Stiu, stiu .. nu am mai scris de mult, si nu am nici o scuza pentru asta. Am avut noroc cu Alina ca v-a mai povestit ce se mai intampla prin partea asta de lume ...
Is multe lucruri despre care as vrea sa va scriu, chestii care mi s-au intamplat, chestii care ma framanta, activitati pe care le-am facut, ce mi-ar mai place sa fac, cu ce imi mai omor timpul ...
Vreau sa va dau un feedack la povestile mele precedente cu sportul .. chiar daca nu mai is asa de focusat pe treaba asta (o sa va spun mai jos care ii chestia care imi consuma energia), dupa ce la 1 martie mi-am atins targetul (am avut chiar 77.9 kg) acum is intr-o perioada de mentinere, in care greutatea mea oscileaza de la 76 la 79 de kg.
In ultimele trei saptamani am mai rarit-o cu sala, insa nu si cu activitatea sportiva. Am sa va spun cum arata programul meu sportiv pe saptamana:
Luni: sala (6am- 7:30), TKD (5:45 pm – 6:45pm)
Marti: optional sala (dupa lucru) / pauza
Miercuri: sala (6am- 7:30), TKD (5:45 pm – 6:45pm)
Joi: optional sala (dupa lucru) / alergare / pauza
Vineri: sala (6am- 7:30 a.m) + sah (cu colegii la lucru)
Sambata: tenis de camp (7 a.m – 9 a.m) + soccer (90 minute)
Duminica: tenis de camp (7 a.m – 9 a.m)
Ocazional mai bag un basket si un tenis de masa ...
Mi-am luat prima tresa la centura albastra la TKD (si Mihai si-a luat a doua tresa la centura galbena). Acum ma bate gandul sa schimb cluburile de TKD si sa trec intr-un club unde is mai multi avansati ... caci pentru urmatoarea centura o sa trebuiasca sa fac „sparring”, iar aici unde merg is mai mult copii si femei.
M-am inscris la un club de soccer: Victoria Point, care activeaza in Divizia a 5a. E o experienta interesanta pentru mine caci de mic mi-am dorit sa joc fotbal “adevarat” (adica 2 reprize a 45 de minute, pe teren mare, avand arbitrii care sunt membrii ai federatiei australiene de soccer, echipament complet ( eu am numarul 14 si joc centru-dreapta) (stiu ca femeile o sa se intrebe … pai ori in centru, ori pe dreapta?? Hotaraste-te odata! :))
Saptamana asta am trei colegi care participa la “corporate thriatlon” (o competitie care consta in trei probe: inot 400m (in ocean), alergare 4km, mers pe bicicleta: 10 km). E o varianta mai light (ca doar e pentru corporatii), insa e destul de serioasa (am inteles ca anul asta sunt 2500 de participanti. As fi vrut si eu sa ma inscriu, insa cand am aflat de treaba asta erau deja terminate inscrierile.
Ma bate gandul sa ma pregatesc sa alerg la maraton (42.2 km) (bineinteles ca la anul), mai ales ca sunt vreo doua unul in Brisbane (care a fost saptamana trecuta) si unul in Gold Coast (care o sa fie in 6 iunie). Daca la thriatlon sunt 2500 de participanti, la marathon am inteles ca sunt in jur de 30.000.
Este una din activitatile care sunt trecute pe lista de 100 de lucruri pe care sa le faci in viata.
Am fost surprins sa vad ca au participat (si au terminat) maratonul celebritati ca Katie Holmes (5:29 ore) (sotia lui Tom Cruise), Oprah (4:29) si P Daddy (4:14). L-am gasit chiar si pe George Bush (3:44) si pe Al Gore pe lista.
O sa va tin la curent cand, daca o sa ma apuc de antrenament pentru maraton. Sa vad cum o sa mearga pregatirea, in functie de asta pot sa ma inscriu si la 10km sau half marathon (21 km)
Gata cu sportul … sa trecem la lucruri mai serioase :)
Job-uri … sau din ciclul “meseria e o bratara de aur”:
Majoritatea dintre voi stiti povestile mele de cand am fost o luna bucatar mexican in State, nu? Best job ever! Am vrut sa vad daca experienta pe care am avut-o acum 9 ani in State o sa mi se para la fel de interesanta, acum ca m-am mai copt (putin) la minte.
Toata povestea a inceput cu o discutie cu un tovaras de aici din Brisbane care m-a auzit ca vreau sa imi cumpar un restaurant (in viitorul indepartat) si mi-a spus ca are un take-away de vanzare (care ii un fel de cafenea in care se serveste micul dejun si pranzul) si ca daca vreau pot sa merg si merg la el sis a vad cum se conduce unul de genul asta. Zis si facut! Mi-am luat doua zile de concediu si am mers sa lucrez pentru el. A fost o experienta interesanta (poate nu asa de fascinanta cum mi s-a parut meseria de mexican chef … caci totusi e o mica mare diferenta intre un restaurant si un take-away).
Acolo am intalnit-o pe managera lui, o grecoaica de vreo 52 de ani (venita in Australia de …juma de secol), cu care am discutat de toate (de la tips&tricks legate de mancaruri, pana la ce presupune conducerea unei astfel de afaceri). Cred ca e o afacere care poate scoate bani frumosi, insa tocmai pentru ca se lucreaza cu mult cash in hand (bani in mana) ar trebui sa te implici personal in ea, tu sau cineva de incredere.
Urmatoarele meserii pe care vreau sa le experimentez sunt cea de zugrav, cea de faiantar si sofer de tir (ca am o gramada de prieteni care fac meseriile astea). Ca peste tot in lume in constructii se castiga bani seriosi (e munca multa, grea, in soare … insa deh si banii is pe masura ... ca sa va faceti o idee, cred ca se pot castiga pana la 200.000 de dolari anual).
Intotdeauna am fost incantat sa invat lucruri noi … si nu mi-a fost rusine sa pun mana si sa fac un lucru. Joburile mele pentru care am fost platit (si care bineinteles ca nu se afla pe CV-ul meu) au fost: bucatar (in Montana), om de serviciu (in Montana), electrician (in California)…. Ah, era sa uit .. si prof de engleza (in Bargau).
Fiecare meserie a fost cu satisfactii, impliniri si cateodata si esecuri. Insa toate astea cred ca m-au format, m-au facut sa fiu omul care sunt azi.
Partea cu meseriile imi aminteste de un banc mai vechi: Cica ii intreaba invatatoarea la scoala pe elevi ce meserii au parintii fiecaruia. Gigel se ridica in picioare si zice: Tatal meu e HR manager la Siemens :), Maria zice „mama mea e Sales Executive la Alcatel”, etc .. si cand ajunge si la Bula, acesta se ridica si zice „DJ la Mistic Club”. „Ce???” „Clopotar, tovarasa invatatoare! „
Cred ca si meseria mea de „om de servici” avea o varianta in engleza care suna mai bine: PA (public attendant) at BigSky Resort Montana :) (6.25$/ora)
Insa tot simt ca inca nu stiu ce o sa ma fac cand o sa cresc mare … chiar daca pe zi ce trece imi place tot mai mult meseria mea actuala, de software developer, parca nu ii genul ala de meserie pentru care tu ai plati sa o poti face. Timpul o sa lamureasca si problema asta.
Ce ma framanta la ora asta?
Un alt vis de-al meu e pe cale sa se implineasca: Vrem sa facem pasul si sa ne luam o casa; asta a fost unul din motivele pentru care am plecat din Romania, caci acolo mi se parea ca e imposibil sa ajung sa am casa mea, indiferent cat as castiga din programare.
Asa ca toata ziulica citim carti/reviste de real estate investing, discutam cu brokeri, si facem planuri :), iar sambata mergem sa vizionam case, mergem la licitatii si sa discutam cu real estate agents.
O casa in zona unde stau acum e de la AUD $350.000 – 400.000 in sus (casa trei dormitoare, living, una, doua bai, garaj, 500-700m2). Pretul caselor a cam inghetat de cateva luni (odata cu prabusirea pietei imobiliare din State) si cred ca acum e un moment mai bun sa cumperi decat sa vinzi.
Partea proasta ... ca sa citez un blog precedent al Alinei, e ca acum piata imobiliara s-a linistit dupa o perioada de boom (probabil aceeasi casa care acum ii 350k-400k, anul trecut cand am ajuns in Brisbane era 260k-280k). Se spune ca acum e cel mai scazut nivel de a-ti permite sa iti cumperi casa (housing affordability) din ultimii 17 ani, si ca Brisbane-ul (pentru ca e un oras in crestere, in care se muta in fiecare saptama peste 1000 de oameni) a ajuns sa fie pe locul doi dupa Sydney in clasamentul asta. Asa ca ma astept sa creasca puternic pretul chiriilor ...
Partea buna .. e ca strang bani la ciorap si merg sa fac oferte mai mici decat pretul de strigare si .. astept sa vad dade, dade o sa gasesc pe unul disperat care vrea sa vanda :)
O sa vedem si aici ce o sa iasa .. oricum daca o sa imi iau casa, o sa fac si eu ca si Adi (celalalt baiat cu care am venit in Australia) o afacere de 1 milion de dolari .... cu minus :), vorba lui Cristi Pitic. Dar deh ... placerea sa iti tunzi gazonul din fata casei ... e nepretuita (vorba reclamei)
Alte planuri ... sa imi imbunatatzesc zdranganitul la chitara (pe partea muzicala) si sa ma apuc sa mai studiez si sa imi mai iau ceva atestate Microsoft (asta pe partea profesionala, mai ales ca ma bate gandul sa ma fac consultant ca si Alina)
Sa nu va mai zic de planurile legate de dezvoltarea mea spirituala si de planurile pe care le am in ceea ce priveste viata de familie .. insa toate astea poate intr-un alt post.
Spor la toate si ... Sarbatori Fericite! Si vorba unui prieten ... nu tre sa astept pana duminica sa va zic „Hristos a inviat!”, nu-i asa? :)
Cheers,
Dorin
Friday, April 25, 2008
Wednesday, April 23, 2008
100 de puncte
In Australia nu este notiunea de buletin ca act de identitate. Te identifici cu un act cu poza, cum ar fi carnetul de conducere (daca ai) sau pasaport (iarasi daca ai). Ma intrebam cum te identifici daca nu ai din astea. Ei bine, treburile sunt mai complicate de atat si daca ai. Daca aveti rabdare, va explic cum vine treaba.
Pentru majoritatea situatiilor, nu e nevoie sa te identifici. Mie nu mi-a cerut act de identitate nici cand m-am angajat (si nici dovada ca am studiile care am spus ca le am). Le-am dat contul de banca unde sa-mi puna banii, contul in care sa-mi vireze superannuation (banii pt pensie) si TFN (tax file number, echivalentul lui Social Security Number, la americani) pentru taxe.
Pentru situatii cand se cere mai serios sa te identifici (vinzi/cumperi proprietati sau inchiriezi o casa), se cam complica situatia, pentru ca iti cer 100 points proof of identity (dovada identitatii). Pasaportul si carnetul de conducere au fiecare 50 de puncte, dar trebuie doar unul dintre ele. Carduri de banca, cardul de la Medicare, facturi de curent, telefon, internet pe care apare numele tau si adresa sunt fiecare 10 puncte. Mai poti avea contract de vanzare-cumparare, extrase de cont, etc... Trebuie sa faci cumva sa strangi 100 de puncte. Altii pot sa-ti ceara o dovada de identitate categoria A (certificat de nastere, pasaport, viza, etc) si una categoria B (tot felul de carduri).
La telefon, daca suni sa rezolvi ceva (ex. sa schimbi asigurarea la masina), trebuie sa te identifici. Asa ca ei iti pun niste intrebari de control, sa vada daca esti cine zici ca esti. Cred ca am vorbit de vreo 15-20 ori si de fiecare data ma intreaba adresa si data nasterii. Odata parca m-a intrebat cum ii cheama pe copii. Daca raspunzi corect, ei considera ca esti identificat si discuta cu tine si restul informatiilor. Daca trebuie sa si platesti ceva, le dictezi numarul de pe cartea de credit si face si plata. Iti trimite pe urma prin posta chitanta.
Am conturi online la toate (Medicare, Centerlink, fodul de superannuation, banca, firma de asigurari). Cand iti faci cont online, nu-ti da username si parola la telefon, ci le trimite in posta. Ca masura de siguranta ti le trimite separat, username-ul intr-o scrisoare si parola in alta. Daca ti le ia cineva pe amandoua, ai cam incurcat-o :). Si pot sa va spun ca in Australia nu sunt lacatele la casuta postala. La noi e un pic mai deosebit, ca arata ca si cutiile de seif in banca si se incuie, dar asta e o exceptie. De obicei lumea nu-si inchide cutia postala.
Am citit de hoti care merg la masini parcate si pun o hartie la stergator in spate care sa incurce vizibilitatea. In general lumea nu observa pana nu se urca la volan si atunci cred ca e un pliant cu reclame. Au fost persoane care au plecat sa-l ia sa-l arunce si au lasat masina deschisa cu cheile in contact. Si atunci, cineva a tasnit in masina si a plecat cu tot. Daca ramane o poseta in masina, hotii iau banii si cartile de credit si restul le dau mai departe la hotii de identitate. Deja e problema, ca se poate da altcineva drept tine. Si trebuie sunat urgent la banca sa-ti inchida toate conturile.
Cu cartea de credit platesti fara sa ai nici un PIN, doar semnezi chitanta. Si ei ar trebui sa compare semnatura cu cea de pe spatele CC. Asta da masura de siguranta! Prima data cand a platit cu CC, Dorin nu-l avea inca semnat. I-a spus vanzatoarea: „Am uitat sa verific semnatura, da-mi-l inapoi sa vad.”. Ca sa nu mai lungeasca povestea cu explicatii cum ca tocmai l-a facut si nu l-a semnat inca, a scos un card romanesc si i-a aratat semnatura. Si a fost ok.
Nu trebuie sa fim paranoici, doar un pic atenti. Am primit un sfat bun in Australia, pe care vi-l transmit si voua: „Don’t volunteer information” („Nu vorbi mai mult decat trebuie”). S-a facut un studiu cat de multa informatie se poate obtine pe chat. Sunt persoane care isi folosesc numele real si pot fi usor convinsi sa spuna data nasterii sau adresa. Asta e o neglijenta care te poate costa scump. Si eu mi-am sters urmele si tin in privat felicitarile pe care le-am primit de ziua mea de pe blog.
Sa stiti ca toate au ajuns la sursa si va multumesc la toti cei care mi-ati scris sau ati sunat. Miss you, guys!
Cheers,
Alina
Pentru majoritatea situatiilor, nu e nevoie sa te identifici. Mie nu mi-a cerut act de identitate nici cand m-am angajat (si nici dovada ca am studiile care am spus ca le am). Le-am dat contul de banca unde sa-mi puna banii, contul in care sa-mi vireze superannuation (banii pt pensie) si TFN (tax file number, echivalentul lui Social Security Number, la americani) pentru taxe.
Pentru situatii cand se cere mai serios sa te identifici (vinzi/cumperi proprietati sau inchiriezi o casa), se cam complica situatia, pentru ca iti cer 100 points proof of identity (dovada identitatii). Pasaportul si carnetul de conducere au fiecare 50 de puncte, dar trebuie doar unul dintre ele. Carduri de banca, cardul de la Medicare, facturi de curent, telefon, internet pe care apare numele tau si adresa sunt fiecare 10 puncte. Mai poti avea contract de vanzare-cumparare, extrase de cont, etc... Trebuie sa faci cumva sa strangi 100 de puncte. Altii pot sa-ti ceara o dovada de identitate categoria A (certificat de nastere, pasaport, viza, etc) si una categoria B (tot felul de carduri).
La telefon, daca suni sa rezolvi ceva (ex. sa schimbi asigurarea la masina), trebuie sa te identifici. Asa ca ei iti pun niste intrebari de control, sa vada daca esti cine zici ca esti. Cred ca am vorbit de vreo 15-20 ori si de fiecare data ma intreaba adresa si data nasterii. Odata parca m-a intrebat cum ii cheama pe copii. Daca raspunzi corect, ei considera ca esti identificat si discuta cu tine si restul informatiilor. Daca trebuie sa si platesti ceva, le dictezi numarul de pe cartea de credit si face si plata. Iti trimite pe urma prin posta chitanta.
Am conturi online la toate (Medicare, Centerlink, fodul de superannuation, banca, firma de asigurari). Cand iti faci cont online, nu-ti da username si parola la telefon, ci le trimite in posta. Ca masura de siguranta ti le trimite separat, username-ul intr-o scrisoare si parola in alta. Daca ti le ia cineva pe amandoua, ai cam incurcat-o :). Si pot sa va spun ca in Australia nu sunt lacatele la casuta postala. La noi e un pic mai deosebit, ca arata ca si cutiile de seif in banca si se incuie, dar asta e o exceptie. De obicei lumea nu-si inchide cutia postala.
Am citit de hoti care merg la masini parcate si pun o hartie la stergator in spate care sa incurce vizibilitatea. In general lumea nu observa pana nu se urca la volan si atunci cred ca e un pliant cu reclame. Au fost persoane care au plecat sa-l ia sa-l arunce si au lasat masina deschisa cu cheile in contact. Si atunci, cineva a tasnit in masina si a plecat cu tot. Daca ramane o poseta in masina, hotii iau banii si cartile de credit si restul le dau mai departe la hotii de identitate. Deja e problema, ca se poate da altcineva drept tine. Si trebuie sunat urgent la banca sa-ti inchida toate conturile.
Cu cartea de credit platesti fara sa ai nici un PIN, doar semnezi chitanta. Si ei ar trebui sa compare semnatura cu cea de pe spatele CC. Asta da masura de siguranta! Prima data cand a platit cu CC, Dorin nu-l avea inca semnat. I-a spus vanzatoarea: „Am uitat sa verific semnatura, da-mi-l inapoi sa vad.”. Ca sa nu mai lungeasca povestea cu explicatii cum ca tocmai l-a facut si nu l-a semnat inca, a scos un card romanesc si i-a aratat semnatura. Si a fost ok.
Nu trebuie sa fim paranoici, doar un pic atenti. Am primit un sfat bun in Australia, pe care vi-l transmit si voua: „Don’t volunteer information” („Nu vorbi mai mult decat trebuie”). S-a facut un studiu cat de multa informatie se poate obtine pe chat. Sunt persoane care isi folosesc numele real si pot fi usor convinsi sa spuna data nasterii sau adresa. Asta e o neglijenta care te poate costa scump. Si eu mi-am sters urmele si tin in privat felicitarile pe care le-am primit de ziua mea de pe blog.
Sa stiti ca toate au ajuns la sursa si va multumesc la toti cei care mi-ati scris sau ati sunat. Miss you, guys!
Cheers,
Alina
Monday, April 14, 2008
Partea proasta
Am vrut sa scriu un post despre partea buna a Australiei, urmat de unul cu partea mai putin buna (unii ar numi-o chiar proasta).
Acum de partea buna am tot scris. Poate chiar prea mult. Cand am inceput sa scriu pe blogul acesta, mi-am propus sa fiu cat pot de obiectiva cu ce povestesc aici. Insa la mine, ora pe saptamana pe care mi-o petrec scriind pe blog (ca atata dureaza de obicei) e o experienta foarte faina, pentru ca imi face placere sa scriu, asa ca sunt fericita si cand sunt fericita nu-mi vin in minte lucruri rele de care sa va povestesc.
Insa astazi vreau sa fac un efort si sa scriu despre lucrurile care nu-mi plac aici. Ok? Tineti-va bine ca urmeaza artileria grea.
Nu-mi place iarna. Nu stiu cum de la astia de pe aici nu li se pare frig iarna si pot sa mearga in pantaloni scurti si slapi. Mie mi se pare foarte rece, chiar daca au fost mereu peste 5 grade si vin dintr-o tara unde iernile sunt serioase.
Ca sa va dati seama, ideea mea de iarna ideala e cam asa: zapada multa, mergi imbracat bine la un ski, un sanius, o bulgareala si vii in casa, bei un ceai/ o supa fierbiente / un vin fiert, te schimbi in tricou si stai la caldura sa te uiti pe geam ce frumos ninge. Aici zapada nema si nici cald in casa. Asa-s facute casele sa nu tina caldura si nici nu au sisteme evoluate de incalzire. Acolo un aer conditionat in living si un calorifer electric cu ulei in dormitor. Cel mai greu era dimineata, dupa ce trebuia sa ies din dus la o temperatura un pic (dar putin) mai mare decat afara. Anul asta ne-am inarmat din timp cu mai multe ustensile de incalzit si sper sa fie si iarna mai usoara (ca iarna asa grea ca anul trecut n-au avut nici ei de cand se stiu).
Alta chestie cu care am tot fost amenintata inainte sa vin aici, era ca ce o sa ma fac eu cu paianjeni si serpi veninosi, crocodili si rechini. Chiar daca asta nu m-a deranjat niciodata prea tare, o scriu totusi aici pentru ca e o poveste clasica cu Australia.
La crocodili nu m-am gandit niciodata ca la o amenintare.
Cu rechinii, vorba unui coleg de-al meu, care mi-a zis: „Eu ma orientez, cand intru in apa, sa fie unul mai gras inaintea mea si merg pe principiul ca rechinul merge pe imbucatura mai grasa prima data” :).
Despre serpi stiu ca 90% dintre cei muscati au fost in timpul tentativei sa-i omoare sau sa-i ia in mana sa-i studieze. Se pare ca serpii n-au instincte agresive impotriva oamenilor, daca nu sunt provocati.
Paianjeni n-am prea vazut cand am venit. Am povestit cu niste australieni si le-am ca nu am vazut inca paianjeni mari. Toti zambeau cu subinteles si ziceau „You will /O sa vezi tu”. Si am vazut niste exemplare... aproape cat palma. Eu nu am oroare de paianjeni, daca as avea, asta ar fi intr-adevar o problema, pentru ca nu poti sa-i eviti de tot niciodata. Ii stiu pe care sunt veninosi (din poze), dar nu i-am intalnit. M-am distrat citind despre o inchisoare unde tineau detinutii paianjeni in borcan. Se crede ca din cand in cand bagau mana sa-i muste „for a high”, ca aveau halucinatii ca de la droguri, insa nu s-a demonstrat nimic.
Ce stiu eu e ca veninul trece prin sistemul limfatic si ca daca pe cineva l-a muscat un sarpe, trebuie sa nu se agite, sa stea linistit si cineva sa-l duca repede la un spital. Folclorul spune ca aborigenii, cand ii musca ceva, au o metoda excelenta. Se aseaza langa un copac si stau acolo 3 zile nemiscati. Dupa aceea se ridica si-si vad de treburi.
Alta chestie ce ma pune pe ganduri e sistemul lor asa de bine pus la punct. Pe de o parte e foarte fain si comod sa suni numai, sa zici cum te cheama si ei sa gaseasca in sistem toata istoria ta. Pe de alta parte, ideea asta ma cam sperie. Eu inca nu ma simt confortabil sa platesc tot cu credit cardul, chiar daca financiar e mai avantajos, pentru ca stiu ca tot ce am luat ramane acolo, legat de numele meu. Se inregistreaza toate vizitele la doctor, toate rezultatele de la analize. Ei stiu toate relatiile pe care le-ai avut, toate persoanele cu care ai locuit, inclusiv daca un cuplu s-a separat pentru o vreme, se stie perioada cand n-au stat impreuna. Doua persoane de sex diferit, daca locuiesc impreuna mai mult de nu stiu cate luni, din punct de vedere al taxelor sunt o familie si trebuie sa-si faca taxele impreuna. Am citit intr-o brosura de-a lor ca o femeie cu un copil a primit ajutor pentru plata gradinitei, insa nu a declarat ca locuieste cu cineva. Daca isi faceau taxele impreuna cei doi, ar fi avut dreptul la un ajutor mai mic. S-au prins aia si am pus-o sa dea inapoi banii.
Intr-o lume ideala, asta n-ar trebui sa fie o problema. Mai ales daca nu ai nimic de ascuns. Insa ideea ca esti o bucatica de informatie in sistem, care poate fi alterata sau folosita la un moment dat impotriva ta nu-mi place.
Alta problema pe care o vad aici e ca nu sunt suficienti doctori in sistemul medical. Daca ai o urgenta, nu-i nici o problema, te rezolva. Insa pentru o problema care nu „arde” trebuie sa astepti pe o lista pana iti ajunge randul, daca vrei sa folosesti sistemul public. Sau sa ai o asigurare privata de sanatate. Sau sa platesti tu singur consultatia /interventia. Un coleg de-al meu a avut niste probleme mari cu dintii. A stat cateva ore in operatie si l-a costat peste $10. 000 toata distractia. Avea o asigurare privata care a acoperit o parte din costuri, iar restul a platit el. Macar in Queensland salvarea e gratis, inclusiv elicopterele alea care vin la accidente.
In inchiere, sa va zic bancul cu partea buna - partea proasta (sa fiu in asetimentul postului de astazi).
Frate meu era pe casa. Partea proasta ca a inceput sa alunece. Partea buna ca a reusit sa se prinda de streasina. Partea proasta ca s-a dus cu tot cu ea. Partea buna ca langa casa era o capita de fan. Partea proasta ca era o furca in capita. Partea buna ca n-a picat in furca. Partea proasta ca nici in capita.
Va doresc ca in saptamana care urmeaza, spre deosebire de mine, sa gasiti partea buna a lucrurilor,
Cheers,
Alina
Acum de partea buna am tot scris. Poate chiar prea mult. Cand am inceput sa scriu pe blogul acesta, mi-am propus sa fiu cat pot de obiectiva cu ce povestesc aici. Insa la mine, ora pe saptamana pe care mi-o petrec scriind pe blog (ca atata dureaza de obicei) e o experienta foarte faina, pentru ca imi face placere sa scriu, asa ca sunt fericita si cand sunt fericita nu-mi vin in minte lucruri rele de care sa va povestesc.
Insa astazi vreau sa fac un efort si sa scriu despre lucrurile care nu-mi plac aici. Ok? Tineti-va bine ca urmeaza artileria grea.
Nu-mi place iarna. Nu stiu cum de la astia de pe aici nu li se pare frig iarna si pot sa mearga in pantaloni scurti si slapi. Mie mi se pare foarte rece, chiar daca au fost mereu peste 5 grade si vin dintr-o tara unde iernile sunt serioase.
Ca sa va dati seama, ideea mea de iarna ideala e cam asa: zapada multa, mergi imbracat bine la un ski, un sanius, o bulgareala si vii in casa, bei un ceai/ o supa fierbiente / un vin fiert, te schimbi in tricou si stai la caldura sa te uiti pe geam ce frumos ninge. Aici zapada nema si nici cald in casa. Asa-s facute casele sa nu tina caldura si nici nu au sisteme evoluate de incalzire. Acolo un aer conditionat in living si un calorifer electric cu ulei in dormitor. Cel mai greu era dimineata, dupa ce trebuia sa ies din dus la o temperatura un pic (dar putin) mai mare decat afara. Anul asta ne-am inarmat din timp cu mai multe ustensile de incalzit si sper sa fie si iarna mai usoara (ca iarna asa grea ca anul trecut n-au avut nici ei de cand se stiu).
Alta chestie cu care am tot fost amenintata inainte sa vin aici, era ca ce o sa ma fac eu cu paianjeni si serpi veninosi, crocodili si rechini. Chiar daca asta nu m-a deranjat niciodata prea tare, o scriu totusi aici pentru ca e o poveste clasica cu Australia.
La crocodili nu m-am gandit niciodata ca la o amenintare.
Cu rechinii, vorba unui coleg de-al meu, care mi-a zis: „Eu ma orientez, cand intru in apa, sa fie unul mai gras inaintea mea si merg pe principiul ca rechinul merge pe imbucatura mai grasa prima data” :).
Despre serpi stiu ca 90% dintre cei muscati au fost in timpul tentativei sa-i omoare sau sa-i ia in mana sa-i studieze. Se pare ca serpii n-au instincte agresive impotriva oamenilor, daca nu sunt provocati.
Paianjeni n-am prea vazut cand am venit. Am povestit cu niste australieni si le-am ca nu am vazut inca paianjeni mari. Toti zambeau cu subinteles si ziceau „You will /O sa vezi tu”. Si am vazut niste exemplare... aproape cat palma. Eu nu am oroare de paianjeni, daca as avea, asta ar fi intr-adevar o problema, pentru ca nu poti sa-i eviti de tot niciodata. Ii stiu pe care sunt veninosi (din poze), dar nu i-am intalnit. M-am distrat citind despre o inchisoare unde tineau detinutii paianjeni in borcan. Se crede ca din cand in cand bagau mana sa-i muste „for a high”, ca aveau halucinatii ca de la droguri, insa nu s-a demonstrat nimic.
Ce stiu eu e ca veninul trece prin sistemul limfatic si ca daca pe cineva l-a muscat un sarpe, trebuie sa nu se agite, sa stea linistit si cineva sa-l duca repede la un spital. Folclorul spune ca aborigenii, cand ii musca ceva, au o metoda excelenta. Se aseaza langa un copac si stau acolo 3 zile nemiscati. Dupa aceea se ridica si-si vad de treburi.
Alta chestie ce ma pune pe ganduri e sistemul lor asa de bine pus la punct. Pe de o parte e foarte fain si comod sa suni numai, sa zici cum te cheama si ei sa gaseasca in sistem toata istoria ta. Pe de alta parte, ideea asta ma cam sperie. Eu inca nu ma simt confortabil sa platesc tot cu credit cardul, chiar daca financiar e mai avantajos, pentru ca stiu ca tot ce am luat ramane acolo, legat de numele meu. Se inregistreaza toate vizitele la doctor, toate rezultatele de la analize. Ei stiu toate relatiile pe care le-ai avut, toate persoanele cu care ai locuit, inclusiv daca un cuplu s-a separat pentru o vreme, se stie perioada cand n-au stat impreuna. Doua persoane de sex diferit, daca locuiesc impreuna mai mult de nu stiu cate luni, din punct de vedere al taxelor sunt o familie si trebuie sa-si faca taxele impreuna. Am citit intr-o brosura de-a lor ca o femeie cu un copil a primit ajutor pentru plata gradinitei, insa nu a declarat ca locuieste cu cineva. Daca isi faceau taxele impreuna cei doi, ar fi avut dreptul la un ajutor mai mic. S-au prins aia si am pus-o sa dea inapoi banii.
Intr-o lume ideala, asta n-ar trebui sa fie o problema. Mai ales daca nu ai nimic de ascuns. Insa ideea ca esti o bucatica de informatie in sistem, care poate fi alterata sau folosita la un moment dat impotriva ta nu-mi place.
Alta problema pe care o vad aici e ca nu sunt suficienti doctori in sistemul medical. Daca ai o urgenta, nu-i nici o problema, te rezolva. Insa pentru o problema care nu „arde” trebuie sa astepti pe o lista pana iti ajunge randul, daca vrei sa folosesti sistemul public. Sau sa ai o asigurare privata de sanatate. Sau sa platesti tu singur consultatia /interventia. Un coleg de-al meu a avut niste probleme mari cu dintii. A stat cateva ore in operatie si l-a costat peste $10. 000 toata distractia. Avea o asigurare privata care a acoperit o parte din costuri, iar restul a platit el. Macar in Queensland salvarea e gratis, inclusiv elicopterele alea care vin la accidente.
In inchiere, sa va zic bancul cu partea buna - partea proasta (sa fiu in asetimentul postului de astazi).
Frate meu era pe casa. Partea proasta ca a inceput sa alunece. Partea buna ca a reusit sa se prinda de streasina. Partea proasta ca s-a dus cu tot cu ea. Partea buna ca langa casa era o capita de fan. Partea proasta ca era o furca in capita. Partea buna ca n-a picat in furca. Partea proasta ca nici in capita.
Va doresc ca in saptamana care urmeaza, spre deosebire de mine, sa gasiti partea buna a lucrurilor,
Cheers,
Alina
Monday, April 7, 2008
Schroedinger's cat
Ati auzit de pisica lui Schroedinger? Nu-i ea asa celebra ca si cainele lui Pavlov, dar asta nu inseamna ca e mai putin importanta. Schroedinger a folosit exemplul cu pisica pentru a ilustra teoria cuantica a superpozitiei, generalizand o sugestie lansata de Einstein.
In caz ca nu ati auzit de ea... Pisica (imaginara) a lui Shroedinger se afla inchisa intr-o cutie, impreuna cu o particula radioactiva. Particula radioactiva poate cu o probabilitate egala sa se descompuna sau nu. Daca se descompune, pisica moare, daca nu, traieste.
Intrebarea e: in momentul acesta, pisica traieste sau nu?
Schroedinger spune ca ambele variante sunt adevarate. In momentul in care pisica este inchisa in cutie, universul se cloneaza. In unul dintre universuri, pisica traieste, in celalalt a murit (aici vine superpozitionarea). Doar in momentul in care deschidem cutia, vom afla in care dintre universuri ne aflam.
Zilele astea, nu stiu de ce, m-a obsedat in repetate randuri povestea asta cu pisica si cu universurile paralele. Cum ne aflam la un moment in viata cand luam o decizie, iar universul nostru se cloneaza. In unul dintre ele am facut o anumita alegere, in celalalt am facut exact contrarul. Tema e destul de fumata, mai ales in filmele americane. E ceva dramatic in toata povestea asta cu omul care se intoarce in timp sa vada cum ar fi fost viata lui daca in momentul X ar fi ales altceva.
Referitor la mine si viata mea, ma gandeam care au fost deciziile pe care le-am luat in care universurile paralele au fost la distanta maxima unul de altul. Nu-mi vine sa cred in predestinare (ca viata ti-e scrisa de dinainte pas cu pas), insa cred cu tarie ca nimic din ce se intampla nu e la intamplare si ca lucrurile au logica lor interna, pe care pot sau nu sa o inteleg. Ce e sigur e ca seria de decizii pe care le-am luat au facut din mine omul care sunt acum. Si tot ce va povestesc acum e doar unul dintre universurile posibile. E universul in care ma aflu eu. In caz ca nu va spune nimic sau vi se pare neinteresant tot ceea ce cititi aici e poate datorita faptului ca universul in care traiti voi se suprapune prea putin peste cel in care traiesc eu.
Am intalnit oameni care au luat decizii grele si s-au luptat sa ajunga in universul pe care l-au visat. Ceea ce contrazice oarecum predestinarea. Colegul meu vietnamez a fugit din tara lui cand avea 11 ani. A plecat pe o banca de 9m, in care se aflau 62 de oameni. Cu mama lui, 3 frati si un var, toti mai mici decat el. Au plecat fara harti, plutind in deriva pe ocean zile intregi, printre cadavre de pe alte barci scufundate. Li s-a terminat mancarea si beau apa din ce ploua si se strangea pe fundul barcii. Unii disperau si plangeau. El insa spune ca in momentele acelea, nu se putea gandi nici ca-i prinde, nici ca mor de foame, nici ca se ineaca. Singurul gand era ca scapa si ajunge la libertate! Si a ajuns. Dupa un an in Indonezia in lagar, i-a trimis in Australia. Si aici au inceput sa-si refaca viata, sa mearga la scoala, sa invete engleza... bucurandu-se cand venea ora de matematica si vedeau cifre in loc de cuvinte...
Cati oameni in situatia mamei lui ar lua o asemenea decizie? Si cum ar fi fost viata lor daca ar fi ramas? De ce ei au trebuit prima data sa infrunte moartea si doar dupa aceea sa traiasca cu adevarat? Ati putea vreodata trai in universul lor?
Cheers,
Alina
In caz ca nu ati auzit de ea... Pisica (imaginara) a lui Shroedinger se afla inchisa intr-o cutie, impreuna cu o particula radioactiva. Particula radioactiva poate cu o probabilitate egala sa se descompuna sau nu. Daca se descompune, pisica moare, daca nu, traieste.
Intrebarea e: in momentul acesta, pisica traieste sau nu?
Schroedinger spune ca ambele variante sunt adevarate. In momentul in care pisica este inchisa in cutie, universul se cloneaza. In unul dintre universuri, pisica traieste, in celalalt a murit (aici vine superpozitionarea). Doar in momentul in care deschidem cutia, vom afla in care dintre universuri ne aflam.
Zilele astea, nu stiu de ce, m-a obsedat in repetate randuri povestea asta cu pisica si cu universurile paralele. Cum ne aflam la un moment in viata cand luam o decizie, iar universul nostru se cloneaza. In unul dintre ele am facut o anumita alegere, in celalalt am facut exact contrarul. Tema e destul de fumata, mai ales in filmele americane. E ceva dramatic in toata povestea asta cu omul care se intoarce in timp sa vada cum ar fi fost viata lui daca in momentul X ar fi ales altceva.
Referitor la mine si viata mea, ma gandeam care au fost deciziile pe care le-am luat in care universurile paralele au fost la distanta maxima unul de altul. Nu-mi vine sa cred in predestinare (ca viata ti-e scrisa de dinainte pas cu pas), insa cred cu tarie ca nimic din ce se intampla nu e la intamplare si ca lucrurile au logica lor interna, pe care pot sau nu sa o inteleg. Ce e sigur e ca seria de decizii pe care le-am luat au facut din mine omul care sunt acum. Si tot ce va povestesc acum e doar unul dintre universurile posibile. E universul in care ma aflu eu. In caz ca nu va spune nimic sau vi se pare neinteresant tot ceea ce cititi aici e poate datorita faptului ca universul in care traiti voi se suprapune prea putin peste cel in care traiesc eu.
Am intalnit oameni care au luat decizii grele si s-au luptat sa ajunga in universul pe care l-au visat. Ceea ce contrazice oarecum predestinarea. Colegul meu vietnamez a fugit din tara lui cand avea 11 ani. A plecat pe o banca de 9m, in care se aflau 62 de oameni. Cu mama lui, 3 frati si un var, toti mai mici decat el. Au plecat fara harti, plutind in deriva pe ocean zile intregi, printre cadavre de pe alte barci scufundate. Li s-a terminat mancarea si beau apa din ce ploua si se strangea pe fundul barcii. Unii disperau si plangeau. El insa spune ca in momentele acelea, nu se putea gandi nici ca-i prinde, nici ca mor de foame, nici ca se ineaca. Singurul gand era ca scapa si ajunge la libertate! Si a ajuns. Dupa un an in Indonezia in lagar, i-a trimis in Australia. Si aici au inceput sa-si refaca viata, sa mearga la scoala, sa invete engleza... bucurandu-se cand venea ora de matematica si vedeau cifre in loc de cuvinte...
Cati oameni in situatia mamei lui ar lua o asemenea decizie? Si cum ar fi fost viata lor daca ar fi ramas? De ce ei au trebuit prima data sa infrunte moartea si doar dupa aceea sa traiasca cu adevarat? Ati putea vreodata trai in universul lor?
Cheers,
Alina
Tuesday, April 1, 2008
Transporturile
Eu calatoresc cu trenul, autobuzul, CityCat-ul (ferry) si masina. Si in curand cu avionul, ca avem in plan o excursie in Melbourne.
Prefer tren sau ferry, pentru ca astea vin la timp. Autobuzele au bucati de traseu cand merg separat de restul masinilor si bucati cand sunt in trafic, asa ca nu pot controla la minut sosirile in statii.
In plus de asta, intr-o zi, un sofer de autobuz, pur si simplu a gresit traseul. Cand am vazut pe unde o ia ma gandeam ca am vazut eu gresit numarul si cine stie in care m-am suit, dar nu, omul chiar a gresit traseul. Si a mers o bucata buna pe alte strazi, ca nu putea sa intoarca ditamai mastodontul si nici s-o scurteze pe alte drumuri. Trebuia sa se intoarca de unde a gresit. Era ora 8, si autobuzul plin si de elevi care mergeau la scoala si de oameni in drum spre serviciu, dar n-a facut nimeni istericale. M-as fi asteptat la un pic de nervi, dar unii au dat din cap atostiutori, iar altii s-au distrat de situatia in sine (ca nu patesti in fiecare zi asa ceva). Soferul era tare figura, ca intreba : „N-am luat-o bine? Care stiti zona, sa ma ajutati?”. Si oamenii isi tot dadeau cu parerea ce sa faca.
Cu autobuzul te poti pacali in doua feluri: una e sa nu te sui in el si alta sa nu te dai jos. Sa va explic: autobuzul nu opreste in statie daca nu-i faci semn cu mana. Eram intr-o statie plina de oameni si se apropia autobuzul. Nu i-am facut semn sa opreasca, mi se parea evident ca opreste, insa se pare ca toti oamenii din statie (in afara de mine) asteptau un alt autobuz. Nimeni n-a facut semn, autobuzul a mers tacticos mai departe.
Ca sa te dai jos trebuie sa apesi un buton. Nu apesi butonul si nimeni de jos nu face cu mana... v-ati prins. M-am prins si eu pana la urma, dupa ce odata am mers cu o statie in plus.
Cu trenul e simplu. V-am spus ca fiecare linie e colorata in alta culoare. In garile mari sunt panouri electronice unde se afiseaza trenurile. De cand se apropie unul de statie pana pleaca, linia respectiva palpaie. Cand ajungi in statie si palpaie linia cu trenul pe care vrei sa-l iei, fugi ca un campion. Incerc sa gasesc trenuri cu 3 minute intre ele. 2 minute de control daca intarzie, un minut sa fugi de pe un peron la altul.
Cu ferry e cel mai fain. Prinde un pic de viteza vaporasul si nu e trafic pe rau, sa intarzie. Simti un pic de briza si e o panorama impresionanta sa mergi pe apa printre zgarie nori.
Cu masina n-am prea circulat la lucru. E trafic mare pana in city la orele de varf. E problema si cu parcarea.
Ca sa incurajeze oamenii sa circule mai multi in masina (sa reduca numarul de masini si, implicit, poluarea), masinile cu 2 sau mai multe persoane au voie sa circule pe „speed line”, o linie mai libera, necongestionata.
Cu permisul cum e: dupa ce iei scrisul (sala), iei carnet de learner si ai voie sa circuli cu placute cu L pe masina. Inainte sa ai learnerul, nu ai voie sa iesi deloc in trafic (nici cu instructor). Dupa ce dai proba practica, urmeaza Provisional 1, apoi Provisional 2 si pe urma Open licence.
Lernerul trebuie sa circule cu instructor sau cu o alta persoana care are Open licence.
Au facut ei un studiu ca responsabili de majoritatea accidentelor cu victime sunt tinerii sub 21 de ani dupa ce trec de la lerner la provisional. Acum au introdus noi legi care ii o obliga pe learners sa faca 100 de ore de condus cu cineva cu experienta, incluzand condus pe ploaie sau noaptea, ca sa nu fie pe cont propriu prima data cand se confrunta cu o situatie de genul asta.
Daca ai peste 21 de ani poti trece de la lerner direct la provisional2.
Eu acum sunt lerner, ca inca nu mi-am dat proba practica. Pentru ca am avut carnet in Romania, o sa faca o exceptie in cazul meu si imi da direct Open si nici nu ma mai obliga sa fac 100 de ore de condus.
Examenul teoretic e usurel si cartulia draguta, cu poze si explicatii babesti. Mi-a placut cum explicau ca in conditii normale de trafic trebuie sa fii la 2 secunde distanta de cel din fata ta. Cum stii ca esti la 2 secunde de el? Iti iei ca reper un pom de pe marginea drumului si cand masina din fata e in dreptul lui, incepi sa numeri „1001-1002” (one thousand one, one thousand two). Cand termini de numarat, daca ai trecut de copac, mergi prea repede.
La curbe esti obligat sa faci „shoulder check” (privirea peste umar) ca sa verifici punctul mort. Chiar daca ai oglinzi din alea smechere care vad punctul mort.
Vineri seara, prima data, m-a oprit politia. Veneam cu Dorin de la niste prieteni si poate ca am luat-o un pic cam tare. A venit in spate cu girofarul, am oprit, mi-a bagat lanterna pe geam si mi-a cerut carnetul de lerner (aveam placutele cu „L” puse) si la Dorin carnetul lui sa vada daca e Open. Dupa aceea mi-a pus si fiola sa vada daca n-am baut. In week-end sunt mai precauti cu ce se intampla, mai ales cu astia incepatorii. Lernerii n-au voie sa bea nici berea permisa celorlalti, ei trebuie sa aiba 0 absolut alcool in sange. N-am baut nimic, va dati seama, insa stiind ca nu am voie deloc, tot am avut emotii (stiti folclorul cum ca iti poate iesi ca ai alcool daca ai mancat cine stie ce combinatie ciudata :)).
Am vazut ca mai nou verifica pe soferi si de droguri. Sunt niste panouri electronice pe autostrada si am vazut ca era unul care zicea ca sunt puse in functiune teste de droguri si ca depisteaza marijuana, extasy, speed and ice. Mi s-a parut distractiv ca le enumerau pe toate, insa initiativa e foarte buna. Nici nu vreau sa ma gandesc ca e posibil ca oameni care iau substante ce dau halucinatii sa se urce dupa aceea la volan sa mearga acasa.
Sper cat de curand sa fiu si eu mare soferita. Deocamdata exersez si-i scot peri albi la Dorin, care nu stiu cat mai rezista in scaunul de copilot cu stoicism ca pana acum. Experiente de genul asta exerseaza rabdarea si intaresc caracterul, nu-i asa?
Cheers,
Alina
Prefer tren sau ferry, pentru ca astea vin la timp. Autobuzele au bucati de traseu cand merg separat de restul masinilor si bucati cand sunt in trafic, asa ca nu pot controla la minut sosirile in statii.
In plus de asta, intr-o zi, un sofer de autobuz, pur si simplu a gresit traseul. Cand am vazut pe unde o ia ma gandeam ca am vazut eu gresit numarul si cine stie in care m-am suit, dar nu, omul chiar a gresit traseul. Si a mers o bucata buna pe alte strazi, ca nu putea sa intoarca ditamai mastodontul si nici s-o scurteze pe alte drumuri. Trebuia sa se intoarca de unde a gresit. Era ora 8, si autobuzul plin si de elevi care mergeau la scoala si de oameni in drum spre serviciu, dar n-a facut nimeni istericale. M-as fi asteptat la un pic de nervi, dar unii au dat din cap atostiutori, iar altii s-au distrat de situatia in sine (ca nu patesti in fiecare zi asa ceva). Soferul era tare figura, ca intreba : „N-am luat-o bine? Care stiti zona, sa ma ajutati?”. Si oamenii isi tot dadeau cu parerea ce sa faca.
Cu autobuzul te poti pacali in doua feluri: una e sa nu te sui in el si alta sa nu te dai jos. Sa va explic: autobuzul nu opreste in statie daca nu-i faci semn cu mana. Eram intr-o statie plina de oameni si se apropia autobuzul. Nu i-am facut semn sa opreasca, mi se parea evident ca opreste, insa se pare ca toti oamenii din statie (in afara de mine) asteptau un alt autobuz. Nimeni n-a facut semn, autobuzul a mers tacticos mai departe.
Ca sa te dai jos trebuie sa apesi un buton. Nu apesi butonul si nimeni de jos nu face cu mana... v-ati prins. M-am prins si eu pana la urma, dupa ce odata am mers cu o statie in plus.
Cu trenul e simplu. V-am spus ca fiecare linie e colorata in alta culoare. In garile mari sunt panouri electronice unde se afiseaza trenurile. De cand se apropie unul de statie pana pleaca, linia respectiva palpaie. Cand ajungi in statie si palpaie linia cu trenul pe care vrei sa-l iei, fugi ca un campion. Incerc sa gasesc trenuri cu 3 minute intre ele. 2 minute de control daca intarzie, un minut sa fugi de pe un peron la altul.
Cu ferry e cel mai fain. Prinde un pic de viteza vaporasul si nu e trafic pe rau, sa intarzie. Simti un pic de briza si e o panorama impresionanta sa mergi pe apa printre zgarie nori.
Cu masina n-am prea circulat la lucru. E trafic mare pana in city la orele de varf. E problema si cu parcarea.
Ca sa incurajeze oamenii sa circule mai multi in masina (sa reduca numarul de masini si, implicit, poluarea), masinile cu 2 sau mai multe persoane au voie sa circule pe „speed line”, o linie mai libera, necongestionata.
Cu permisul cum e: dupa ce iei scrisul (sala), iei carnet de learner si ai voie sa circuli cu placute cu L pe masina. Inainte sa ai learnerul, nu ai voie sa iesi deloc in trafic (nici cu instructor). Dupa ce dai proba practica, urmeaza Provisional 1, apoi Provisional 2 si pe urma Open licence.
Lernerul trebuie sa circule cu instructor sau cu o alta persoana care are Open licence.
Au facut ei un studiu ca responsabili de majoritatea accidentelor cu victime sunt tinerii sub 21 de ani dupa ce trec de la lerner la provisional. Acum au introdus noi legi care ii o obliga pe learners sa faca 100 de ore de condus cu cineva cu experienta, incluzand condus pe ploaie sau noaptea, ca sa nu fie pe cont propriu prima data cand se confrunta cu o situatie de genul asta.
Daca ai peste 21 de ani poti trece de la lerner direct la provisional2.
Eu acum sunt lerner, ca inca nu mi-am dat proba practica. Pentru ca am avut carnet in Romania, o sa faca o exceptie in cazul meu si imi da direct Open si nici nu ma mai obliga sa fac 100 de ore de condus.
Examenul teoretic e usurel si cartulia draguta, cu poze si explicatii babesti. Mi-a placut cum explicau ca in conditii normale de trafic trebuie sa fii la 2 secunde distanta de cel din fata ta. Cum stii ca esti la 2 secunde de el? Iti iei ca reper un pom de pe marginea drumului si cand masina din fata e in dreptul lui, incepi sa numeri „1001-1002” (one thousand one, one thousand two). Cand termini de numarat, daca ai trecut de copac, mergi prea repede.
La curbe esti obligat sa faci „shoulder check” (privirea peste umar) ca sa verifici punctul mort. Chiar daca ai oglinzi din alea smechere care vad punctul mort.
Vineri seara, prima data, m-a oprit politia. Veneam cu Dorin de la niste prieteni si poate ca am luat-o un pic cam tare. A venit in spate cu girofarul, am oprit, mi-a bagat lanterna pe geam si mi-a cerut carnetul de lerner (aveam placutele cu „L” puse) si la Dorin carnetul lui sa vada daca e Open. Dupa aceea mi-a pus si fiola sa vada daca n-am baut. In week-end sunt mai precauti cu ce se intampla, mai ales cu astia incepatorii. Lernerii n-au voie sa bea nici berea permisa celorlalti, ei trebuie sa aiba 0 absolut alcool in sange. N-am baut nimic, va dati seama, insa stiind ca nu am voie deloc, tot am avut emotii (stiti folclorul cum ca iti poate iesi ca ai alcool daca ai mancat cine stie ce combinatie ciudata :)).
Am vazut ca mai nou verifica pe soferi si de droguri. Sunt niste panouri electronice pe autostrada si am vazut ca era unul care zicea ca sunt puse in functiune teste de droguri si ca depisteaza marijuana, extasy, speed and ice. Mi s-a parut distractiv ca le enumerau pe toate, insa initiativa e foarte buna. Nici nu vreau sa ma gandesc ca e posibil ca oameni care iau substante ce dau halucinatii sa se urce dupa aceea la volan sa mearga acasa.
Sper cat de curand sa fiu si eu mare soferita. Deocamdata exersez si-i scot peri albi la Dorin, care nu stiu cat mai rezista in scaunul de copilot cu stoicism ca pana acum. Experiente de genul asta exerseaza rabdarea si intaresc caracterul, nu-i asa?
Cheers,
Alina
Subscribe to:
Posts (Atom)
