Dar hai sa incepem cu inceputul ... Cum a fost cursa? Mi-am batut recordul? A meritat?
Inainte insa de a va povesti cum s-au desfaurat evenimentele vreau sa va spun cateva lucruri despre tunelul Clem7 prin care am alergat. E cel mai lung tunel din Australia, intreg proiectul a costat 3 miliarde de dolari; practic strabate tot down-town-ul Brisbane-ului (a scurtat drumul cu ... 24 de semafoare!!!)
Constructia lui a inceput in septembrie 2006 si a fost terminat cu 7 luni mai repede. A fost facut cu doua masini gigantice nemtesti (261m lungime, 4000 de tone fiecare) care fora 22 de metri pe zi. O astfel de masina costa 50 de milioane de dolari. S-au excavat 3.5 milioane de tone de piatra.Un drum prin acest tunel o sa coste 4.7 dolari.
Inapoi la ziua de duminica ... Pe o vreme mohorata, intre doua ploi, m-am pornit la drum la 4 dimineata. Mi-a cam fost groaza ca trebuie sa caut un loc de parcare si o sa pierd startul cursei, asa ca m-am decis sa merg ceva mai repede.
La ora aia nici un om nu a fost pe strada; una-doua masini ce pareau ratacite se grabeau si ele sa ajunga acasa. Asadar drumul pana in city a fost foarte rapid. Mi-am zis sa imi incerc norocul si sa merg cat mai aproape de locul de unde se dadea startul. Zis si facut!
Partea dinspre nord a tunelului se afla la 50 de metri de cladirea unde am lucrat la primul meu job in Australia, si mai stiam ceva stradute pe care speram sa gasesc ceva parcare. Suburbiile din inima Brisbane-ului au casele lipite unele de altele si stazile parca sunt mai mici si locurile de parcare sunt mai greu de gasit. Totusi la ora aia aveam o sansa.
Strada pe care am ales sa merg trece printr-o zona mai “gri” a orasului: The Valley (un fel de China Town). Dintr-o data m-am trezit parca in mijlocul unei multimi zgomotoase, cu lume pestrita, oameni beti, boschetari, prostituate, etc. Asta trebuia sa fie locul de intalnire cu unul dintre colegii mei care a alergat si el duminica. Am si vizualizat aparita mea in pantaloni scurti, numar pe tricou in mijlocul lor. Hmmm .. incalzirea era garantata :)
Am continuat drumul si in final dupa cateva ture pe niste stradute intortocheate am gasit un loc de parcare in fata unui restaurant. Am parcat, am oprit motorul si am asteptat in tacere vreo jumatate de ora, incercand sa trec neobservat omuletilor care tinandu-se de o bere, la bustul gol incercau sa exerseze ceva lovituri de karate.
Sa nu credeti ca vreu sa fac pe lupul moralist, caci nu foarte “Demult, tare demult ...” vorba cantecului celor de la Vama Veche am plecat si eu cu un semn de circulatie sub brat in urma unei seri de ramas bun la restaurantul la care am lucrat in State. Culmea a fost atunci ca o tipa a oprit si ne-a dus (pe mine si Gore, pe prietenul meu care era si el putin afumat) pana la unit-ul unde stateam in Big Sky, Montana.
Dar sa revenim .. m-am intalnit cu Sandesh (colegul meu indian) si ne-am indreptat spre locul cu pricina. Nu mare ne-a fost mirarea sa vedem o puzderie de omuleti care deja erau la start, chiar daca mai erau inca vreo 40 de minute pana la ora 6, ora startului.
Ne-am croit drum pana cat mai aproape de start si am asteptat startul facand cateva “intinderi” si “joc de glezne”. La 6 fix, dupa sunetul pistolului, am inceput sa ne punem in miscare.
Mai intai un fel de mers usor, apoi accelerat, apoi tropait usor (mai mult pe loc) ca in final sa ne dam drumul. Primii 2, 3 km au fost mai mult fuga in zig-zig, incercand sa imi croiesc drum prin multime. Mi-am dat seama ca am inceput cam tare cursa, insa nu mi-am pus mari probleme.
O surpriza neplacuta a fost aerul din tunel. Ma asteptam sa dea drumul la toate sistemele lor de ventilatie, insa doar doua ventilatoare mari de evacuare au fost pornite (si astea erau la cele doua capete ale tunelului). Una peste alta aerul din tunel a fost mai umed decat m-am asteptat si mai greu de respirat. Lucru care avea sa ma coste....
Asa cum v-am spus traseul care urma sa-l alerg era dus-intors. Deci am strabatut tunelul pe ambele lui sensuri. M-am bucurat sa vad luminita de la capatul de sud al tunelului ... si asta nu pentru lumina, cat mai ales pentru aerul curat al diminetii cu care mi-am umplut plamanii. M-am simtit ca unul care si-a tinut respiratia cateva minute sub apa si care, in momentul in care iese la suprafata, parca nu mai poate sa respire. Cand m-am uitat la ceas am vazut cu stupoare ca am alergat cei 5 km in 23:37 de minute (cu 7 secunde peste recordul meu personal la distanta asta). M-am gandit eu ca am inceput prea in forta, insa abia atunci am realizat gresala pe care am facut-o! Mi-am dat seama ca nu mi-am dozat bine efortul ..
Revenirea in tunel, corelat cu faptul ca mintea mea imi zicea “mai incet, mai incet” parca mi-a pus plumb in picioare. Am incercat sa ma autoincurajez, si sa ignor aerul greu, insa parca toate lucrurile incepeau sa fie din ce in ce mai grele, totul se intampla in “slow motion”.
Partea a doua a traseului s-a dovedit astfel un cosmar. Vedeam cum parca timpul incepe sa mearga mult mai repede, si distanta sa mi se para tot mai mare. Parca fiecare km pe care il alergam era din ce in ce mai lung. A trebuit sa ma opresc de vreo 4 ori si sa imi reglez respiratia, insa dupa fiecare oprire, parca pornirea era si mai anevoioasa. Pentru ca sa fe si mai dureroase lucrurile, in momentul in care te opresti ti se pare ca sute de oameni trec pe langa tine .. parca isi iau revansa pentru ca i-ai intrecut la inceput. Pe la km 8 mi-am luat si apa de baut (organizatorii au postat cateva mese cu pungulite de apa tot din 2 in 2 km). De obicei incerc sa ocolesc locurile acelea, caci drumul e alunecos datorita apei care se varsa si pungilor care sunt aruncate pe jos.
Una peste alta am ajuns si la borna cu km 10. Bucuria nu a fost foarte mare, caci abia atunci am realizat ca traseul este mai lung, caci tunelul nu se terminase. Un alt lucru pe care organizatorii au omis sa il spuna. Asa ca mi-am oprit cronometrul la 50:06 minute. 23 de secunde m-au despartit de target-ul meu (de a imi bate recordul pe 10 km). Am mers restul de 500 de metri pana la finish line ... chiar ultimii metri am incercat un sprint care m-a facut sa mai castig cateva pozitii. Timpul oficial la cei 10.5 km a fost de 53:57. Am fost locul 460 (din 5000 de participanti).
Concluzii: A fost o cursa istorica, plina de invataminte. In sfarsit am inteles pe pielea mea ceea ce spuneau alergatorii de maraton ca ultimii km intr-o cursa de anduranta nu ii alergi cu picioarele ci cu mintea. Mi s-a confirmat inca odata faptul ca in timpul unei curse alergi cu pana la 5 minute mai repede decat la antrenamente. Si inca un lucru mi-am dat seama: aici nu exista sa trisezi la antrenamente. S-a vazut ca m-am antrenat doar 3 saptamani pentru cursa asta.
Sunt multumit de rezultat, sunt mandru de medalia pe care mi-au dat-o insa sunt si mai mandru de tricoul pe care l-am primit ca am reusit sa strang mai mult de 150 de dolari. Suma totala pe care am strans-o cu ajutorul vostru a fost de 320 de dolari. Va multumesc inca odata pentru gestul vostru si... sunt mandru ca va am ca prieteni!
Dorin – alergatorul
P.S. Acum ca a trecut cursa o sa incerc sa scriu si ceva posturi care nu presupuna alergarea :)
