James

L-am intalnit pe James prima si ultima data in autobuz. M-am ridicat sa ma dau jos, m-am dezechilibrat si era sa cad. A venit la mine si m-a intrebat “Are you alright?”. I-am zis ca da, no worries. Cobora si el.

Langa statia de autobuz e una de tren. De acolo mai merg doua statii pana la servici. Si el lua trenul de acolo si in drum spre gara si in asteptarea trenului, s-a dovedit a fi foarte vorbaret. Va redau dialogul.

James: Interesant accent (asta am mai auzit-o, cand vrea cineva sa intre in vorba cu mine). De unde esti?
Eu: Din Romania.
J: Aaaa…. Mergi la serviciu sau te intorci? (Era 7:30 dimineata)
E: (zambind, ce crede asta ca lucrez?) Ma duc. Tu?
J: Eu ma intorc. Lucrez de noaptea la piata de fructe. Se castiga tare bine. Tu ce lucrezi?
E: Sunt programator.
J: Adica programator de calculatoare?
E: Da, programator de calculatoare.
J: Stii, eu vreau sa ma fac psihiatru.
E: Cool. Cred ca e o meserie frumoasa.
J: Da, e. Si se castiga bine.
E: Cati ani trebuie sa faci facultate?
J: 4 ani.
E: 4 ani? Ma gandeam ca mai mult…
J: Dar tu cati ani ai facut facultate?
E: Pai 4… dar ma gandeam ca trebuie sa studiezi mai mult ca sa devii psihiatru.
J: 4 ani dupa ce ajungi doctor.
E: Aaaaa… Tu cati ani ai?
J: 15.
E: Mergi la scoala?
J: Nu, m-am lasat de scoala. Nu puteam sa si muncesc sa si merg la scoala. Dar ma voi intoarce. Btw, pe mine ma cheama James. Pe tine cum te cheama?
E: Alina.
J: Nice to meet you.
E: Nice to meet you, too.
J: Se castiga foarte bine daca ajungi psihiatru. Eu stiu unul, are o gramada de masini luxoase, stii Maseratti, Lamborgini si case faine in Gold Coast… peste tot.
E: Da?... Inseamna ca o fi bun.
J: Da, e foarte bun. Face si hipnoza. L-am vazut cand l-a hipnotizat pe unul sa se creada pui de gaina. Sa-l vezi cum cotcodacea. (rade)
E: Interesant… mi se pare un pic scary…
J: E fain.
E: Dar vad ca iti place sa vorbeti cu oamenii, asta-i un inceput bun pentru profesia ta.
J: Da. I’m a people person. Dar nu numai atat. Eu stiu sa si ascult.
E: Asta-i bine.
J: Ce-ai zis? (rade)
E: (rad) funny

Vine trenul. Ii zic bye, el fuge la ghiseu, vorbeste ceva, se intoarce si se urca si el in tren repede (trenul sta in gara doar 10 secunde). Ma amuz in gand cum a stat el in gara de povesti, in loc sa se intereseze cu ce tren trebuie sa mearga.

Se aseaza in fata mea. Langa el, doua fete in drum spre scoala. Au uniforma cu palarii largi, gulere mari cu dantela alba, ciorapi lungi, grosi, fuste lungi si bocanci in picioare. Astia cu uniforme foarte decente sunt, de obicei, de la scoali catolice. Povestesc ceva, vesele. James se uita la ele cu interes, oare ce-or discuta.

Dupa aceea catre mine
Ma duc acasa si ma culc. Sunt tare obosit. Dar nu pot sa dorm prea mult. Cam 5 ore pe zi, atat.
Il aprob, dand din cap. Nu stiu ce sa-i mai zic. Vine statia mea.
Ii spun:
Succes. C-ya. (nu stiu de ce continuu sa zic c-ya, cand e clar ca nu ne vedem :)… asa zic astia aici si m-am obisnuit si eu).
El: C-ya.

Multe zile sunt ca niste coridoare lungi (uneori mai colorate, alteori mai gri). Ma trezesc, sunt la capatul coridorului si incep sa merg. Sunt mai multe usi, dar eu deschid aceleasi usi ca si ieri. Acolo sunt aceeasi oameni ca ieri si se intampla aceleasi lucruri ca ieri. Ajung intr-un final in capatul coridorului. Si dorm. Dimineata ma trezesc si iau coridorul de la capat.

Si mai sunt zile, cand se deschide cate o usa si apare cate un personaj din asta ca James, care nu stie ca suntem fiecare cu usile noastre si nici nu se sfieste, ca altii, sa iti zica ceva, ca nu cumva sa te faca sa-ti incurci usile sau sa nu ajungi la timp in capat (scopul suprem al zilei).

Nu stiu daca va ajunge un mare psihiatru sau va ramane la schimbul de noapte in piata de fructe unde se castiga foarte bine. Nici el nu stie, dar spera in varianta cu case si masini luxoase in Gold Coast. Sper sa realizeze ce coridor lung are de parcurs si sa-si invete bine usile.

Un week-end de milioane,
Alina

Omuletzii

Mihai al meu a mancat odata nectarine cu pofta si dupa aceea a vrut lapte. I-am spus prieteneste: “Baiete, nu-i bine ce vrei sa faci. O sa te doara burta!”. Ca de obicei el a vrut mai multe explicatii de ce spun asta. I-am explicat ca se intampla ceva cand se intalneste nectarina cu laptele, pt ca una e acid, iar cealalta baza, adica sunt diferite si nu se inteleg bine impreuna. Si el : “Dar ce iasa daca se intalnesc?”. Ca pe vremuri la scoala la chimie, cand te scotea la tabla sa ne asculte, fara sa ma gandesc prea mult cu cine vorbesc, ii spun ca iese sare si apa. L-am cam pus pe ganduri, ca a ramas tacut cateva secunde si dupa aceea, iluminat, mi-a spus: “Aha! Deci asa a facut Dumnezeu oceanul!”

Ca toti copii si el vrea sa le stie pe toate. Iar eu incerc sa-i dau raspunsuri cat mai corecte si exacte. Si, fara sa-mi dau seama, de multe ori uit ca e copil si il tratez ca pe un om mare.

Noi cand am venit in Australia am vrut sa lasam in Romania copiii o vreme. Ne gandeam ca cine stie ce vom gasi pe aici si sa nu fie acomodarea o experienta prea
traumatizanta pt ei. Erau o multime de necunoscute si pt noi. Ne-am gandit sa venim doar noi aici si sa ne cautam de lucru. Cand unul isi gaseste de lucru, celalalt merge dupa copii. Iar pe cand ajung ei aici sa fie o situatie mult mai buna si mai
stabila. Am vorbit si cu altii care au plecat din tara cu copii in situatii similare si ei ne-au sfatuit sa nu-i lasam acasa si sa-i luam cu noi.

Am stat in dubii o vreme, insa pana la urma ne-am hotarat sa incercam marea cu degetul si sa-i luam cu noi de la inceput. Am zis ca o luam mai usor cu cautatul de lucru in prima parte si ii vom considera niste mici tovarasi de calatorie, cu care putem impartasi toate experientele.. Ceea ce a urmat a validat decizia noastra. Ne-am dat seama ca ar fi fost mult mai greu pentru toti, daca ei ar fi ramas in Romania.

Am avut emotii cu ei la inceput, pana am vazut ca totul e ok. Fiecare dintre ei a inceput scoala / gradinita full-time. Nu i-am lasat treptat cateva ore si sa marim perioada. Au ramas de la inceput o zi intreaga. Mihai stia un pic de engleza, lucruri elementare si avea un coleg roman care mai putea traduce din cand in cand. Iulia nu stia engleza si nici nu avea pe nimeni care sa inteleaga romaneste acolo.

Adevarul este ca ei au fost de milioane. Le-am spus ca n-au de ce sa se sperie, e distractie, se joaca cu copiii pe acolo si pe seara ne intalnim si povestim
cum a fost. Iar ei au inteles si au cooperat, ceea ce va dati seama ca ne-a facut noua viata mult mai usoara.

Asa ca nu-i de mirare ca am ajuns sa-i consider mici adulti. Se intampla cateodata cate o faza ca aia cu laptele si nectarinele sau vine Iulia la mine sa-i spal biscuitele care i-a picat pe jos, si atunci imi amintesc ca sunt doar copii.

Dupa parerea mea, parintii au doua tendinte in legatura cu cresterea copiilor, fiecare in parte periculoasa daca exagerazi cu ea. Una e sa-si considere copiii copii toata viata, sa-i cocoloseasca si sa le transmita, fara cuvinte, mesajul ca ei
trebuie ajutati, ca nu se pot descurca singuri si ca cineva trebuie sa aiba grija de ei. Cealalta tendinta, pe care eu am intalnit-o mult mai rar, e sa nu le acorde copiilor dreptul lor la copilarie si sa le puna pe umeri sarcini prea grele pentru varsta lor. Mi se pare trist cand se intampla oricare dintre situatii si
sper sa nu cadem in nici una dintre capcane.

Na, ca mi-am dat cu parerea si in materie de pedagogie.

Cheers,
Alina