv elicopterele alea care vin la accidente.
In inchiere, sa va zic bancul cu partea buna - partea proasta (sa fiu in asetimentul postului de astazi).
Frate meu era pe casa. Partea proasta ca a inceput sa alunece. Partea buna ca a reusit sa se prinda de streasina. Partea proasta ca s-a dus cu tot cu ea. Partea buna ca langa casa era o capita de fan. Partea proasta ca era o furca in capita. Partea buna ca n-a picat in furca. Partea proasta ca nici in capita.
Va doresc ca in saptamana care urmeaza, spre deosebire de mine, sa gasiti partea buna a lucrurilor,
Cheers,
Alina
Monday, April 7, 2008
Schroedinger's cat
Ati auzit de pisica lui Schroedinger? Nu-i ea asa celebra ca si cainele lui Pavlov, dar asta nu inseamna ca e mai putin importanta. Schroedinger a folosit exemplul cu pisica pentru a ilustra teoria cuantica a superpozitiei, generalizand o sugestie lansata de Einstein.
In caz ca nu ati auzit de ea... Pisica (imaginara) a lui Shroedinger se afla inchisa intr-o cutie, impreuna cu o particula radioactiva. Particula radioactiva poate cu o probabilitate egala sa se descompuna sau nu. Daca se descompune, pisica moare, daca nu, traieste.
Intrebarea e: in momentul acesta, pisica traieste sau nu?
Schroedinger spune ca ambele variante sunt adevarate. In momentul in care pisica este inchisa in cutie, universul se cloneaza. In unul dintre universuri, pisica traieste, in celalalt a murit (aici vine superpozitionarea). Doar in momentul in care deschidem cutia, vom afla in care dintre universuri ne aflam.
Zilele astea, nu stiu de ce, m-a obsedat in repetate randuri povestea asta cu pisica si cu universurile paralele. Cum ne aflam la un moment in viata cand luam o decizie, iar universul nostru se cloneaza. In unul dintre ele am facut o anumita alegere, in celalalt am facut exact contrarul. Tema e destul de fumata, mai ales in filmele americane. E ceva dramatic in toata povestea asta cu omul care se intoarce in timp sa vada cum ar fi fost viata lui daca in momentul X ar fi ales altceva.
Referitor la mine si viata mea, ma gandeam care au fost deciziile pe care le-am luat in care universurile paralele au fost la distanta maxima unul de altul. Nu-mi vine sa cred in predestinare (ca viata ti-e scrisa de dinainte pas cu pas), insa cred cu tarie ca nimic din ce se intampla nu e la intamplare si ca lucrurile au logica lor interna, pe care pot sau nu sa o inteleg. Ce e sigur e ca seria de decizii pe care le-am luat au facut din mine omul care sunt acum. Si tot ce va povestesc acum e doar unul dintre universurile posibile. E universul in care ma aflu eu. In caz ca nu va spune nimic sau vi se pare neinteresant tot ceea ce cititi aici e poate datorita faptului ca universul in care traiti voi se suprapune prea putin peste cel in care traiesc eu.
Am intalnit oameni care au luat decizii grele si s-au luptat sa ajunga in universul pe care l-au visat. Ceea ce contrazice oarecum predestinarea. Colegul meu vietnamez a fugit din tara lui cand avea 11 ani. A plecat pe o banca de 9m, in care se aflau 62 de oameni. Cu mama lui, 3 frati si un var, toti mai mici decat el. Au plecat fara harti, plutind in deriva pe ocean zile intregi, printre cadavre de pe alte barci scufundate. Li s-a terminat mancarea si beau apa din ce ploua si se strangea pe fundul barcii. Unii disperau si plangeau. El insa spune ca in momentele acelea, nu se putea gandi nici ca-i prinde, nici ca mor de foame, nici ca se ineaca. Singurul gand era ca scapa si ajunge la libertate! Si a ajuns. Dupa un an in Indonezia in lagar, i-a trimis in Australia. Si aici au inceput sa-si refaca viata, sa mearga la scoala, sa invete engleza... bucurandu-se cand venea ora de matematica si vedeau cifre in loc de cuvinte...
Cati oameni in situatia mamei lui ar lua o asemenea decizie? Si cum ar fi fost viata lor daca ar fi ramas? De ce ei au trebuit prima data sa infrunte moartea si doar dupa aceea sa traiasca cu adevarat? Ati putea vreodata trai in universul lor?
Cheers,
Alina
In caz ca nu ati auzit de ea... Pisica (imaginara) a lui Shroedinger se afla inchisa intr-o cutie, impreuna cu o particula radioactiva. Particula radioactiva poate cu o probabilitate egala sa se descompuna sau nu. Daca se descompune, pisica moare, daca nu, traieste.
Intrebarea e: in momentul acesta, pisica traieste sau nu?
Schroedinger spune ca ambele variante sunt adevarate. In momentul in care pisica este inchisa in cutie, universul se cloneaza. In unul dintre universuri, pisica traieste, in celalalt a murit (aici vine superpozitionarea). Doar in momentul in care deschidem cutia, vom afla in care dintre universuri ne aflam.
Zilele astea, nu stiu de ce, m-a obsedat in repetate randuri povestea asta cu pisica si cu universurile paralele. Cum ne aflam la un moment in viata cand luam o decizie, iar universul nostru se cloneaza. In unul dintre ele am facut o anumita alegere, in celalalt am facut exact contrarul. Tema e destul de fumata, mai ales in filmele americane. E ceva dramatic in toata povestea asta cu omul care se intoarce in timp sa vada cum ar fi fost viata lui daca in momentul X ar fi ales altceva.
Referitor la mine si viata mea, ma gandeam care au fost deciziile pe care le-am luat in care universurile paralele au fost la distanta maxima unul de altul. Nu-mi vine sa cred in predestinare (ca viata ti-e scrisa de dinainte pas cu pas), insa cred cu tarie ca nimic din ce se intampla nu e la intamplare si ca lucrurile au logica lor interna, pe care pot sau nu sa o inteleg. Ce e sigur e ca seria de decizii pe care le-am luat au facut din mine omul care sunt acum. Si tot ce va povestesc acum e doar unul dintre universurile posibile. E universul in care ma aflu eu. In caz ca nu va spune nimic sau vi se pare neinteresant tot ceea ce cititi aici e poate datorita faptului ca universul in care traiti voi se suprapune prea putin peste cel in care traiesc eu.
Am intalnit oameni care au luat decizii grele si s-au luptat sa ajunga in universul pe care l-au visat. Ceea ce contrazice oarecum predestinarea. Colegul meu vietnamez a fugit din tara lui cand avea 11 ani. A plecat pe o banca de 9m, in care se aflau 62 de oameni. Cu mama lui, 3 frati si un var, toti mai mici decat el. Au plecat fara harti, plutind in deriva pe ocean zile intregi, printre cadavre de pe alte barci scufundate. Li s-a terminat mancarea si beau apa din ce ploua si se strangea pe fundul barcii. Unii disperau si plangeau. El insa spune ca in momentele acelea, nu se putea gandi nici ca-i prinde, nici ca mor de foame, nici ca se ineaca. Singurul gand era ca scapa si ajunge la libertate! Si a ajuns. Dupa un an in Indonezia in lagar, i-a trimis in Australia. Si aici au inceput sa-si refaca viata, sa mearga la scoala, sa invete engleza... bucurandu-se cand venea ora de matematica si vedeau cifre in loc de cuvinte...
Cati oameni in situatia mamei lui ar lua o asemenea decizie? Si cum ar fi fost viata lor daca ar fi ramas? De ce ei au trebuit prima data sa infrunte moartea si doar dupa aceea sa traiasca cu adevarat? Ati putea vreodata trai in universul lor?
Cheers,
Alina
Tuesday, April 1, 2008
Transporturile
Eu calatoresc cu trenul, autobuzul, CityCat-ul (ferry) si masina. Si in curand cu avionul, ca avem in plan o excursie in Melbourne.
Prefer tren sau ferry, pentru ca astea vin la timp. Autobuzele au bucati de traseu cand merg separat de restul masinilor si bucati cand sunt in trafic, asa ca nu pot controla la minut sosirile in statii.
In plus de asta, intr-o zi, un sofer de autobuz, pur si simplu a gresit traseul. Cand am vazut pe unde o ia ma gandeam ca am vazut eu gresit numarul si cine stie in care m-am suit, dar nu, omul chiar a gresit traseul. Si a mers o bucata buna pe alte strazi, ca nu putea sa intoarca ditamai mastodontul si nici s-o scurteze pe alte drumuri. Trebuia sa se intoarca de unde a gresit. Era ora 8, si autobuzul plin si de elevi care mergeau la scoala si de oameni in drum spre serviciu, dar n-a facut nimeni istericale. M-as fi asteptat la un pic de nervi, dar unii au dat din cap atostiutori, iar altii s-au distrat de situatia in sine (ca nu patesti in fiecare zi asa ceva). Soferul era tare figura, ca intreba : „N-am luat-o bine? Care stiti zona, sa ma ajutati?”. Si oamenii isi tot dadeau cu parerea ce sa faca.
Cu autobuzul te poti pacali in doua feluri: una e sa nu te sui in el si alta sa nu te dai jos. Sa va explic: autobuzul nu opreste in statie daca nu-i faci semn cu mana. Eram intr-o statie plina de oameni si se apropia autobuzul. Nu i-am facut semn sa opreasca, mi se parea evident ca opreste, insa se pare ca toti oamenii din statie (in afara de mine) asteptau un alt autobuz. Nimeni n-a facut semn, autobuzul a mers tacticos mai departe.
Ca sa te dai jos trebuie sa apesi un buton. Nu apesi butonul si nimeni de jos nu face cu mana... v-ati prins. M-am prins si eu pana la urma, dupa ce odata am mers cu o statie in plus.
Cu trenul e simplu. V-am spus ca fiecare linie e colorata in alta culoare. In garile mari sunt panouri electronice unde se afiseaza trenurile. De cand se apropie unul de statie pana pleaca, linia respectiva palpaie. Cand ajungi in statie si palpaie linia cu trenul pe care vrei sa-l iei, fugi ca un campion. Incerc sa gasesc trenuri cu 3 minute intre ele. 2 minute de control daca intarzie, un minut sa fugi de pe un peron la altul.
Cu ferry e cel mai fain. Prinde un pic de viteza vaporasul si nu e trafic pe rau, sa intarzie. Simti un pic de briza si e o panorama impresionanta sa mergi pe apa printre zgarie nori.
Cu masina n-am prea circulat la lucru. E trafic mare pana in city la orele de varf. E problema si cu parcarea.
Ca sa incurajeze oamenii sa circule mai multi in masina (sa reduca numarul de masini si, implicit, poluarea), masinile cu 2 sau mai multe persoane au voie sa circule pe „speed line”, o linie mai libera, necongestionata.
Cu permisul cum e: dupa ce iei scrisul (sala), iei carnet de learner si ai voie sa circuli cu placute cu L pe masina. Inainte sa ai learnerul, nu ai voie sa iesi deloc in trafic (nici cu instructor). Dupa ce dai proba practica, urmeaza Provisional 1, apoi Provisional 2 si pe urma Open licence.
Lernerul trebuie sa circule cu instructor sau cu o alta persoana care are Open licence.
Au facut ei un studiu ca responsabili de majoritatea accidentelor cu victime sunt tinerii sub 21 de ani dupa ce trec de la lerner la provisional. Acum au introdus noi legi care ii o obliga pe learners sa faca 100 de ore de condus cu cineva cu experienta, incluzand condus pe ploaie sau noaptea, ca sa nu fie pe cont propriu prima data cand se confrunta cu o situatie de genul asta.
Daca ai peste 21 de ani poti trece de la lerner direct la provisional2.
Eu acum sunt lerner, ca inca nu mi-am dat proba practica. Pentru ca am avut carnet in Romania, o sa faca o exceptie in cazul meu si imi da direct Open si nici nu ma mai obliga sa fac 100 de ore de condus.
Examenul teoretic e usurel si cartulia draguta, cu poze si explicatii babesti. Mi-a placut cum explicau ca in conditii normale de trafic trebuie sa fii la 2 secunde distanta de cel din fata ta. Cum stii ca esti la 2 secunde de el? Iti iei ca reper un pom de pe marginea drumului si cand masina din fata e in dreptul lui, incepi sa numeri „1001-1002” (one thousand one, one thousand two). Cand termini de numarat, daca ai trecut de copac, mergi prea repede.
La curbe esti obligat sa faci „shoulder check” (privirea peste umar) ca sa verifici punctul mort. Chiar daca ai oglinzi din alea smechere care vad punctul mort.
Vineri seara, prima data, m-a oprit politia. Veneam cu Dorin de la niste prieteni si poate ca am luat-o un pic cam tare. A venit in spate cu girofarul, am oprit, mi-a bagat lanterna pe geam si mi-a cerut carnetul de lerner (aveam placutele cu „L” puse) si la Dorin carnetul lui sa vada daca e Open. Dupa aceea mi-a pus si fiola sa vada daca n-am baut. In week-end sunt mai precauti cu ce se intampla, mai ales cu astia incepatorii. Lernerii n-au voie sa bea nici berea permisa celorlalti, ei trebuie sa aiba 0 absolut alcool in sange. N-am baut nimic, va dati seama, insa stiind ca nu am voie deloc, tot am avut emotii (stiti folclorul cum ca iti poate iesi ca ai alcool daca ai mancat cine stie ce combinatie ciudata :)).
Am vazut ca mai nou verifica pe soferi si de droguri. Sunt niste panouri electronice pe autostrada si am vazut ca era unul care zicea ca sunt puse in functiune teste de droguri si ca depisteaza marijuana, extasy, speed and ice. Mi s-a parut distractiv ca le enumerau pe toate, insa initiativa e foarte buna. Nici nu vreau sa ma gandesc ca e posibil ca oameni care iau substante ce dau halucinatii sa se urce dupa aceea la volan sa mearga acasa.
Sper cat de curand sa fiu si eu mare soferita. Deocamdata exersez si-i scot peri albi la Dorin, care nu stiu cat mai rezista in scaunul de copilot cu stoicism ca pana acum. Experiente de genul asta exerseaza rabdarea si intaresc caracterul, nu-i asa?
Cheers,
Alina
Prefer tren sau ferry, pentru ca astea vin la timp. Autobuzele au bucati de traseu cand merg separat de restul masinilor si bucati cand sunt in trafic, asa ca nu pot controla la minut sosirile in statii.
In plus de asta, intr-o zi, un sofer de autobuz, pur si simplu a gresit traseul. Cand am vazut pe unde o ia ma gandeam ca am vazut eu gresit numarul si cine stie in care m-am suit, dar nu, omul chiar a gresit traseul. Si a mers o bucata buna pe alte strazi, ca nu putea sa intoarca ditamai mastodontul si nici s-o scurteze pe alte drumuri. Trebuia sa se intoarca de unde a gresit. Era ora 8, si autobuzul plin si de elevi care mergeau la scoala si de oameni in drum spre serviciu, dar n-a facut nimeni istericale. M-as fi asteptat la un pic de nervi, dar unii au dat din cap atostiutori, iar altii s-au distrat de situatia in sine (ca nu patesti in fiecare zi asa ceva). Soferul era tare figura, ca intreba : „N-am luat-o bine? Care stiti zona, sa ma ajutati?”. Si oamenii isi tot dadeau cu parerea ce sa faca.
Cu autobuzul te poti pacali in doua feluri: una e sa nu te sui in el si alta sa nu te dai jos. Sa va explic: autobuzul nu opreste in statie daca nu-i faci semn cu mana. Eram intr-o statie plina de oameni si se apropia autobuzul. Nu i-am facut semn sa opreasca, mi se parea evident ca opreste, insa se pare ca toti oamenii din statie (in afara de mine) asteptau un alt autobuz. Nimeni n-a facut semn, autobuzul a mers tacticos mai departe.
Ca sa te dai jos trebuie sa apesi un buton. Nu apesi butonul si nimeni de jos nu face cu mana... v-ati prins. M-am prins si eu pana la urma, dupa ce odata am mers cu o statie in plus.
Cu trenul e simplu. V-am spus ca fiecare linie e colorata in alta culoare. In garile mari sunt panouri electronice unde se afiseaza trenurile. De cand se apropie unul de statie pana pleaca, linia respectiva palpaie. Cand ajungi in statie si palpaie linia cu trenul pe care vrei sa-l iei, fugi ca un campion. Incerc sa gasesc trenuri cu 3 minute intre ele. 2 minute de control daca intarzie, un minut sa fugi de pe un peron la altul.
Cu ferry e cel mai fain. Prinde un pic de viteza vaporasul si nu e trafic pe rau, sa intarzie. Simti un pic de briza si e o panorama impresionanta sa mergi pe apa printre zgarie nori.
Cu masina n-am prea circulat la lucru. E trafic mare pana in city la orele de varf. E problema si cu parcarea.
Ca sa incurajeze oamenii sa circule mai multi in masina (sa reduca numarul de masini si, implicit, poluarea), masinile cu 2 sau mai multe persoane au voie sa circule pe „speed line”, o linie mai libera, necongestionata.
Cu permisul cum e: dupa ce iei scrisul (sala), iei carnet de learner si ai voie sa circuli cu placute cu L pe masina. Inainte sa ai learnerul, nu ai voie sa iesi deloc in trafic (nici cu instructor). Dupa ce dai proba practica, urmeaza Provisional 1, apoi Provisional 2 si pe urma Open licence.
Lernerul trebuie sa circule cu instructor sau cu o alta persoana care are Open licence.
Au facut ei un studiu ca responsabili de majoritatea accidentelor cu victime sunt tinerii sub 21 de ani dupa ce trec de la lerner la provisional. Acum au introdus noi legi care ii o obliga pe learners sa faca 100 de ore de condus cu cineva cu experienta, incluzand condus pe ploaie sau noaptea, ca sa nu fie pe cont propriu prima data cand se confrunta cu o situatie de genul asta.
Daca ai peste 21 de ani poti trece de la lerner direct la provisional2.
Eu acum sunt lerner, ca inca nu mi-am dat proba practica. Pentru ca am avut carnet in Romania, o sa faca o exceptie in cazul meu si imi da direct Open si nici nu ma mai obliga sa fac 100 de ore de condus.
Examenul teoretic e usurel si cartulia draguta, cu poze si explicatii babesti. Mi-a placut cum explicau ca in conditii normale de trafic trebuie sa fii la 2 secunde distanta de cel din fata ta. Cum stii ca esti la 2 secunde de el? Iti iei ca reper un pom de pe marginea drumului si cand masina din fata e in dreptul lui, incepi sa numeri „1001-1002” (one thousand one, one thousand two). Cand termini de numarat, daca ai trecut de copac, mergi prea repede.
La curbe esti obligat sa faci „shoulder check” (privirea peste umar) ca sa verifici punctul mort. Chiar daca ai oglinzi din alea smechere care vad punctul mort.
Vineri seara, prima data, m-a oprit politia. Veneam cu Dorin de la niste prieteni si poate ca am luat-o un pic cam tare. A venit in spate cu girofarul, am oprit, mi-a bagat lanterna pe geam si mi-a cerut carnetul de lerner (aveam placutele cu „L” puse) si la Dorin carnetul lui sa vada daca e Open. Dupa aceea mi-a pus si fiola sa vada daca n-am baut. In week-end sunt mai precauti cu ce se intampla, mai ales cu astia incepatorii. Lernerii n-au voie sa bea nici berea permisa celorlalti, ei trebuie sa aiba 0 absolut alcool in sange. N-am baut nimic, va dati seama, insa stiind ca nu am voie deloc, tot am avut emotii (stiti folclorul cum ca iti poate iesi ca ai alcool daca ai mancat cine stie ce combinatie ciudata :)).
Am vazut ca mai nou verifica pe soferi si de droguri. Sunt niste panouri electronice pe autostrada si am vazut ca era unul care zicea ca sunt puse in functiune teste de droguri si ca depisteaza marijuana, extasy, speed and ice. Mi s-a parut distractiv ca le enumerau pe toate, insa initiativa e foarte buna. Nici nu vreau sa ma gandesc ca e posibil ca oameni care iau substante ce dau halucinatii sa se urce dupa aceea la volan sa mearga acasa.
Sper cat de curand sa fiu si eu mare soferita. Deocamdata exersez si-i scot peri albi la Dorin, care nu stiu cat mai rezista in scaunul de copilot cu stoicism ca pana acum. Experiente de genul asta exerseaza rabdarea si intaresc caracterul, nu-i asa?
Cheers,
Alina
Monday, March 24, 2008
Hristos a inviat!
Astazi se sarbatoresc Pastele in Australia. Mi se parea mie ca e cam repede anul acesta si cand am vorbit cu parintii acasa, mi-am dat seama ca nu coincide cu Pastele din Romania. Mai bine spus nu coincide cu Pastele dupa calendarul ortodox, ci cu cel dupa calendarul catolic.
Anyway, noi am sarbatorit Pastele mai devreme. Nu e prima data cand ma bucur de Pastele catolic, si pe la scoala ne mai placea cateodata sa ne dam catolici (sau simpatizanti catolici) sa mai obtinem cateva zile libere :).
Multe sarbatori au dublura. Dupa Anul Nou (ala din 1 ianuarie) vine Anul Nou chinezesc (pe care nu strica sa-l sarbatoresti). Mai e si „Christmas in July”. Cum australienii au Craciunul vara, insa sunt legaturi puternice cu America si Europa (unde Craciunul e iarna), se mai sarbatoreste odata un mini-Craciun si in iulie (cand e iarna si in Australia). Sa fie toata lumea multumita!
Vineri si luni sunt public holiday. Saptamana asta mi-am cam facut de cap, n-am fost la lucru decat o singura zi, joi. Prima zi la noul job, iar oamenii de acolo se pregateau si ei de mini-vacanta. Colac peste pupaza, tocmai s-a terminat un mare proiect si pentru 80% din ei era ultima zi de lucru (va fi tare ciudat marti la birou cu atatia lipsa).
Good Friday (Vinerea Pastelor) toate magazinele au fost inchise. Am vrut sa cumparam paine si am gasit numai la o benzinarie. Noroc cu Pizza Hut si KFC, alea nu erau inchise. Stiu de KFC ca e inchis o singura zi pe an, de Craciun. In Vinerea Mare nu se servesc bauturi alcoolice la nici un bar. Nu stiam asta, mi-a spus un coleg, foarte indignat ca trebuie sa bea acasa vineri.
La televizor si in ziare, ca si de Craciun, din nou oamenii sunt avertizati sa isi ia precautii la condus si sa nu se urce la volan sub influenta bauturilor alcoolice. Pe primele pagini ale ziarelor apar primele accidente care s-au intamplat perioada asta. Am vazut imagini destul de socante. Am observat ca obisnuiesc sa arate imagini in cadrul campaniilor de avertizare (pentru cancerul de piele, arata imagini reale din operatii). Chiar daca e putin neplacut, e o metoda eficace, iti atrage atentia si te face sa te gandesti de doua ori.
Vremea a fost destul de buna, oamenii s-au inghesuit pe plaje si salvamarii sunt in alerta. Nu stiu daca v-am mai povestit, cu atata litoral, nu e posibil sa fie supravegheate toate plajele. Faci baie intr-o plaja nepatrulata pe riscul tau. Curentul e foarte puternic si pot fi rechini in apa.
Cand am fost in Byron Bay, am facut baie pe o plaja supravegheata si a fost un moment cand a scos pe toata lumea din apa, pentru ca au vazut din elicopter un rechin marisor care se apropia de tarm. Se vede foarte bine din elicopter, am vazut odata imagini. Salvamarii au insistat ca toti oamenii sa iasa pe plaja. Niste surferi s-au lasat convinsi mai greu, dar pana la urma s-au conformat si ei.
Pe nisip sunt doua steaguri si ele delimiteaza o portiune de ocean unde e sigur sa faci baie, ca e supravegheata de salvamari. Acum urmeaza o perioada plina pentru ei, cu sarbatoriile si pe urma 2 saptamani de vacanta scolara. Week-endul acesta au avut deja cateva victime (dintre care un tip care a baut si dupa aceea a intrat in ocean... noaptea; nu l-au mai gasit). Este o emisiune pe nume „Bondi Rescue” cu salvamari, situatii reale cu viata si munca lor, e foarte interesant.
Zilele astea, copiii au mancat oua de ciocolata, iepurasi de ciocolata si bilbi la ciocolata (bilbi e tot o rozatoare mica, pe cale de disparitie, n-am vazut niciodata in realitate, dar am donat „golden coins” pentru ea). Si sa vedeti energie dupa aceea!
Hristos a inviat si sarbatori fericite celor care sarbatoresc acum Pastele!
Alina
Anyway, noi am sarbatorit Pastele mai devreme. Nu e prima data cand ma bucur de Pastele catolic, si pe la scoala ne mai placea cateodata sa ne dam catolici (sau simpatizanti catolici) sa mai obtinem cateva zile libere :).
Multe sarbatori au dublura. Dupa Anul Nou (ala din 1 ianuarie) vine Anul Nou chinezesc (pe care nu strica sa-l sarbatoresti). Mai e si „Christmas in July”. Cum australienii au Craciunul vara, insa sunt legaturi puternice cu America si Europa (unde Craciunul e iarna), se mai sarbatoreste odata un mini-Craciun si in iulie (cand e iarna si in Australia). Sa fie toata lumea multumita!
Vineri si luni sunt public holiday. Saptamana asta mi-am cam facut de cap, n-am fost la lucru decat o singura zi, joi. Prima zi la noul job, iar oamenii de acolo se pregateau si ei de mini-vacanta. Colac peste pupaza, tocmai s-a terminat un mare proiect si pentru 80% din ei era ultima zi de lucru (va fi tare ciudat marti la birou cu atatia lipsa).
Good Friday (Vinerea Pastelor) toate magazinele au fost inchise. Am vrut sa cumparam paine si am gasit numai la o benzinarie. Noroc cu Pizza Hut si KFC, alea nu erau inchise. Stiu de KFC ca e inchis o singura zi pe an, de Craciun. In Vinerea Mare nu se servesc bauturi alcoolice la nici un bar. Nu stiam asta, mi-a spus un coleg, foarte indignat ca trebuie sa bea acasa vineri.
La televizor si in ziare, ca si de Craciun, din nou oamenii sunt avertizati sa isi ia precautii la condus si sa nu se urce la volan sub influenta bauturilor alcoolice. Pe primele pagini ale ziarelor apar primele accidente care s-au intamplat perioada asta. Am vazut imagini destul de socante. Am observat ca obisnuiesc sa arate imagini in cadrul campaniilor de avertizare (pentru cancerul de piele, arata imagini reale din operatii). Chiar daca e putin neplacut, e o metoda eficace, iti atrage atentia si te face sa te gandesti de doua ori.
Vremea a fost destul de buna, oamenii s-au inghesuit pe plaje si salvamarii sunt in alerta. Nu stiu daca v-am mai povestit, cu atata litoral, nu e posibil sa fie supravegheate toate plajele. Faci baie intr-o plaja nepatrulata pe riscul tau. Curentul e foarte puternic si pot fi rechini in apa.
Cand am fost in Byron Bay, am facut baie pe o plaja supravegheata si a fost un moment cand a scos pe toata lumea din apa, pentru ca au vazut din elicopter un rechin marisor care se apropia de tarm. Se vede foarte bine din elicopter, am vazut odata imagini. Salvamarii au insistat ca toti oamenii sa iasa pe plaja. Niste surferi s-au lasat convinsi mai greu, dar pana la urma s-au conformat si ei.
Pe nisip sunt doua steaguri si ele delimiteaza o portiune de ocean unde e sigur sa faci baie, ca e supravegheata de salvamari. Acum urmeaza o perioada plina pentru ei, cu sarbatoriile si pe urma 2 saptamani de vacanta scolara. Week-endul acesta au avut deja cateva victime (dintre care un tip care a baut si dupa aceea a intrat in ocean... noaptea; nu l-au mai gasit). Este o emisiune pe nume „Bondi Rescue” cu salvamari, situatii reale cu viata si munca lor, e foarte interesant.
Zilele astea, copiii au mancat oua de ciocolata, iepurasi de ciocolata si bilbi la ciocolata (bilbi e tot o rozatoare mica, pe cale de disparitie, n-am vazut niciodata in realitate, dar am donat „golden coins” pentru ea). Si sa vedeti energie dupa aceea!
Hristos a inviat si sarbatori fericite celor care sarbatoresc acum Pastele!
Alina
Friday, March 21, 2008
Muncesc .... putin cate putin
Ieri a venit sefu si ne-a dat o masa, prilej cu care am avut un mic bilant referitor la cum stam cu proiectul.
Asa ca in postul asta iar o sa reiau povestea despre ”cat e de grozav proiectul la care lucrez”, insa de data asta o sa las cifrele sa vorbeasca.
- 320 – de zile de la inceputul proiectului (10 luni)
- 30 - de oameni in echipa
- 22 – versiuni de program
- 27 – de change request-uri (doua dintre ele de peste un sfert de milion de dolari fiecare)
- 70% din functionalitate implementata (incluzind si change request-urile)
- 1.188 pagini de specificatie furnizata
- 1.903 pagini de specificatie facute de Dialog
- 10.420 SVN revisions
- 1.763.533 linii de cod scrise
- 5.204 clase
- 67.132 metode (2.12 avarage complexity)
- 130 de rapoarte si pagini dezvoltate
- 3.275 de test script-uri
- 2.037 buguri (16% critical or high)
- 1.890 bugs closed
- 58 de buguri descoperite de client (2.8%)
- 431 de tabele
- 282 tabele migrate (83%)
- 472 pagini de manual
Poate pentru unul care nu e „softist” cifrele astea nu spun mare lucru, insa pentru mine faptul ca am lucrat la un proiect de asa anvergura ma face tare mandru.
Un lucru impresionant a fost ca in tot acest proiect am avut doar doua mitinguri de jumate de ora cu toata echipa (din care unul la inceput si unul la 6 luni)!
Iar un lucru si mai si .. proiectul e in grafic, adica ... nu are intarziere ) .. beat that!
Hai sa auzim de bine ... si sa pastem fericiti!
Dorin
P.S. Se pare ca pana la urma motto-ul firmei "Can do! Always!" are ceva sambure de adevar. :)
Asa ca in postul asta iar o sa reiau povestea despre ”cat e de grozav proiectul la care lucrez”, insa de data asta o sa las cifrele sa vorbeasca.
- 320 – de zile de la inceputul proiectului (10 luni)
- 30 - de oameni in echipa
- 22 – versiuni de program
- 27 – de change request-uri (doua dintre ele de peste un sfert de milion de dolari fiecare)
- 70% din functionalitate implementata (incluzind si change request-urile)
- 1.188 pagini de specificatie furnizata
- 1.903 pagini de specificatie facute de Dialog
- 10.420 SVN revisions
- 1.763.533 linii de cod scrise
- 5.204 clase
- 67.132 metode (2.12 avarage complexity)
- 130 de rapoarte si pagini dezvoltate
- 3.275 de test script-uri
- 2.037 buguri (16% critical or high)
- 1.890 bugs closed
- 58 de buguri descoperite de client (2.8%)
- 431 de tabele
- 282 tabele migrate (83%)
- 472 pagini de manual
Poate pentru unul care nu e „softist” cifrele astea nu spun mare lucru, insa pentru mine faptul ca am lucrat la un proiect de asa anvergura ma face tare mandru.
Un lucru impresionant a fost ca in tot acest proiect am avut doar doua mitinguri de jumate de ora cu toata echipa (din care unul la inceput si unul la 6 luni)!
Iar un lucru si mai si .. proiectul e in grafic, adica ... nu are intarziere ) .. beat that!
Hai sa auzim de bine ... si sa pastem fericiti!
Dorin
P.S. Se pare ca pana la urma motto-ul firmei "Can do! Always!" are ceva sambure de adevar. :)
Monday, March 17, 2008
Palaria verde si linia galbena
Precautii inutile sau grija fata de oameni? Imi pasa ce se intampla cu tine sau ma asigur sa n-ai motive sa ma dai in judecata?
Cand am ajuns in Australia m-au frapat niste lucruri care mi se pareau de la sine intelese si erai atentionat totusi, sa nu cumva sa o patesti. Atunci mi se parea ca e prea de tot, acum mi s-ar parea ciudat sa fie altfel. Probabil va intrebati despre ce vorbesc. Va dau niste exemple imediat.
Scrie mare in magazin: „Daca vrei sa ridici un pachet greu, nu te apleca din picioare, ci lasa-te jos, prinde-l nu stiu cum, ridica-l cu grija si pune-l pe cel mai apropiat carucior. Altfel poti sa patesti rau la spate”. Serios? (ma gandeam eu)
Sunt niste cuie in asfalt carora li se vede capatul iesit afara Alea sunt marcate cu vopsea ca sa nu te impiedici de ele. Am incercat sa ma impiedic de unul, dar n-am reusit. La imbinarea dintre doua bucati de asfalt unde e diferenta de nivel de 1 cm, e marcat locul si scrie „steep step”.
In toate garile este o linie galbena pe peron si scrie: „Stay behind the yellow line” / „Stai in spatele liniei galbene” sau „Behind yellow line is fine” / „In spatele liniei galbene e bine”. Adica, daca stai , nu te calca trenul, daca nu, nu se stie. De fiecare data cand anunta trenul zice: "Please stand behind the yellow safety line until de train has stopped". E o campanie serioasa in gari, cu postere si cu desene, care te indeamna sa fii „rail smart” si sa... stai in spatele linii galbene.
Mersul trenurilor e o brosurica mica. Fiecare linie/traseu are cate o culoare si brosura lui. Poti sa ai brosura cu toate statiile de pe linia respecitiva, sau una cu un rezumat (gara ta si cateva gari mai mari). Acolo ai toate trenurile cu ore, informatii despre cateva linii de legatura, cate minute face dintr-o gara in alta, daca gara e in constructie, daca un om in carucior cu rotile poate merge singur sau trebuie ajutat. Daca este toaleta in gara, daca gara are statie de autobuz langa ea.
Cand se urca cineva in carucior, spune unde se da jos si ei se asigura ca cineva il ajuta la destinatie, daca are nevoie. In autobuze sunt locuri speciale pentru handicapati, mai largi si o platforma pe care se pot sui. Cateodata sunt unii care au dificultati si pe platforma si atunci ii urca / da jos soferul sau chiar alti calatori. N-am vazut sa-i cada la nimeni tresele pentru ca a pus mana si a ajutat.
Nu stii engleza... nu-i bai. Anunti inainte sa mergi la doctor, la tribunal sau la examenul de condus si vine un interpret care iti traduce in limba ta. Multi isi cheama interpret chiar daca o rup in engleza, ca sa fie siguri ca se pot face intelesi. Cand am ajuns si noi si a trebuit sa fac niste cereri sa ne inscriem pentru asigurari medicale (Medicare) sau sociale ma intrebau aia de la ghiseu: ai nevoie de interpret? Eu: Nu. Ai nevoie de ajutor sa-ti completezi formularul? Mi-am amintit cum ma cheama, cine mi-s copiii si unde m-am nascut si m-am descurcat si singura. M-au mai intrebat daca vreau sa scrie ei in locul meu. I-am refuzat si de data asta, sper ca nu s-au suparat pe mine.
La scoala au palarii de soare cu boruri largi. Alea sunt „sun smart hats”. Cele cu cozoroc in fata nu protejeaza gatul si urechile si nu sunt sun smart. La scoala, cand Mihai si-a uitat palaria acasa, nu l-a lasat sa se joace afara in pauza, l-au tinut intr-un loc acoperit. Si era iarna. La fel cand si-a luat sapca lui smechera cu testoase ninja care nu e sun smart. Acum verificam cu grija seara sa aiba palaria verde de la uniforma. Mi se pareau toti copiii Speedy Gonzalez, acum m-am obisnuit cu ei si palariile lor verzi.
Cand au zile cu activitati sportive si stau mai mult in soare sau cand pleaca in excursii, primim biletel cu ce o sa se intample si iti aminteste regulile de baza: crema de protectie solara, palarii sun smart, haine sun smart (nu maieuri sau haine stramte) si sticla cu apa.
Au mai avut activitati unde au venit si de la televiziune si atunci am semnat ca nu ma deranjeaza daca va aparea copilul meu in vreo secventa la TV. Ei au grija si editeaza secventele unde ar putea sa se vada copii ai caror parinti specifica cum ca nu doresc acest lucru. E posibil sa fie familii care sunt urmarite sau situatii familiale mai speciale, iar tutorele nu vrea sa se afle la ce scoala invata copilul.
Am o lista de alimente pe care n-am voie sa le dau la scoala/gradinita. Multi copii fac alergie la peanut butter, chiar daca un coleg are un sadvici cu asa ceva, asa ca e interzis pentru toata lumea. N-au voie sa isi imparta mancarea, fiecare trebuie sa manance doar din pachetul lui. Cand am inscris-o pe Iulia m-a intrebat daca stiu despre socul anafilactic. Stiam, dar mi-a dat totusi o brosura sa ma informez.
Insa in ceea ce priveste conveniente legate de tinuta, imbracaminte... libertate absoluta! Eram surprinsa sa vad oameni desculti in supermarket, copii in pijama sau in alte costumatii ciudate, oameni cu tatuaje si piercinguri din cap pana-n picioare. Nu intoarce lumea capul dupa ei pe strada, fiecare se imbraca cum considera sau face cu corpul lui ce vrea. Nu e lume de ciudati, insa ai ocazia sa vezi din cand in cand lucruri mai iesite din comun... care dupa o vreme nu ti se mai par iesite din comun...
Ce e oare comun pana la urma?
Cheers,
Alina
Cand am ajuns in Australia m-au frapat niste lucruri care mi se pareau de la sine intelese si erai atentionat totusi, sa nu cumva sa o patesti. Atunci mi se parea ca e prea de tot, acum mi s-ar parea ciudat sa fie altfel. Probabil va intrebati despre ce vorbesc. Va dau niste exemple imediat.
Scrie mare in magazin: „Daca vrei sa ridici un pachet greu, nu te apleca din picioare, ci lasa-te jos, prinde-l nu stiu cum, ridica-l cu grija si pune-l pe cel mai apropiat carucior. Altfel poti sa patesti rau la spate”. Serios? (ma gandeam eu)
Sunt niste cuie in asfalt carora li se vede capatul iesit afara Alea sunt marcate cu vopsea ca sa nu te impiedici de ele. Am incercat sa ma impiedic de unul, dar n-am reusit. La imbinarea dintre doua bucati de asfalt unde e diferenta de nivel de 1 cm, e marcat locul si scrie „steep step”.
In toate garile este o linie galbena pe peron si scrie: „Stay behind the yellow line” / „Stai in spatele liniei galbene” sau „Behind yellow line is fine” / „In spatele liniei galbene e bine”. Adica, daca stai , nu te calca trenul, daca nu, nu se stie. De fiecare data cand anunta trenul zice: "Please stand behind the yellow safety line until de train has stopped". E o campanie serioasa in gari, cu postere si cu desene, care te indeamna sa fii „rail smart” si sa... stai in spatele linii galbene.
Mersul trenurilor e o brosurica mica. Fiecare linie/traseu are cate o culoare si brosura lui. Poti sa ai brosura cu toate statiile de pe linia respecitiva, sau una cu un rezumat (gara ta si cateva gari mai mari). Acolo ai toate trenurile cu ore, informatii despre cateva linii de legatura, cate minute face dintr-o gara in alta, daca gara e in constructie, daca un om in carucior cu rotile poate merge singur sau trebuie ajutat. Daca este toaleta in gara, daca gara are statie de autobuz langa ea.
Cand se urca cineva in carucior, spune unde se da jos si ei se asigura ca cineva il ajuta la destinatie, daca are nevoie. In autobuze sunt locuri speciale pentru handicapati, mai largi si o platforma pe care se pot sui. Cateodata sunt unii care au dificultati si pe platforma si atunci ii urca / da jos soferul sau chiar alti calatori. N-am vazut sa-i cada la nimeni tresele pentru ca a pus mana si a ajutat.
Nu stii engleza... nu-i bai. Anunti inainte sa mergi la doctor, la tribunal sau la examenul de condus si vine un interpret care iti traduce in limba ta. Multi isi cheama interpret chiar daca o rup in engleza, ca sa fie siguri ca se pot face intelesi. Cand am ajuns si noi si a trebuit sa fac niste cereri sa ne inscriem pentru asigurari medicale (Medicare) sau sociale ma intrebau aia de la ghiseu: ai nevoie de interpret? Eu: Nu. Ai nevoie de ajutor sa-ti completezi formularul? Mi-am amintit cum ma cheama, cine mi-s copiii si unde m-am nascut si m-am descurcat si singura. M-au mai intrebat daca vreau sa scrie ei in locul meu. I-am refuzat si de data asta, sper ca nu s-au suparat pe mine.
La scoala au palarii de soare cu boruri largi. Alea sunt „sun smart hats”. Cele cu cozoroc in fata nu protejeaza gatul si urechile si nu sunt sun smart. La scoala, cand Mihai si-a uitat palaria acasa, nu l-a lasat sa se joace afara in pauza, l-au tinut intr-un loc acoperit. Si era iarna. La fel cand si-a luat sapca lui smechera cu testoase ninja care nu e sun smart. Acum verificam cu grija seara sa aiba palaria verde de la uniforma. Mi se pareau toti copiii Speedy Gonzalez, acum m-am obisnuit cu ei si palariile lor verzi.
Cand au zile cu activitati sportive si stau mai mult in soare sau cand pleaca in excursii, primim biletel cu ce o sa se intample si iti aminteste regulile de baza: crema de protectie solara, palarii sun smart, haine sun smart (nu maieuri sau haine stramte) si sticla cu apa.
Au mai avut activitati unde au venit si de la televiziune si atunci am semnat ca nu ma deranjeaza daca va aparea copilul meu in vreo secventa la TV. Ei au grija si editeaza secventele unde ar putea sa se vada copii ai caror parinti specifica cum ca nu doresc acest lucru. E posibil sa fie familii care sunt urmarite sau situatii familiale mai speciale, iar tutorele nu vrea sa se afle la ce scoala invata copilul.
Am o lista de alimente pe care n-am voie sa le dau la scoala/gradinita. Multi copii fac alergie la peanut butter, chiar daca un coleg are un sadvici cu asa ceva, asa ca e interzis pentru toata lumea. N-au voie sa isi imparta mancarea, fiecare trebuie sa manance doar din pachetul lui. Cand am inscris-o pe Iulia m-a intrebat daca stiu despre socul anafilactic. Stiam, dar mi-a dat totusi o brosura sa ma informez.
Insa in ceea ce priveste conveniente legate de tinuta, imbracaminte... libertate absoluta! Eram surprinsa sa vad oameni desculti in supermarket, copii in pijama sau in alte costumatii ciudate, oameni cu tatuaje si piercinguri din cap pana-n picioare. Nu intoarce lumea capul dupa ei pe strada, fiecare se imbraca cum considera sau face cu corpul lui ce vrea. Nu e lume de ciudati, insa ai ocazia sa vezi din cand in cand lucruri mai iesite din comun... care dupa o vreme nu ti se mai par iesite din comun...
Ce e oare comun pana la urma?
Cheers,
Alina
Subscribe to:
Posts (Atom)
