Am vrut sa scriu un post despre partea buna a Australiei, urmat de unul cu partea mai putin buna (unii ar numi-o chiar proasta).
Acum de partea buna am tot scris. Poate chiar prea mult. Cand am inceput sa scriu pe blogul acesta, mi-am propus sa fiu cat pot de obiectiva cu ce povestesc aici. Insa la mine, ora pe saptamana pe care mi-o petrec scriind pe blog (ca atata dureaza de obicei) e o experienta foarte faina, pentru ca imi face placere sa scriu, asa ca sunt fericita si cand sunt fericita nu-mi vin in minte lucruri rele de care sa va povestesc.
Insa astazi vreau sa fac un efort si sa scriu despre lucrurile care nu-mi plac aici. Ok? Tineti-va bine ca urmeaza artileria grea.
Nu-mi place iarna. Nu stiu cum de la astia de pe aici nu li se pare frig iarna si pot sa mearga in pantaloni scurti si slapi. Mie mi se pare foarte rece, chiar daca au fost mereu peste 5 grade si vin dintr-o tara unde iernile sunt serioase.
Ca sa va dati seama, ideea mea de iarna ideala e cam asa: zapada multa, mergi imbracat bine la un ski, un sanius, o bulgareala si vii in casa, bei un ceai/ o supa fierbiente / un vin fiert, te schimbi in tricou si stai la caldura sa te uiti pe geam ce frumos ninge. Aici zapada nema si nici cald in casa. Asa-s facute casele sa nu tina caldura si nici nu au sisteme evoluate de incalzire. Acolo un aer conditionat in living si un calorifer electric cu ulei in dormitor. Cel mai greu era dimineata, dupa ce trebuia sa ies din dus la o temperatura un pic (dar putin) mai mare decat afara. Anul asta ne-am inarmat din timp cu mai multe ustensile de incalzit si sper sa fie si iarna mai usoara (ca iarna asa grea ca anul trecut n-au avut nici ei de cand se stiu).
Alta chestie cu care am tot fost amenintata inainte sa vin aici, era ca ce o sa ma fac eu cu paianjeni si serpi veninosi, crocodili si rechini. Chiar daca asta nu m-a deranjat niciodata prea tare, o scriu totusi aici pentru ca e o poveste clasica cu Australia.
La crocodili nu m-am gandit niciodata ca la o amenintare.
Cu rechinii, vorba unui coleg de-al meu, care mi-a zis: „Eu ma orientez, cand intru in apa, sa fie unul mai gras inaintea mea si merg pe principiul ca rechinul merge pe imbucatura mai grasa prima data” :).
Despre serpi stiu ca 90% dintre cei muscati au fost in timpul tentativei sa-i omoare sau sa-i ia in mana sa-i studieze. Se pare ca serpii n-au instincte agresive impotriva oamenilor, daca nu sunt provocati.
Paianjeni n-am prea vazut cand am venit. Am povestit cu niste australieni si le-am ca nu am vazut inca paianjeni mari. Toti zambeau cu subinteles si ziceau „You will /O sa vezi tu”. Si am vazut niste exemplare... aproape cat palma. Eu nu am oroare de paianjeni, daca as avea, asta ar fi intr-adevar o problema, pentru ca nu poti sa-i eviti de tot niciodata. Ii stiu pe care sunt veninosi (din poze), dar nu i-am intalnit. M-am distrat citind despre o inchisoare unde tineau detinutii paianjeni in borcan. Se crede ca din cand in cand bagau mana sa-i muste „for a high”, ca aveau halucinatii ca de la droguri, insa nu s-a demonstrat nimic.
Ce stiu eu e ca veninul trece prin sistemul limfatic si ca daca pe cineva l-a muscat un sarpe, trebuie sa nu se agite, sa stea linistit si cineva sa-l duca repede la un spital. Folclorul spune ca aborigenii, cand ii musca ceva, au o metoda excelenta. Se aseaza langa un copac si stau acolo 3 zile nemiscati. Dupa aceea se ridica si-si vad de treburi.
Alta chestie ce ma pune pe ganduri e sistemul lor asa de bine pus la punct. Pe de o parte e foarte fain si comod sa suni numai, sa zici cum te cheama si ei sa gaseasca in sistem toata istoria ta. Pe de alta parte, ideea asta ma cam sperie. Eu inca nu ma simt confortabil sa platesc tot cu credit cardul, chiar daca financiar e mai avantajos, pentru ca stiu ca tot ce am luat ramane acolo, legat de numele meu. Se inregistreaza toate vizitele la doctor, toate rezultatele de la analize. Ei stiu toate relatiile pe care le-ai avut, toate persoanele cu care ai locuit, inclusiv daca un cuplu s-a separat pentru o vreme, se stie perioada cand n-au stat impreuna. Doua persoane de sex diferit, daca locuiesc impreuna mai mult de nu stiu cate luni, din punct de vedere al taxelor sunt o familie si trebuie sa-si faca taxele impreuna. Am citit intr-o brosura de-a lor ca o femeie cu un copil a primit ajutor pentru plata gradinitei, insa nu a declarat ca locuieste cu cineva. Daca isi faceau taxele impreuna cei doi, ar fi avut dreptul la un ajutor mai mic. S-au prins aia si am pus-o sa dea inapoi banii.
Intr-o lume ideala, asta n-ar trebui sa fie o problema. Mai ales daca nu ai nimic de ascuns. Insa ideea ca esti o bucatica de informatie in sistem, care poate fi alterata sau folosita la un moment dat impotriva ta nu-mi place.
Alta problema pe care o vad aici e ca nu sunt suficienti doctori in sistemul medical. Daca ai o urgenta, nu-i nici o problema, te rezolva. Insa pentru o problema care nu „arde” trebuie sa astepti pe o lista pana iti ajunge randul, daca vrei sa folosesti sistemul public. Sau sa ai o asigurare privata de sanatate. Sau sa platesti tu singur consultatia /interventia. Un coleg de-al meu a avut niste probleme mari cu dintii. A stat cateva ore in operatie si l-a costat peste $10. 000 toata distractia. Avea o asigurare privata care a acoperit o parte din costuri, iar restul a platit el. Macar in Queensland salvarea e gratis, inclusiv elicopterele alea care vin la accidente.
In inchiere, sa va zic bancul cu partea buna - partea proasta (sa fiu in asetimentul postului de astazi).
Frate meu era pe casa. Partea proasta ca a inceput sa alunece. Partea buna ca a reusit sa se prinda de streasina. Partea proasta ca s-a dus cu tot cu ea. Partea buna ca langa casa era o capita de fan. Partea proasta ca era o furca in capita. Partea buna ca n-a picat in furca. Partea proasta ca nici in capita.
Va doresc ca in saptamana care urmeaza, spre deosebire de mine, sa gasiti partea buna a lucrurilor,
Cheers,
Alina
Monday, April 14, 2008
Monday, April 7, 2008
Schroedinger's cat
Ati auzit de pisica lui Schroedinger? Nu-i ea asa celebra ca si cainele lui Pavlov, dar asta nu inseamna ca e mai putin importanta. Schroedinger a folosit exemplul cu pisica pentru a ilustra teoria cuantica a superpozitiei, generalizand o sugestie lansata de Einstein.
In caz ca nu ati auzit de ea... Pisica (imaginara) a lui Shroedinger se afla inchisa intr-o cutie, impreuna cu o particula radioactiva. Particula radioactiva poate cu o probabilitate egala sa se descompuna sau nu. Daca se descompune, pisica moare, daca nu, traieste.
Intrebarea e: in momentul acesta, pisica traieste sau nu?
Schroedinger spune ca ambele variante sunt adevarate. In momentul in care pisica este inchisa in cutie, universul se cloneaza. In unul dintre universuri, pisica traieste, in celalalt a murit (aici vine superpozitionarea). Doar in momentul in care deschidem cutia, vom afla in care dintre universuri ne aflam.
Zilele astea, nu stiu de ce, m-a obsedat in repetate randuri povestea asta cu pisica si cu universurile paralele. Cum ne aflam la un moment in viata cand luam o decizie, iar universul nostru se cloneaza. In unul dintre ele am facut o anumita alegere, in celalalt am facut exact contrarul. Tema e destul de fumata, mai ales in filmele americane. E ceva dramatic in toata povestea asta cu omul care se intoarce in timp sa vada cum ar fi fost viata lui daca in momentul X ar fi ales altceva.
Referitor la mine si viata mea, ma gandeam care au fost deciziile pe care le-am luat in care universurile paralele au fost la distanta maxima unul de altul. Nu-mi vine sa cred in predestinare (ca viata ti-e scrisa de dinainte pas cu pas), insa cred cu tarie ca nimic din ce se intampla nu e la intamplare si ca lucrurile au logica lor interna, pe care pot sau nu sa o inteleg. Ce e sigur e ca seria de decizii pe care le-am luat au facut din mine omul care sunt acum. Si tot ce va povestesc acum e doar unul dintre universurile posibile. E universul in care ma aflu eu. In caz ca nu va spune nimic sau vi se pare neinteresant tot ceea ce cititi aici e poate datorita faptului ca universul in care traiti voi se suprapune prea putin peste cel in care traiesc eu.
Am intalnit oameni care au luat decizii grele si s-au luptat sa ajunga in universul pe care l-au visat. Ceea ce contrazice oarecum predestinarea. Colegul meu vietnamez a fugit din tara lui cand avea 11 ani. A plecat pe o banca de 9m, in care se aflau 62 de oameni. Cu mama lui, 3 frati si un var, toti mai mici decat el. Au plecat fara harti, plutind in deriva pe ocean zile intregi, printre cadavre de pe alte barci scufundate. Li s-a terminat mancarea si beau apa din ce ploua si se strangea pe fundul barcii. Unii disperau si plangeau. El insa spune ca in momentele acelea, nu se putea gandi nici ca-i prinde, nici ca mor de foame, nici ca se ineaca. Singurul gand era ca scapa si ajunge la libertate! Si a ajuns. Dupa un an in Indonezia in lagar, i-a trimis in Australia. Si aici au inceput sa-si refaca viata, sa mearga la scoala, sa invete engleza... bucurandu-se cand venea ora de matematica si vedeau cifre in loc de cuvinte...
Cati oameni in situatia mamei lui ar lua o asemenea decizie? Si cum ar fi fost viata lor daca ar fi ramas? De ce ei au trebuit prima data sa infrunte moartea si doar dupa aceea sa traiasca cu adevarat? Ati putea vreodata trai in universul lor?
Cheers,
Alina
In caz ca nu ati auzit de ea... Pisica (imaginara) a lui Shroedinger se afla inchisa intr-o cutie, impreuna cu o particula radioactiva. Particula radioactiva poate cu o probabilitate egala sa se descompuna sau nu. Daca se descompune, pisica moare, daca nu, traieste.
Intrebarea e: in momentul acesta, pisica traieste sau nu?
Schroedinger spune ca ambele variante sunt adevarate. In momentul in care pisica este inchisa in cutie, universul se cloneaza. In unul dintre universuri, pisica traieste, in celalalt a murit (aici vine superpozitionarea). Doar in momentul in care deschidem cutia, vom afla in care dintre universuri ne aflam.
Zilele astea, nu stiu de ce, m-a obsedat in repetate randuri povestea asta cu pisica si cu universurile paralele. Cum ne aflam la un moment in viata cand luam o decizie, iar universul nostru se cloneaza. In unul dintre ele am facut o anumita alegere, in celalalt am facut exact contrarul. Tema e destul de fumata, mai ales in filmele americane. E ceva dramatic in toata povestea asta cu omul care se intoarce in timp sa vada cum ar fi fost viata lui daca in momentul X ar fi ales altceva.
Referitor la mine si viata mea, ma gandeam care au fost deciziile pe care le-am luat in care universurile paralele au fost la distanta maxima unul de altul. Nu-mi vine sa cred in predestinare (ca viata ti-e scrisa de dinainte pas cu pas), insa cred cu tarie ca nimic din ce se intampla nu e la intamplare si ca lucrurile au logica lor interna, pe care pot sau nu sa o inteleg. Ce e sigur e ca seria de decizii pe care le-am luat au facut din mine omul care sunt acum. Si tot ce va povestesc acum e doar unul dintre universurile posibile. E universul in care ma aflu eu. In caz ca nu va spune nimic sau vi se pare neinteresant tot ceea ce cititi aici e poate datorita faptului ca universul in care traiti voi se suprapune prea putin peste cel in care traiesc eu.
Am intalnit oameni care au luat decizii grele si s-au luptat sa ajunga in universul pe care l-au visat. Ceea ce contrazice oarecum predestinarea. Colegul meu vietnamez a fugit din tara lui cand avea 11 ani. A plecat pe o banca de 9m, in care se aflau 62 de oameni. Cu mama lui, 3 frati si un var, toti mai mici decat el. Au plecat fara harti, plutind in deriva pe ocean zile intregi, printre cadavre de pe alte barci scufundate. Li s-a terminat mancarea si beau apa din ce ploua si se strangea pe fundul barcii. Unii disperau si plangeau. El insa spune ca in momentele acelea, nu se putea gandi nici ca-i prinde, nici ca mor de foame, nici ca se ineaca. Singurul gand era ca scapa si ajunge la libertate! Si a ajuns. Dupa un an in Indonezia in lagar, i-a trimis in Australia. Si aici au inceput sa-si refaca viata, sa mearga la scoala, sa invete engleza... bucurandu-se cand venea ora de matematica si vedeau cifre in loc de cuvinte...
Cati oameni in situatia mamei lui ar lua o asemenea decizie? Si cum ar fi fost viata lor daca ar fi ramas? De ce ei au trebuit prima data sa infrunte moartea si doar dupa aceea sa traiasca cu adevarat? Ati putea vreodata trai in universul lor?
Cheers,
Alina
Tuesday, April 1, 2008
Transporturile
Eu calatoresc cu trenul, autobuzul, CityCat-ul (ferry) si masina. Si in curand cu avionul, ca avem in plan o excursie in Melbourne.
Prefer tren sau ferry, pentru ca astea vin la timp. Autobuzele au bucati de traseu cand merg separat de restul masinilor si bucati cand sunt in trafic, asa ca nu pot controla la minut sosirile in statii.
In plus de asta, intr-o zi, un sofer de autobuz, pur si simplu a gresit traseul. Cand am vazut pe unde o ia ma gandeam ca am vazut eu gresit numarul si cine stie in care m-am suit, dar nu, omul chiar a gresit traseul. Si a mers o bucata buna pe alte strazi, ca nu putea sa intoarca ditamai mastodontul si nici s-o scurteze pe alte drumuri. Trebuia sa se intoarca de unde a gresit. Era ora 8, si autobuzul plin si de elevi care mergeau la scoala si de oameni in drum spre serviciu, dar n-a facut nimeni istericale. M-as fi asteptat la un pic de nervi, dar unii au dat din cap atostiutori, iar altii s-au distrat de situatia in sine (ca nu patesti in fiecare zi asa ceva). Soferul era tare figura, ca intreba : „N-am luat-o bine? Care stiti zona, sa ma ajutati?”. Si oamenii isi tot dadeau cu parerea ce sa faca.
Cu autobuzul te poti pacali in doua feluri: una e sa nu te sui in el si alta sa nu te dai jos. Sa va explic: autobuzul nu opreste in statie daca nu-i faci semn cu mana. Eram intr-o statie plina de oameni si se apropia autobuzul. Nu i-am facut semn sa opreasca, mi se parea evident ca opreste, insa se pare ca toti oamenii din statie (in afara de mine) asteptau un alt autobuz. Nimeni n-a facut semn, autobuzul a mers tacticos mai departe.
Ca sa te dai jos trebuie sa apesi un buton. Nu apesi butonul si nimeni de jos nu face cu mana... v-ati prins. M-am prins si eu pana la urma, dupa ce odata am mers cu o statie in plus.
Cu trenul e simplu. V-am spus ca fiecare linie e colorata in alta culoare. In garile mari sunt panouri electronice unde se afiseaza trenurile. De cand se apropie unul de statie pana pleaca, linia respectiva palpaie. Cand ajungi in statie si palpaie linia cu trenul pe care vrei sa-l iei, fugi ca un campion. Incerc sa gasesc trenuri cu 3 minute intre ele. 2 minute de control daca intarzie, un minut sa fugi de pe un peron la altul.
Cu ferry e cel mai fain. Prinde un pic de viteza vaporasul si nu e trafic pe rau, sa intarzie. Simti un pic de briza si e o panorama impresionanta sa mergi pe apa printre zgarie nori.
Cu masina n-am prea circulat la lucru. E trafic mare pana in city la orele de varf. E problema si cu parcarea.
Ca sa incurajeze oamenii sa circule mai multi in masina (sa reduca numarul de masini si, implicit, poluarea), masinile cu 2 sau mai multe persoane au voie sa circule pe „speed line”, o linie mai libera, necongestionata.
Cu permisul cum e: dupa ce iei scrisul (sala), iei carnet de learner si ai voie sa circuli cu placute cu L pe masina. Inainte sa ai learnerul, nu ai voie sa iesi deloc in trafic (nici cu instructor). Dupa ce dai proba practica, urmeaza Provisional 1, apoi Provisional 2 si pe urma Open licence.
Lernerul trebuie sa circule cu instructor sau cu o alta persoana care are Open licence.
Au facut ei un studiu ca responsabili de majoritatea accidentelor cu victime sunt tinerii sub 21 de ani dupa ce trec de la lerner la provisional. Acum au introdus noi legi care ii o obliga pe learners sa faca 100 de ore de condus cu cineva cu experienta, incluzand condus pe ploaie sau noaptea, ca sa nu fie pe cont propriu prima data cand se confrunta cu o situatie de genul asta.
Daca ai peste 21 de ani poti trece de la lerner direct la provisional2.
Eu acum sunt lerner, ca inca nu mi-am dat proba practica. Pentru ca am avut carnet in Romania, o sa faca o exceptie in cazul meu si imi da direct Open si nici nu ma mai obliga sa fac 100 de ore de condus.
Examenul teoretic e usurel si cartulia draguta, cu poze si explicatii babesti. Mi-a placut cum explicau ca in conditii normale de trafic trebuie sa fii la 2 secunde distanta de cel din fata ta. Cum stii ca esti la 2 secunde de el? Iti iei ca reper un pom de pe marginea drumului si cand masina din fata e in dreptul lui, incepi sa numeri „1001-1002” (one thousand one, one thousand two). Cand termini de numarat, daca ai trecut de copac, mergi prea repede.
La curbe esti obligat sa faci „shoulder check” (privirea peste umar) ca sa verifici punctul mort. Chiar daca ai oglinzi din alea smechere care vad punctul mort.
Vineri seara, prima data, m-a oprit politia. Veneam cu Dorin de la niste prieteni si poate ca am luat-o un pic cam tare. A venit in spate cu girofarul, am oprit, mi-a bagat lanterna pe geam si mi-a cerut carnetul de lerner (aveam placutele cu „L” puse) si la Dorin carnetul lui sa vada daca e Open. Dupa aceea mi-a pus si fiola sa vada daca n-am baut. In week-end sunt mai precauti cu ce se intampla, mai ales cu astia incepatorii. Lernerii n-au voie sa bea nici berea permisa celorlalti, ei trebuie sa aiba 0 absolut alcool in sange. N-am baut nimic, va dati seama, insa stiind ca nu am voie deloc, tot am avut emotii (stiti folclorul cum ca iti poate iesi ca ai alcool daca ai mancat cine stie ce combinatie ciudata :)).
Am vazut ca mai nou verifica pe soferi si de droguri. Sunt niste panouri electronice pe autostrada si am vazut ca era unul care zicea ca sunt puse in functiune teste de droguri si ca depisteaza marijuana, extasy, speed and ice. Mi s-a parut distractiv ca le enumerau pe toate, insa initiativa e foarte buna. Nici nu vreau sa ma gandesc ca e posibil ca oameni care iau substante ce dau halucinatii sa se urce dupa aceea la volan sa mearga acasa.
Sper cat de curand sa fiu si eu mare soferita. Deocamdata exersez si-i scot peri albi la Dorin, care nu stiu cat mai rezista in scaunul de copilot cu stoicism ca pana acum. Experiente de genul asta exerseaza rabdarea si intaresc caracterul, nu-i asa?
Cheers,
Alina
Prefer tren sau ferry, pentru ca astea vin la timp. Autobuzele au bucati de traseu cand merg separat de restul masinilor si bucati cand sunt in trafic, asa ca nu pot controla la minut sosirile in statii.
In plus de asta, intr-o zi, un sofer de autobuz, pur si simplu a gresit traseul. Cand am vazut pe unde o ia ma gandeam ca am vazut eu gresit numarul si cine stie in care m-am suit, dar nu, omul chiar a gresit traseul. Si a mers o bucata buna pe alte strazi, ca nu putea sa intoarca ditamai mastodontul si nici s-o scurteze pe alte drumuri. Trebuia sa se intoarca de unde a gresit. Era ora 8, si autobuzul plin si de elevi care mergeau la scoala si de oameni in drum spre serviciu, dar n-a facut nimeni istericale. M-as fi asteptat la un pic de nervi, dar unii au dat din cap atostiutori, iar altii s-au distrat de situatia in sine (ca nu patesti in fiecare zi asa ceva). Soferul era tare figura, ca intreba : „N-am luat-o bine? Care stiti zona, sa ma ajutati?”. Si oamenii isi tot dadeau cu parerea ce sa faca.
Cu autobuzul te poti pacali in doua feluri: una e sa nu te sui in el si alta sa nu te dai jos. Sa va explic: autobuzul nu opreste in statie daca nu-i faci semn cu mana. Eram intr-o statie plina de oameni si se apropia autobuzul. Nu i-am facut semn sa opreasca, mi se parea evident ca opreste, insa se pare ca toti oamenii din statie (in afara de mine) asteptau un alt autobuz. Nimeni n-a facut semn, autobuzul a mers tacticos mai departe.
Ca sa te dai jos trebuie sa apesi un buton. Nu apesi butonul si nimeni de jos nu face cu mana... v-ati prins. M-am prins si eu pana la urma, dupa ce odata am mers cu o statie in plus.
Cu trenul e simplu. V-am spus ca fiecare linie e colorata in alta culoare. In garile mari sunt panouri electronice unde se afiseaza trenurile. De cand se apropie unul de statie pana pleaca, linia respectiva palpaie. Cand ajungi in statie si palpaie linia cu trenul pe care vrei sa-l iei, fugi ca un campion. Incerc sa gasesc trenuri cu 3 minute intre ele. 2 minute de control daca intarzie, un minut sa fugi de pe un peron la altul.
Cu ferry e cel mai fain. Prinde un pic de viteza vaporasul si nu e trafic pe rau, sa intarzie. Simti un pic de briza si e o panorama impresionanta sa mergi pe apa printre zgarie nori.
Cu masina n-am prea circulat la lucru. E trafic mare pana in city la orele de varf. E problema si cu parcarea.
Ca sa incurajeze oamenii sa circule mai multi in masina (sa reduca numarul de masini si, implicit, poluarea), masinile cu 2 sau mai multe persoane au voie sa circule pe „speed line”, o linie mai libera, necongestionata.
Cu permisul cum e: dupa ce iei scrisul (sala), iei carnet de learner si ai voie sa circuli cu placute cu L pe masina. Inainte sa ai learnerul, nu ai voie sa iesi deloc in trafic (nici cu instructor). Dupa ce dai proba practica, urmeaza Provisional 1, apoi Provisional 2 si pe urma Open licence.
Lernerul trebuie sa circule cu instructor sau cu o alta persoana care are Open licence.
Au facut ei un studiu ca responsabili de majoritatea accidentelor cu victime sunt tinerii sub 21 de ani dupa ce trec de la lerner la provisional. Acum au introdus noi legi care ii o obliga pe learners sa faca 100 de ore de condus cu cineva cu experienta, incluzand condus pe ploaie sau noaptea, ca sa nu fie pe cont propriu prima data cand se confrunta cu o situatie de genul asta.
Daca ai peste 21 de ani poti trece de la lerner direct la provisional2.
Eu acum sunt lerner, ca inca nu mi-am dat proba practica. Pentru ca am avut carnet in Romania, o sa faca o exceptie in cazul meu si imi da direct Open si nici nu ma mai obliga sa fac 100 de ore de condus.
Examenul teoretic e usurel si cartulia draguta, cu poze si explicatii babesti. Mi-a placut cum explicau ca in conditii normale de trafic trebuie sa fii la 2 secunde distanta de cel din fata ta. Cum stii ca esti la 2 secunde de el? Iti iei ca reper un pom de pe marginea drumului si cand masina din fata e in dreptul lui, incepi sa numeri „1001-1002” (one thousand one, one thousand two). Cand termini de numarat, daca ai trecut de copac, mergi prea repede.
La curbe esti obligat sa faci „shoulder check” (privirea peste umar) ca sa verifici punctul mort. Chiar daca ai oglinzi din alea smechere care vad punctul mort.
Vineri seara, prima data, m-a oprit politia. Veneam cu Dorin de la niste prieteni si poate ca am luat-o un pic cam tare. A venit in spate cu girofarul, am oprit, mi-a bagat lanterna pe geam si mi-a cerut carnetul de lerner (aveam placutele cu „L” puse) si la Dorin carnetul lui sa vada daca e Open. Dupa aceea mi-a pus si fiola sa vada daca n-am baut. In week-end sunt mai precauti cu ce se intampla, mai ales cu astia incepatorii. Lernerii n-au voie sa bea nici berea permisa celorlalti, ei trebuie sa aiba 0 absolut alcool in sange. N-am baut nimic, va dati seama, insa stiind ca nu am voie deloc, tot am avut emotii (stiti folclorul cum ca iti poate iesi ca ai alcool daca ai mancat cine stie ce combinatie ciudata :)).
Am vazut ca mai nou verifica pe soferi si de droguri. Sunt niste panouri electronice pe autostrada si am vazut ca era unul care zicea ca sunt puse in functiune teste de droguri si ca depisteaza marijuana, extasy, speed and ice. Mi s-a parut distractiv ca le enumerau pe toate, insa initiativa e foarte buna. Nici nu vreau sa ma gandesc ca e posibil ca oameni care iau substante ce dau halucinatii sa se urce dupa aceea la volan sa mearga acasa.
Sper cat de curand sa fiu si eu mare soferita. Deocamdata exersez si-i scot peri albi la Dorin, care nu stiu cat mai rezista in scaunul de copilot cu stoicism ca pana acum. Experiente de genul asta exerseaza rabdarea si intaresc caracterul, nu-i asa?
Cheers,
Alina
Monday, March 24, 2008
Hristos a inviat!
Astazi se sarbatoresc Pastele in Australia. Mi se parea mie ca e cam repede anul acesta si cand am vorbit cu parintii acasa, mi-am dat seama ca nu coincide cu Pastele din Romania. Mai bine spus nu coincide cu Pastele dupa calendarul ortodox, ci cu cel dupa calendarul catolic.
Anyway, noi am sarbatorit Pastele mai devreme. Nu e prima data cand ma bucur de Pastele catolic, si pe la scoala ne mai placea cateodata sa ne dam catolici (sau simpatizanti catolici) sa mai obtinem cateva zile libere :).
Multe sarbatori au dublura. Dupa Anul Nou (ala din 1 ianuarie) vine Anul Nou chinezesc (pe care nu strica sa-l sarbatoresti). Mai e si „Christmas in July”. Cum australienii au Craciunul vara, insa sunt legaturi puternice cu America si Europa (unde Craciunul e iarna), se mai sarbatoreste odata un mini-Craciun si in iulie (cand e iarna si in Australia). Sa fie toata lumea multumita!
Vineri si luni sunt public holiday. Saptamana asta mi-am cam facut de cap, n-am fost la lucru decat o singura zi, joi. Prima zi la noul job, iar oamenii de acolo se pregateau si ei de mini-vacanta. Colac peste pupaza, tocmai s-a terminat un mare proiect si pentru 80% din ei era ultima zi de lucru (va fi tare ciudat marti la birou cu atatia lipsa).
Good Friday (Vinerea Pastelor) toate magazinele au fost inchise. Am vrut sa cumparam paine si am gasit numai la o benzinarie. Noroc cu Pizza Hut si KFC, alea nu erau inchise. Stiu de KFC ca e inchis o singura zi pe an, de Craciun. In Vinerea Mare nu se servesc bauturi alcoolice la nici un bar. Nu stiam asta, mi-a spus un coleg, foarte indignat ca trebuie sa bea acasa vineri.
La televizor si in ziare, ca si de Craciun, din nou oamenii sunt avertizati sa isi ia precautii la condus si sa nu se urce la volan sub influenta bauturilor alcoolice. Pe primele pagini ale ziarelor apar primele accidente care s-au intamplat perioada asta. Am vazut imagini destul de socante. Am observat ca obisnuiesc sa arate imagini in cadrul campaniilor de avertizare (pentru cancerul de piele, arata imagini reale din operatii). Chiar daca e putin neplacut, e o metoda eficace, iti atrage atentia si te face sa te gandesti de doua ori.
Vremea a fost destul de buna, oamenii s-au inghesuit pe plaje si salvamarii sunt in alerta. Nu stiu daca v-am mai povestit, cu atata litoral, nu e posibil sa fie supravegheate toate plajele. Faci baie intr-o plaja nepatrulata pe riscul tau. Curentul e foarte puternic si pot fi rechini in apa.
Cand am fost in Byron Bay, am facut baie pe o plaja supravegheata si a fost un moment cand a scos pe toata lumea din apa, pentru ca au vazut din elicopter un rechin marisor care se apropia de tarm. Se vede foarte bine din elicopter, am vazut odata imagini. Salvamarii au insistat ca toti oamenii sa iasa pe plaja. Niste surferi s-au lasat convinsi mai greu, dar pana la urma s-au conformat si ei.
Pe nisip sunt doua steaguri si ele delimiteaza o portiune de ocean unde e sigur sa faci baie, ca e supravegheata de salvamari. Acum urmeaza o perioada plina pentru ei, cu sarbatoriile si pe urma 2 saptamani de vacanta scolara. Week-endul acesta au avut deja cateva victime (dintre care un tip care a baut si dupa aceea a intrat in ocean... noaptea; nu l-au mai gasit). Este o emisiune pe nume „Bondi Rescue” cu salvamari, situatii reale cu viata si munca lor, e foarte interesant.
Zilele astea, copiii au mancat oua de ciocolata, iepurasi de ciocolata si bilbi la ciocolata (bilbi e tot o rozatoare mica, pe cale de disparitie, n-am vazut niciodata in realitate, dar am donat „golden coins” pentru ea). Si sa vedeti energie dupa aceea!
Hristos a inviat si sarbatori fericite celor care sarbatoresc acum Pastele!
Alina
Anyway, noi am sarbatorit Pastele mai devreme. Nu e prima data cand ma bucur de Pastele catolic, si pe la scoala ne mai placea cateodata sa ne dam catolici (sau simpatizanti catolici) sa mai obtinem cateva zile libere :).
Multe sarbatori au dublura. Dupa Anul Nou (ala din 1 ianuarie) vine Anul Nou chinezesc (pe care nu strica sa-l sarbatoresti). Mai e si „Christmas in July”. Cum australienii au Craciunul vara, insa sunt legaturi puternice cu America si Europa (unde Craciunul e iarna), se mai sarbatoreste odata un mini-Craciun si in iulie (cand e iarna si in Australia). Sa fie toata lumea multumita!
Vineri si luni sunt public holiday. Saptamana asta mi-am cam facut de cap, n-am fost la lucru decat o singura zi, joi. Prima zi la noul job, iar oamenii de acolo se pregateau si ei de mini-vacanta. Colac peste pupaza, tocmai s-a terminat un mare proiect si pentru 80% din ei era ultima zi de lucru (va fi tare ciudat marti la birou cu atatia lipsa).
Good Friday (Vinerea Pastelor) toate magazinele au fost inchise. Am vrut sa cumparam paine si am gasit numai la o benzinarie. Noroc cu Pizza Hut si KFC, alea nu erau inchise. Stiu de KFC ca e inchis o singura zi pe an, de Craciun. In Vinerea Mare nu se servesc bauturi alcoolice la nici un bar. Nu stiam asta, mi-a spus un coleg, foarte indignat ca trebuie sa bea acasa vineri.
La televizor si in ziare, ca si de Craciun, din nou oamenii sunt avertizati sa isi ia precautii la condus si sa nu se urce la volan sub influenta bauturilor alcoolice. Pe primele pagini ale ziarelor apar primele accidente care s-au intamplat perioada asta. Am vazut imagini destul de socante. Am observat ca obisnuiesc sa arate imagini in cadrul campaniilor de avertizare (pentru cancerul de piele, arata imagini reale din operatii). Chiar daca e putin neplacut, e o metoda eficace, iti atrage atentia si te face sa te gandesti de doua ori.
Vremea a fost destul de buna, oamenii s-au inghesuit pe plaje si salvamarii sunt in alerta. Nu stiu daca v-am mai povestit, cu atata litoral, nu e posibil sa fie supravegheate toate plajele. Faci baie intr-o plaja nepatrulata pe riscul tau. Curentul e foarte puternic si pot fi rechini in apa.
Cand am fost in Byron Bay, am facut baie pe o plaja supravegheata si a fost un moment cand a scos pe toata lumea din apa, pentru ca au vazut din elicopter un rechin marisor care se apropia de tarm. Se vede foarte bine din elicopter, am vazut odata imagini. Salvamarii au insistat ca toti oamenii sa iasa pe plaja. Niste surferi s-au lasat convinsi mai greu, dar pana la urma s-au conformat si ei.
Pe nisip sunt doua steaguri si ele delimiteaza o portiune de ocean unde e sigur sa faci baie, ca e supravegheata de salvamari. Acum urmeaza o perioada plina pentru ei, cu sarbatoriile si pe urma 2 saptamani de vacanta scolara. Week-endul acesta au avut deja cateva victime (dintre care un tip care a baut si dupa aceea a intrat in ocean... noaptea; nu l-au mai gasit). Este o emisiune pe nume „Bondi Rescue” cu salvamari, situatii reale cu viata si munca lor, e foarte interesant.
Zilele astea, copiii au mancat oua de ciocolata, iepurasi de ciocolata si bilbi la ciocolata (bilbi e tot o rozatoare mica, pe cale de disparitie, n-am vazut niciodata in realitate, dar am donat „golden coins” pentru ea). Si sa vedeti energie dupa aceea!
Hristos a inviat si sarbatori fericite celor care sarbatoresc acum Pastele!
Alina
Friday, March 21, 2008
Muncesc .... putin cate putin
Ieri a venit sefu si ne-a dat o masa, prilej cu care am avut un mic bilant referitor la cum stam cu proiectul.
Asa ca in postul asta iar o sa reiau povestea despre ”cat e de grozav proiectul la care lucrez”, insa de data asta o sa las cifrele sa vorbeasca.
- 320 – de zile de la inceputul proiectului (10 luni)
- 30 - de oameni in echipa
- 22 – versiuni de program
- 27 – de change request-uri (doua dintre ele de peste un sfert de milion de dolari fiecare)
- 70% din functionalitate implementata (incluzind si change request-urile)
- 1.188 pagini de specificatie furnizata
- 1.903 pagini de specificatie facute de Dialog
- 10.420 SVN revisions
- 1.763.533 linii de cod scrise
- 5.204 clase
- 67.132 metode (2.12 avarage complexity)
- 130 de rapoarte si pagini dezvoltate
- 3.275 de test script-uri
- 2.037 buguri (16% critical or high)
- 1.890 bugs closed
- 58 de buguri descoperite de client (2.8%)
- 431 de tabele
- 282 tabele migrate (83%)
- 472 pagini de manual
Poate pentru unul care nu e „softist” cifrele astea nu spun mare lucru, insa pentru mine faptul ca am lucrat la un proiect de asa anvergura ma face tare mandru.
Un lucru impresionant a fost ca in tot acest proiect am avut doar doua mitinguri de jumate de ora cu toata echipa (din care unul la inceput si unul la 6 luni)!
Iar un lucru si mai si .. proiectul e in grafic, adica ... nu are intarziere ) .. beat that!
Hai sa auzim de bine ... si sa pastem fericiti!
Dorin
P.S. Se pare ca pana la urma motto-ul firmei "Can do! Always!" are ceva sambure de adevar. :)
Asa ca in postul asta iar o sa reiau povestea despre ”cat e de grozav proiectul la care lucrez”, insa de data asta o sa las cifrele sa vorbeasca.
- 320 – de zile de la inceputul proiectului (10 luni)
- 30 - de oameni in echipa
- 22 – versiuni de program
- 27 – de change request-uri (doua dintre ele de peste un sfert de milion de dolari fiecare)
- 70% din functionalitate implementata (incluzind si change request-urile)
- 1.188 pagini de specificatie furnizata
- 1.903 pagini de specificatie facute de Dialog
- 10.420 SVN revisions
- 1.763.533 linii de cod scrise
- 5.204 clase
- 67.132 metode (2.12 avarage complexity)
- 130 de rapoarte si pagini dezvoltate
- 3.275 de test script-uri
- 2.037 buguri (16% critical or high)
- 1.890 bugs closed
- 58 de buguri descoperite de client (2.8%)
- 431 de tabele
- 282 tabele migrate (83%)
- 472 pagini de manual
Poate pentru unul care nu e „softist” cifrele astea nu spun mare lucru, insa pentru mine faptul ca am lucrat la un proiect de asa anvergura ma face tare mandru.
Un lucru impresionant a fost ca in tot acest proiect am avut doar doua mitinguri de jumate de ora cu toata echipa (din care unul la inceput si unul la 6 luni)!
Iar un lucru si mai si .. proiectul e in grafic, adica ... nu are intarziere ) .. beat that!
Hai sa auzim de bine ... si sa pastem fericiti!
Dorin
P.S. Se pare ca pana la urma motto-ul firmei "Can do! Always!" are ceva sambure de adevar. :)
Monday, March 17, 2008
Palaria verde si linia galbena
Precautii inutile sau grija fata de oameni? Imi pasa ce se intampla cu tine sau ma asigur sa n-ai motive sa ma dai in judecata?
Cand am ajuns in Australia m-au frapat niste lucruri care mi se pareau de la sine intelese si erai atentionat totusi, sa nu cumva sa o patesti. Atunci mi se parea ca e prea de tot, acum mi s-ar parea ciudat sa fie altfel. Probabil va intrebati despre ce vorbesc. Va dau niste exemple imediat.
Scrie mare in magazin: „Daca vrei sa ridici un pachet greu, nu te apleca din picioare, ci lasa-te jos, prinde-l nu stiu cum, ridica-l cu grija si pune-l pe cel mai apropiat carucior. Altfel poti sa patesti rau la spate”. Serios? (ma gandeam eu)
Sunt niste cuie in asfalt carora li se vede capatul iesit afara Alea sunt marcate cu vopsea ca sa nu te impiedici de ele. Am incercat sa ma impiedic de unul, dar n-am reusit. La imbinarea dintre doua bucati de asfalt unde e diferenta de nivel de 1 cm, e marcat locul si scrie „steep step”.
In toate garile este o linie galbena pe peron si scrie: „Stay behind the yellow line” / „Stai in spatele liniei galbene” sau „Behind yellow line is fine” / „In spatele liniei galbene e bine”. Adica, daca stai , nu te calca trenul, daca nu, nu se stie. De fiecare data cand anunta trenul zice: "Please stand behind the yellow safety line until de train has stopped". E o campanie serioasa in gari, cu postere si cu desene, care te indeamna sa fii „rail smart” si sa... stai in spatele linii galbene.
Mersul trenurilor e o brosurica mica. Fiecare linie/traseu are cate o culoare si brosura lui. Poti sa ai brosura cu toate statiile de pe linia respecitiva, sau una cu un rezumat (gara ta si cateva gari mai mari). Acolo ai toate trenurile cu ore, informatii despre cateva linii de legatura, cate minute face dintr-o gara in alta, daca gara e in constructie, daca un om in carucior cu rotile poate merge singur sau trebuie ajutat. Daca este toaleta in gara, daca gara are statie de autobuz langa ea.
Cand se urca cineva in carucior, spune unde se da jos si ei se asigura ca cineva il ajuta la destinatie, daca are nevoie. In autobuze sunt locuri speciale pentru handicapati, mai largi si o platforma pe care se pot sui. Cateodata sunt unii care au dificultati si pe platforma si atunci ii urca / da jos soferul sau chiar alti calatori. N-am vazut sa-i cada la nimeni tresele pentru ca a pus mana si a ajutat.
Nu stii engleza... nu-i bai. Anunti inainte sa mergi la doctor, la tribunal sau la examenul de condus si vine un interpret care iti traduce in limba ta. Multi isi cheama interpret chiar daca o rup in engleza, ca sa fie siguri ca se pot face intelesi. Cand am ajuns si noi si a trebuit sa fac niste cereri sa ne inscriem pentru asigurari medicale (Medicare) sau sociale ma intrebau aia de la ghiseu: ai nevoie de interpret? Eu: Nu. Ai nevoie de ajutor sa-ti completezi formularul? Mi-am amintit cum ma cheama, cine mi-s copiii si unde m-am nascut si m-am descurcat si singura. M-au mai intrebat daca vreau sa scrie ei in locul meu. I-am refuzat si de data asta, sper ca nu s-au suparat pe mine.
La scoala au palarii de soare cu boruri largi. Alea sunt „sun smart hats”. Cele cu cozoroc in fata nu protejeaza gatul si urechile si nu sunt sun smart. La scoala, cand Mihai si-a uitat palaria acasa, nu l-a lasat sa se joace afara in pauza, l-au tinut intr-un loc acoperit. Si era iarna. La fel cand si-a luat sapca lui smechera cu testoase ninja care nu e sun smart. Acum verificam cu grija seara sa aiba palaria verde de la uniforma. Mi se pareau toti copiii Speedy Gonzalez, acum m-am obisnuit cu ei si palariile lor verzi.
Cand au zile cu activitati sportive si stau mai mult in soare sau cand pleaca in excursii, primim biletel cu ce o sa se intample si iti aminteste regulile de baza: crema de protectie solara, palarii sun smart, haine sun smart (nu maieuri sau haine stramte) si sticla cu apa.
Au mai avut activitati unde au venit si de la televiziune si atunci am semnat ca nu ma deranjeaza daca va aparea copilul meu in vreo secventa la TV. Ei au grija si editeaza secventele unde ar putea sa se vada copii ai caror parinti specifica cum ca nu doresc acest lucru. E posibil sa fie familii care sunt urmarite sau situatii familiale mai speciale, iar tutorele nu vrea sa se afle la ce scoala invata copilul.
Am o lista de alimente pe care n-am voie sa le dau la scoala/gradinita. Multi copii fac alergie la peanut butter, chiar daca un coleg are un sadvici cu asa ceva, asa ca e interzis pentru toata lumea. N-au voie sa isi imparta mancarea, fiecare trebuie sa manance doar din pachetul lui. Cand am inscris-o pe Iulia m-a intrebat daca stiu despre socul anafilactic. Stiam, dar mi-a dat totusi o brosura sa ma informez.
Insa in ceea ce priveste conveniente legate de tinuta, imbracaminte... libertate absoluta! Eram surprinsa sa vad oameni desculti in supermarket, copii in pijama sau in alte costumatii ciudate, oameni cu tatuaje si piercinguri din cap pana-n picioare. Nu intoarce lumea capul dupa ei pe strada, fiecare se imbraca cum considera sau face cu corpul lui ce vrea. Nu e lume de ciudati, insa ai ocazia sa vezi din cand in cand lucruri mai iesite din comun... care dupa o vreme nu ti se mai par iesite din comun...
Ce e oare comun pana la urma?
Cheers,
Alina
Cand am ajuns in Australia m-au frapat niste lucruri care mi se pareau de la sine intelese si erai atentionat totusi, sa nu cumva sa o patesti. Atunci mi se parea ca e prea de tot, acum mi s-ar parea ciudat sa fie altfel. Probabil va intrebati despre ce vorbesc. Va dau niste exemple imediat.
Scrie mare in magazin: „Daca vrei sa ridici un pachet greu, nu te apleca din picioare, ci lasa-te jos, prinde-l nu stiu cum, ridica-l cu grija si pune-l pe cel mai apropiat carucior. Altfel poti sa patesti rau la spate”. Serios? (ma gandeam eu)
Sunt niste cuie in asfalt carora li se vede capatul iesit afara Alea sunt marcate cu vopsea ca sa nu te impiedici de ele. Am incercat sa ma impiedic de unul, dar n-am reusit. La imbinarea dintre doua bucati de asfalt unde e diferenta de nivel de 1 cm, e marcat locul si scrie „steep step”.
In toate garile este o linie galbena pe peron si scrie: „Stay behind the yellow line” / „Stai in spatele liniei galbene” sau „Behind yellow line is fine” / „In spatele liniei galbene e bine”. Adica, daca stai , nu te calca trenul, daca nu, nu se stie. De fiecare data cand anunta trenul zice: "Please stand behind the yellow safety line until de train has stopped". E o campanie serioasa in gari, cu postere si cu desene, care te indeamna sa fii „rail smart” si sa... stai in spatele linii galbene.
Mersul trenurilor e o brosurica mica. Fiecare linie/traseu are cate o culoare si brosura lui. Poti sa ai brosura cu toate statiile de pe linia respecitiva, sau una cu un rezumat (gara ta si cateva gari mai mari). Acolo ai toate trenurile cu ore, informatii despre cateva linii de legatura, cate minute face dintr-o gara in alta, daca gara e in constructie, daca un om in carucior cu rotile poate merge singur sau trebuie ajutat. Daca este toaleta in gara, daca gara are statie de autobuz langa ea.
Cand se urca cineva in carucior, spune unde se da jos si ei se asigura ca cineva il ajuta la destinatie, daca are nevoie. In autobuze sunt locuri speciale pentru handicapati, mai largi si o platforma pe care se pot sui. Cateodata sunt unii care au dificultati si pe platforma si atunci ii urca / da jos soferul sau chiar alti calatori. N-am vazut sa-i cada la nimeni tresele pentru ca a pus mana si a ajutat.
Nu stii engleza... nu-i bai. Anunti inainte sa mergi la doctor, la tribunal sau la examenul de condus si vine un interpret care iti traduce in limba ta. Multi isi cheama interpret chiar daca o rup in engleza, ca sa fie siguri ca se pot face intelesi. Cand am ajuns si noi si a trebuit sa fac niste cereri sa ne inscriem pentru asigurari medicale (Medicare) sau sociale ma intrebau aia de la ghiseu: ai nevoie de interpret? Eu: Nu. Ai nevoie de ajutor sa-ti completezi formularul? Mi-am amintit cum ma cheama, cine mi-s copiii si unde m-am nascut si m-am descurcat si singura. M-au mai intrebat daca vreau sa scrie ei in locul meu. I-am refuzat si de data asta, sper ca nu s-au suparat pe mine.
La scoala au palarii de soare cu boruri largi. Alea sunt „sun smart hats”. Cele cu cozoroc in fata nu protejeaza gatul si urechile si nu sunt sun smart. La scoala, cand Mihai si-a uitat palaria acasa, nu l-a lasat sa se joace afara in pauza, l-au tinut intr-un loc acoperit. Si era iarna. La fel cand si-a luat sapca lui smechera cu testoase ninja care nu e sun smart. Acum verificam cu grija seara sa aiba palaria verde de la uniforma. Mi se pareau toti copiii Speedy Gonzalez, acum m-am obisnuit cu ei si palariile lor verzi.
Cand au zile cu activitati sportive si stau mai mult in soare sau cand pleaca in excursii, primim biletel cu ce o sa se intample si iti aminteste regulile de baza: crema de protectie solara, palarii sun smart, haine sun smart (nu maieuri sau haine stramte) si sticla cu apa.
Au mai avut activitati unde au venit si de la televiziune si atunci am semnat ca nu ma deranjeaza daca va aparea copilul meu in vreo secventa la TV. Ei au grija si editeaza secventele unde ar putea sa se vada copii ai caror parinti specifica cum ca nu doresc acest lucru. E posibil sa fie familii care sunt urmarite sau situatii familiale mai speciale, iar tutorele nu vrea sa se afle la ce scoala invata copilul.
Am o lista de alimente pe care n-am voie sa le dau la scoala/gradinita. Multi copii fac alergie la peanut butter, chiar daca un coleg are un sadvici cu asa ceva, asa ca e interzis pentru toata lumea. N-au voie sa isi imparta mancarea, fiecare trebuie sa manance doar din pachetul lui. Cand am inscris-o pe Iulia m-a intrebat daca stiu despre socul anafilactic. Stiam, dar mi-a dat totusi o brosura sa ma informez.
Insa in ceea ce priveste conveniente legate de tinuta, imbracaminte... libertate absoluta! Eram surprinsa sa vad oameni desculti in supermarket, copii in pijama sau in alte costumatii ciudate, oameni cu tatuaje si piercinguri din cap pana-n picioare. Nu intoarce lumea capul dupa ei pe strada, fiecare se imbraca cum considera sau face cu corpul lui ce vrea. Nu e lume de ciudati, insa ai ocazia sa vezi din cand in cand lucruri mai iesite din comun... care dupa o vreme nu ti se mai par iesite din comun...
Ce e oare comun pana la urma?
Cheers,
Alina
Saturday, March 8, 2008
Poveste usor... paranormala
N-am scris saptamana trecuta, dar „ezista o explicatie”. Saptamana asta am fost tare invaluita cu treburi, ca am fost la un interviu, m-a acceptat, mi-am dat demisia de unde lucrez acum si incerc sa predau cat mai repede toata treaba pe care o faceam aici.
Povestea in sine cu jobul asta nou e un pic incredibila. V-o spun si judecati singuri.
Prin decembrie m-am hotarat ca profesional trebuie sa schimb ceva. Firma, ca doar ce? Mi-am promis mie insa ca inainte sa plec cel putin o luna sa ma concentrez la ce am de facut, sa dau 100% si dupa aceea pot sa plec linistita ca las in urma treaba ok si sa ma asigur ca nu e o problema la mine (care daca este, vrand nevrand, o iau cu mine cand plec). Zis si facut. Ma rog, nu mi-a iesit chiar 100%, poate un 80%, insa mi-am dat silinta. Si, ma credeti sau nu, cand incep sa-ti iasa treburile (ca-ti ies daca iti dai silinta), incepe sa-ti placa tot mai mult jobul tau si nu mai vrei sa pleci :). Just kidding... mi-era clar ca nu mai pot continua prea mult acolo.
In ianuarie m-am suparat pe ei. Mi-am spus cand m-am angajat ca imi maresc salariul dupa 3 luni si dupa 6 luni din nou. Dupa 6 luni nu s-a intamplat nimic. I-am intrebat care-i treaba si mi-au servit ceva povesti cu bugete. Atunci au zburat vreo 3, 4 CV-uri in stanga si-n dreapta. A doua zi (dupa povestea cu bugetele), i-am presat inca o data. Mi-am cautat mailurile ce le aveam cu dovezi ale intelegerii si le-am spus ca ma astept sa se tina de cuvant. S-a rezolvat. Au avut si ei o explicatie: ala care stia de intelegere cica nu stia ca nu mi-a fost marit salariul si ala care aproba maririle nu a stiut de intelegere :). Nu cautam vinovati oricum si problema era rezolvata, asa ca am „primit” explicatiile si am trecut mai departe. Dar CV-urile au ajuns la tinta...
De obicei cand te hotarasti subit sa trimiti CV-uri, fara sa studiezi piata bine inainte, probabil ca trimiti la joburi care nici macar nu mai sunt valabile. Dar avand in vedere ca multe sunt prin firme de recruiting, m-au sunat cativa agenti. De obicei pe agent il intereseaza experienta (care o vede din CV), pretentiile financiare (pt care te suna), ce pozitie cauti si daca vrei permanent sau contract. Dupa aceea, daca gasesc ceva ce se potriveste, te suna sa le dai permisiunea sa te reprezinte. Pana aici merge tare bine. Ma tot suna sa-mi zica de jobul X sau Y, unde li se pare ca as fi buna. Asta nu inseamna mare lucru, probabil ca au ei ceva informatii despre firma respectiva ca ar angaja. Nu inseamna ca o sa fie vreodata un interviu. Eu de obicei accept sa ma reprezinte daca e cat de cat ceva interesant ce imi ofera si se plateste rezonabil.
Nu s-a lasat cu nici un interviu cu clientii din CV-urile astea.
Intr-o seara m-am simtit coplesita de niste griji de-ale mele (printre care si asta ca trebuie sa-mi gasesc altceva de lucru) si am facut ca studentul ala care inainte de examen, cand isi da seama ca n-a invatat nimic si nici n-are vreme sa-si mai faca servite „acoperitoare” (adica nu mai merge nici cinstit, dar nici trisat) se pune si se roaga. Stiti bancul, nu? Asa am facut si eu. M-am rugat sa capat job bun (remarcati sa capat, nu sa gasesc sau sa merit; asa am simtit atunci). Ma gandeam sa incerc pe Sharepoint, incepusem sa-mi caut documentatie sa ma pun la punct si ma gandeam ca a doua zi o sa trimit iarasi CV-uri. Mai hotarat ca prima data. Dar cititi in continuare ce s-a intamplat. Nietzsche s-a inselat cand a spus ca Dumnezeu a murit... alta explicatie nu exista.
A doua zi (dupa rugaciunea mea usor nesimtita) m-a sunat iarasi o recruterita pt un contract de 3 luni pe .NET undeva (mi-a zis niste initiale, care mie nu mi-au spus nimic). Ca de obicei, i-am dat permisiunea sa ma reprezinte. A doua zi m-a sunat sa-mi spuna ca oamenii vreau sa ma vada la interviu ASAP. Asta era vineri. Eu luni oricum aveam de gand sa-mi iau o jumatate de zi libera sa merg la un seminar de „natural maths strategies” (la scoala la Mihai, neaparat trebuie sa va povestesc odata si de asta), asa ca mi-am luat toata ziua sa ma intalnesc si cu ei. S-a dovedit ca e la un departament in guvern. Asta e deja interesant, un punct important in CV si avantajul ca lucrezi in proiecte unde prioritate e proiectul in sine, nu neaparat partea financiara (care ati lucrat la firme mici, unde se lupta sa supravietuiasca pe piata, probabil stiti ce presiuni si ce compromisuri se fac pt ca sa se returneze cat mai repede investitia).
Luni am fost la interviu. A durat 2 ore si destul de informal. Am aflat multe despre sistemele lor si ce trebuie facut. E un domeniu foarte dinamic, oricand poate aparea ceva nou si atunci au nevoie de suport informatic pentru a gestiona problema respectiva. Mi-am dat seama i-a placut de mine la tipul cu care am dat interviul si ca o sa-mi dea jobul. Stiu de la colegii mei care lucreaza in vanzari ca in momentul in care potentialul cumparator se exprima ca si cum are deja produsul (de ex : „Si dupa ce instalam asta, ce alte configurari trebuie sa facem?”), el deja se vizualizeaza ca il are si il foloseste si asta inseamna ca sunt sanse mici sa mai dea inapoi, iar pentru cei care vand e momentul sa „close the sale”. Asa a fost si aici. Isi punea problema cand as putea sa incep si ce o sa fac in prima faza, lucru pe care eu l-am considerat de bun augur.
Marti la prima ora m-a sunat recruterita sa-mi zica vestea cea buna. Mi-au acceptat si pretentiile financiare (care n-au fost tocmai modeste; ma gandeam sa am de unde sa scad). I-am zis ca vreau sa ma mai gandesc o zi, sa-mi trimita contractul sa-l citesc si-i dau raspunsul marti.
O zi am mai rumegat problema. Nu era pe Sharepoint, insa o oportunitate foarte buna. La guvern in multe locuri se cere sa fii cetatean si au criterii de selectie foarte complicate, recomandari peste recomandari si tot tacamul. Iar aici nu mi-au cerut nimic. Am povestit si cu un tip pe care il stiu ca lucreaza doar contractor si a avut multe joburi la guvern (dar el e de-al lor, nu emigrant ca mine). Mi-a confirmat ca e o buna oportunitate si am parcurs impreuna contractul. Mi-a spus niste locuri unde sa mai cer explicatii sa ma asigur ca e treaba buna si mi-a dat niste sfaturi pe viitor (din experienta lui). A povestit si Dorin la lucru cu un coleg mai experimentat in chestii din astea. In seara aceea am trimis un mail cu vreo 10 intrebari. Cred ca erau printre ele si „blonde”, insa nu ma pricep si trebuia sa ma asigur ca inteleg bine ce se intampla inainte sa semnez. Mi-a raspuns la toate a doua zi, iar eu m-am hotarat sa accept oferta.
Miercuri dimineta am sunat-o sa ii spun si am fixat o intalnire cu ea la pranz sa semnez actele. Pana sa ne vedem, mi-am dat si demisia. A venit la o cafenea langa serviciul meu cu inca un tip (sunt mai multi intermediari) si am semnat. S-a aratat si ea surprinsa ca a mers asa de usor.
Ce am aflat de contracting... Semnezi un contract pe durata determinata (care se poate prelungi in caz ca toata lumea e multumita si mai e nevoie de mana de lucru). Ai o rata orara pe care ei ti-o platesc, eu trebuie sa lucrez 40 de ore pe saptamana. Daca nu vin la lucru, nu ma platesc. Nu-mi platesc sarbatori legale, contributii la stat, pensie. Insa am o rata orara din care sa-mi permit sa le platesc eu pe toate si sa acopere si o perioada cand treci de la un job la altul (in caz ca nu ti le sincronizezi foarte bine). Se asteapta sa produci din prima zi, nu investesc in tine. Ca un mercenar. Daca faci overtime, trebuie sa te plateasca, asa ca in general, ei prefera sa nu faci. Overall, cifrele sunt mai bune, dar siguranta jobului mai mica. Nu ai credibilitate prea buna nici pentru credite, in special daca ai perioade lungi cand stai intre contracte fara venit. Insa experienta in contracting poate fi o cerinta cand aplici pentru un alt contract (vor sa se asigure ca stii despre ce e vorba si te descurci).
Sunt constienta ca e o inghititura cam mare pentru mine la momentul asta, insa cand ti se ofera asa un cadou, il prinzi cu amandoua mainile si zici multumesc.
All the best, guys,
Alina
Povestea in sine cu jobul asta nou e un pic incredibila. V-o spun si judecati singuri.
Prin decembrie m-am hotarat ca profesional trebuie sa schimb ceva. Firma, ca doar ce? Mi-am promis mie insa ca inainte sa plec cel putin o luna sa ma concentrez la ce am de facut, sa dau 100% si dupa aceea pot sa plec linistita ca las in urma treaba ok si sa ma asigur ca nu e o problema la mine (care daca este, vrand nevrand, o iau cu mine cand plec). Zis si facut. Ma rog, nu mi-a iesit chiar 100%, poate un 80%, insa mi-am dat silinta. Si, ma credeti sau nu, cand incep sa-ti iasa treburile (ca-ti ies daca iti dai silinta), incepe sa-ti placa tot mai mult jobul tau si nu mai vrei sa pleci :). Just kidding... mi-era clar ca nu mai pot continua prea mult acolo.
In ianuarie m-am suparat pe ei. Mi-am spus cand m-am angajat ca imi maresc salariul dupa 3 luni si dupa 6 luni din nou. Dupa 6 luni nu s-a intamplat nimic. I-am intrebat care-i treaba si mi-au servit ceva povesti cu bugete. Atunci au zburat vreo 3, 4 CV-uri in stanga si-n dreapta. A doua zi (dupa povestea cu bugetele), i-am presat inca o data. Mi-am cautat mailurile ce le aveam cu dovezi ale intelegerii si le-am spus ca ma astept sa se tina de cuvant. S-a rezolvat. Au avut si ei o explicatie: ala care stia de intelegere cica nu stia ca nu mi-a fost marit salariul si ala care aproba maririle nu a stiut de intelegere :). Nu cautam vinovati oricum si problema era rezolvata, asa ca am „primit” explicatiile si am trecut mai departe. Dar CV-urile au ajuns la tinta...
De obicei cand te hotarasti subit sa trimiti CV-uri, fara sa studiezi piata bine inainte, probabil ca trimiti la joburi care nici macar nu mai sunt valabile. Dar avand in vedere ca multe sunt prin firme de recruiting, m-au sunat cativa agenti. De obicei pe agent il intereseaza experienta (care o vede din CV), pretentiile financiare (pt care te suna), ce pozitie cauti si daca vrei permanent sau contract. Dupa aceea, daca gasesc ceva ce se potriveste, te suna sa le dai permisiunea sa te reprezinte. Pana aici merge tare bine. Ma tot suna sa-mi zica de jobul X sau Y, unde li se pare ca as fi buna. Asta nu inseamna mare lucru, probabil ca au ei ceva informatii despre firma respectiva ca ar angaja. Nu inseamna ca o sa fie vreodata un interviu. Eu de obicei accept sa ma reprezinte daca e cat de cat ceva interesant ce imi ofera si se plateste rezonabil.
Nu s-a lasat cu nici un interviu cu clientii din CV-urile astea.
Intr-o seara m-am simtit coplesita de niste griji de-ale mele (printre care si asta ca trebuie sa-mi gasesc altceva de lucru) si am facut ca studentul ala care inainte de examen, cand isi da seama ca n-a invatat nimic si nici n-are vreme sa-si mai faca servite „acoperitoare” (adica nu mai merge nici cinstit, dar nici trisat) se pune si se roaga. Stiti bancul, nu? Asa am facut si eu. M-am rugat sa capat job bun (remarcati sa capat, nu sa gasesc sau sa merit; asa am simtit atunci). Ma gandeam sa incerc pe Sharepoint, incepusem sa-mi caut documentatie sa ma pun la punct si ma gandeam ca a doua zi o sa trimit iarasi CV-uri. Mai hotarat ca prima data. Dar cititi in continuare ce s-a intamplat. Nietzsche s-a inselat cand a spus ca Dumnezeu a murit... alta explicatie nu exista.
A doua zi (dupa rugaciunea mea usor nesimtita) m-a sunat iarasi o recruterita pt un contract de 3 luni pe .NET undeva (mi-a zis niste initiale, care mie nu mi-au spus nimic). Ca de obicei, i-am dat permisiunea sa ma reprezinte. A doua zi m-a sunat sa-mi spuna ca oamenii vreau sa ma vada la interviu ASAP. Asta era vineri. Eu luni oricum aveam de gand sa-mi iau o jumatate de zi libera sa merg la un seminar de „natural maths strategies” (la scoala la Mihai, neaparat trebuie sa va povestesc odata si de asta), asa ca mi-am luat toata ziua sa ma intalnesc si cu ei. S-a dovedit ca e la un departament in guvern. Asta e deja interesant, un punct important in CV si avantajul ca lucrezi in proiecte unde prioritate e proiectul in sine, nu neaparat partea financiara (care ati lucrat la firme mici, unde se lupta sa supravietuiasca pe piata, probabil stiti ce presiuni si ce compromisuri se fac pt ca sa se returneze cat mai repede investitia).
Luni am fost la interviu. A durat 2 ore si destul de informal. Am aflat multe despre sistemele lor si ce trebuie facut. E un domeniu foarte dinamic, oricand poate aparea ceva nou si atunci au nevoie de suport informatic pentru a gestiona problema respectiva. Mi-am dat seama i-a placut de mine la tipul cu care am dat interviul si ca o sa-mi dea jobul. Stiu de la colegii mei care lucreaza in vanzari ca in momentul in care potentialul cumparator se exprima ca si cum are deja produsul (de ex : „Si dupa ce instalam asta, ce alte configurari trebuie sa facem?”), el deja se vizualizeaza ca il are si il foloseste si asta inseamna ca sunt sanse mici sa mai dea inapoi, iar pentru cei care vand e momentul sa „close the sale”. Asa a fost si aici. Isi punea problema cand as putea sa incep si ce o sa fac in prima faza, lucru pe care eu l-am considerat de bun augur.
Marti la prima ora m-a sunat recruterita sa-mi zica vestea cea buna. Mi-au acceptat si pretentiile financiare (care n-au fost tocmai modeste; ma gandeam sa am de unde sa scad). I-am zis ca vreau sa ma mai gandesc o zi, sa-mi trimita contractul sa-l citesc si-i dau raspunsul marti.
O zi am mai rumegat problema. Nu era pe Sharepoint, insa o oportunitate foarte buna. La guvern in multe locuri se cere sa fii cetatean si au criterii de selectie foarte complicate, recomandari peste recomandari si tot tacamul. Iar aici nu mi-au cerut nimic. Am povestit si cu un tip pe care il stiu ca lucreaza doar contractor si a avut multe joburi la guvern (dar el e de-al lor, nu emigrant ca mine). Mi-a confirmat ca e o buna oportunitate si am parcurs impreuna contractul. Mi-a spus niste locuri unde sa mai cer explicatii sa ma asigur ca e treaba buna si mi-a dat niste sfaturi pe viitor (din experienta lui). A povestit si Dorin la lucru cu un coleg mai experimentat in chestii din astea. In seara aceea am trimis un mail cu vreo 10 intrebari. Cred ca erau printre ele si „blonde”, insa nu ma pricep si trebuia sa ma asigur ca inteleg bine ce se intampla inainte sa semnez. Mi-a raspuns la toate a doua zi, iar eu m-am hotarat sa accept oferta.
Miercuri dimineta am sunat-o sa ii spun si am fixat o intalnire cu ea la pranz sa semnez actele. Pana sa ne vedem, mi-am dat si demisia. A venit la o cafenea langa serviciul meu cu inca un tip (sunt mai multi intermediari) si am semnat. S-a aratat si ea surprinsa ca a mers asa de usor.
Ce am aflat de contracting... Semnezi un contract pe durata determinata (care se poate prelungi in caz ca toata lumea e multumita si mai e nevoie de mana de lucru). Ai o rata orara pe care ei ti-o platesc, eu trebuie sa lucrez 40 de ore pe saptamana. Daca nu vin la lucru, nu ma platesc. Nu-mi platesc sarbatori legale, contributii la stat, pensie. Insa am o rata orara din care sa-mi permit sa le platesc eu pe toate si sa acopere si o perioada cand treci de la un job la altul (in caz ca nu ti le sincronizezi foarte bine). Se asteapta sa produci din prima zi, nu investesc in tine. Ca un mercenar. Daca faci overtime, trebuie sa te plateasca, asa ca in general, ei prefera sa nu faci. Overall, cifrele sunt mai bune, dar siguranta jobului mai mica. Nu ai credibilitate prea buna nici pentru credite, in special daca ai perioade lungi cand stai intre contracte fara venit. Insa experienta in contracting poate fi o cerinta cand aplici pentru un alt contract (vor sa se asigure ca stii despre ce e vorba si te descurci).
Sunt constienta ca e o inghititura cam mare pentru mine la momentul asta, insa cand ti se ofera asa un cadou, il prinzi cu amandoua mainile si zici multumesc.
All the best, guys,
Alina
Subscribe to:
Posts (Atom)
