Unii dintre voi stiti ca ultimul dintre Blagoi care ne-a facut o vizita a fost taica-mio. Si a fost si cel care a petrecut cel mai mult timp aici in Aussie (aproape 5 saptamani). Nu spun asta ca in ideea ca am considerat sederea lui o povara, ci ca sa va dati seama nu am mai stat atat timp cu el in ultimii 10 ani adunati.
A fost un timp de nepretuit. Am avut prilejul sa discutam ore intregi impreuna. Am vazut locuri care de o frumusete care iti taie rasuflarea. Ne-am plimbat depanand amintiri de pe vremea cand eram mic, am adormit amandoi la ora de pian a lui Mihai, am jucat table si sah impreuna. Ce mai a fost cu mult mai mult decat mi-am planificat ca o sa fie!Dar sa luam cu inceputul ..
Inaintea venirii fiecarui membru al familiei noastre, impreuna cu Alina si copiii facem un consiliu de familie in care stabilim care sunt “obiectivele turistice” care o sa le aratam incercand sa il lasam sa guste putin din bunatatile de care suntem inconjurati aici in acest “colt de lume”. Suna de parca as fi in al 9-lea cer :)
Cand alegem aceste obiective avem doua criterii: primul ... mergem pe chestii “clasice” (adica lucruri incercate de noi, locuri care le-am vizitat, care ne-au placut, cu care mergem la sigur). Al doilea criteriu e cel al noutatii: profitam de vizita lor pentru a descoperi impreuna locuri noi.
Ok .. bifam weekendurile (cand organizam excursiile) si ne rugam ca sa avem vreme frumoasa ca sa putem sa facem tot ce ne-am propus.
A venit si ziua mult asteptata: aterizarea tatalui meu in Brisbane.
Cred ca am fost cel mai emotionat dintre tot familionul. L-am asteptat cum asteapta un copil pe Mos Craciun. Dimineata fuga la aeroport .. acolo vreo cateva ore de asteptare pana cand se face vama, timp in care ti se lungesc ochii la oamenii care tot apar pe culoar, de parca toata lumea vine numai cel pe care il astepti tu intarzie sa apara. Apoi prima imbratisare. Apoi primele impresii (cum a fost drumul, cum nu te-ai schimbat (chiar daca pe fiecare dintre noi se vede trecerea acestor 2 ani si jumatate), ce mai e pe acasa, etc).
Ca de fiecare data, bunicii care au venit la noi au avut “privilegiul” de a petrece mai mult timp cu copiii nostri (adica de a ii duce la scoala, de a ii lua de la scoala, etc). Astfel in prima zi i-am aratat traseul si i-am facut cunostinta cu profesorii.
Poate oboseala dupa cele 30 de ore de zbor, poate caldura mare, sau poate faptul ca am incercat sa parcurgem cei 700 m care ne despart de scoala intr-un ritm mai alert l-au facut pe taica-mio sa trebuiasca sa ia o pauza la jumatatea distantei.
Acest lucru + greutatea lui (117.5 kg) m-a facut sa schimb un plic planul care mi l-am facut in legatura cu sederea lui la noi. Si astfel dintr-un concediu relaxant in compania noastra, sederea lui s-a transformat intr-un “booth camp”. Am intrerupt mersul la sala, inotul si tenisul de camp ... si mi-am focusat toata energia in antrenarea lui.
In ziua urmatoare m-am intors de la servici cu “cadouri”: o pereche de adidasi noi nouti. Inarmat si cu un ceas care inregistreaza pulsul am inceput un program care a constat din doua plimbari zilnice de aproximativ o ora fiecare (dimineatza devreme si seara) intr-un ritm intre 50-80% din MHR (maximul heart rate).
Am mers pe principiul “daca faci un lucru in 30 de zile consecutiv, o sa ti se formeze o deprindere”. Si de aici a inceput “chinul” .. trezirea de dimineata la 5:20, plimbarea pana la 6:30 – 7. Si apoi acelasi lucru seara (cateodata ne-a prins si 11 noaptea pana cand ne-am intors acasa, insa a doua zi tot la 5:20 ne-am pornit la plimbare).
A fost un program destul de greu de tinut si pentru mine, care desi eram “fit” (tin sa va reamintesc ca tocmai am fugit 10 km in 49 de minute la Bridge to Brisbane in perioada aia) am slabit 2 kg de la aceste plimbari. Ca sa nu mai vorbesc de durere de picioare :)
Pe masura ce timpul a trecut, greutatea tatalui meu a mers in jos (la inceput mai repede (2kg in prima saptamana), apoi mai incet), insa conditia lui fizica s-a imbunatatit spectaculos. Spre finalul sederii lui aici, cred ca au fost zile in care am mers peste 15 km.
Am batut intreaga suburbie in care sunt in lung si in lat (ca sa mai schimbam peisajul). Cand a fos mai “profesionist” (a se citi cand s-a obisnuit cu plimbari mai lungi), mergeam dimineata si in alte suburbii (de exemplu am fost intr-o dimineata in centrul Brisbane-ului, si ne-am plimbat prin gradina botanica). Nu mica i-a fost mirarea cand la ora 5:30 – 6: 00 am intalnit cel putin o suta de omuleti care se plimbau ca si noi, alergau sau se dadeau cu bicicletele. Desi suntem catalogati natiunea cu cei mai multi obezi (raportati la numarul de locuitor), exista si australieni care fac miscare! Si asta de la colegii mei de la birou, care in pauza de masa merg sa fuga intr-un parc din apropiere, pana la vecinii mei chinezi care fac tai-chi in fata casei, sau la biciclistii din Southbank. Oamenii aia cred ca au alte preferinte culinare decat McDonalds.
Stiu ca acum ca a “scapat” de mine, poate e mai greu sa se tina de un astfel de program care sa presupuna activitate zilnica, insa vorba reclamei “Daca vrei cu adevarat, poti!”
Am incredere in el ca nu o sa se lase, si chiar daca timpul nu il ajuta, o sa continue ceea ce am inceput impreuna in Australia. Nu-i asa tata??
Cu ce obicei m-am ales eu din acest experiment? Cu trezitul la 5:15 in fiecare dimineata (chiar si duminica (din pacate) :)...si cu multe lectii de viata.
Lucrul extraordinar, caci toata viata mea am fost de principiul ca daca nu iti ajung 24 de ore, poti sa te trezesti mai devreme si sa castigi inca o ora.
O sa revin cu alte amanunte din cadrul sederii lui aici la noi (mai placute de data asta) si o sa va povesesc cum am reusit sa mobilizez 20 de oameni sa faca impreuna cu mine o plimbare de 7km. Toate astea intr-unul din numerele viitoare ...
Dorin, alias Johny Walker – keep on walking
No comments:
Post a Comment